Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  PROIECTE  »  Documentar

A spune că suntem toţi Charlie nu e o retortă potrivită

Viața Medicală
Dr. Gabriel DIACONU joi, 22 ianuarie 2015
   Despre Farid Benyettou se va vorbi o vreme de acum înainte, şi nu neapărat pentru motivele la care te-ai gândi. La vremea când se termină povestea lui, Farid e asistent medical la unul dintre cele mai vechi şi mai mari spitale din lume: Pitié-Salpêtrière. Milă şi salpetru şi pietre care-şi mai aduc aminte de vremea când locul era închisoare pentru prostituate şi-apoi ospiciu de nebuni. Ambulanţele aduc răniţi, victime ale atentatului terorist asupra „Charlie Hebdo“. Nu ştim cu exactitate, dar printre cei care asistă supravieţuitorii ar fi putut să fie şi un tânăr de 33 de ani, a cărui figură anonimă şi port modest nu spun nimic despre trecutul lui. Colegii spun despre Farid, într-un articol din „Le Parisien“, că e un tip retras, studios şi discret. E de negândit, pe undeva, că acelaşi om care lucrează din decembrie pe secţia de urgenţe a spitalului era, cu puţini ani în urmă, unul dintre cei mai vocali „emiri“ salafiţi care predicau islam radicalizat în arondismentul 19, în nord-estul Parisului.
   Într-un reportaj cutremurător, „Newsweek“ aduce aminte că, în urmă cu zece ani, Benyettou adunase împrejurul lui un spic de oameni care se „antrenau“ pentru jihad în parcul din apropiere. Printre ei, şi Cherif Kouachi, unul dintre cei doi atacatori de săptămâna trecută de la Charlie Hebdo. Amândoi au fost arestaţi, alături de alţii, pentru activităţi conexe terorismului şi au fost condamnaţi la închisoare cu executare în 2008. Trei ani mai târziu au fost eliberaţi. Farid recunoscuse în faţa procurorilor că reuşise să convingă cel puţin zece oameni să meargă în Irak să lupte, după ce-i învăţase cum să execute atentate sinucigaşe. Dar apoi algerianul a dispărut, sau cel puţin aşa părea.
   Cum a fost posibil ca autorităţile franceze să neglijeze noduri de extremism care au o istorie de peste zece ani, datând încă de pe vremea când Statul Islamic era o organizaţie embrionară, mormoloc părăsit de Al-Qaeda? Şi, pentru numele bunului-simţ, cum a reuşit Farid să ajungă asistent medical la Salpêtrière? N-au ştiut angajatorii lui de trecutul său mai mult decât tenebros? Atât de oarbă a fost Franţa la ameninţarea dinăuntru încât a preferat să o glazureze cu spoiala de multiculturalism şi toleranţă interetnică? Răspunsul ne-ar putea privi în mod direct. Mă refer la defrişarea din domeniul medical, la nevoia de personal acolo unde, din varii motive, majoritatea generate de politicile de stat, oamenii au plecat. Oameni de care e nevoie pentru funcţionarea normală a unui sistem de sănătate. Numai anul trecut, România a mai pierdut aproape 2.500 de medici, în condiţiile în care uzura naturală de personal e cifrată la peste 3.000 pe an. Teoretic, acelaşi număr de tineri specialişti se formează anual, dar ei pot doar să acopere deficitul organic de personal, nu şi pe cel generat de migraţie. E timpul, poate, ca Ministerul Sănătăţii să se uite mai atent la „pepiniera“ de cadre de la Universităţile din România, veşnic atât de mândre de palmaresul lor anual de-a atrage din ce în ce mai mulţi studenţi străini. Departe de-a muşca din pâinea isteriei, dar cât timp va trece până când România va avea propriul ei Farid Benyettou?
   Noul terorism internaţional nu e de import, e crescut local. Potrivit unei statistici recente, în prezent avem peste 6.000 de studenţi străini care contribuie cu aproximativ 15 milioane de euro la bugetul universităţilor. Într-o declaraţie publică, Odette Tănase, referent pentru admitere la Universitatea „Babeş-Bolyai“, afirma că printre cei 700 de admişi la studii, un număr important provin din ţări non-UE, anume Algeria, Maroc, Tunisia. De ce vin la noi? Pentru că e ieftin, prin comparaţie. Şi nu doar ieftin. Metodologia noastră de studiu e ciuruită de moliile corupţiei, banul poate să cumpere examene, examenele pot cumpăra diplome, diplomele pot cumpăra paşapoarte pentru alte state UE pe piaţa forţei de muncă. Dintre studenţii care aleg să studieze în România, peste 70%, susţine aceeaşi analiză disponibilă pe site-ul „Ziarului Financiar“, aleg Medicina şi Farmacia. Soluţia găsită de statul român, de-a injecta prin autonomie universitară o cohortă aparent nesfârşită de boboci în domeniul medical, se înlănţuie într-o viziune geopolitică mai largă, una care ne-ar putea găsi culpabili, prin neglijenţă, de alimentarea traficului ilicit de eminenţă gri. Anatema nu trebuie pusă pe studenţii care vin din ţări asociate cu terorismul internaţional. Pe de altă parte, cât de exhaustiv este procesul de selecţie, câtă vreme taxa anuală înseamnă multe mii de euro pentru instituţiile respective?
   Pe harta terorismului internaţional, România e o pată de cer senin într-un lighean de instabilitate. Or, asta ar trebui să ridice o sprânceană. De ce e aşa? E posibil că noi nu facem altceva decât să fim un tăpşan de pregătire pentru profesionişti al căror drum profesional, la propriu şi la figurat, îi duce apoi spre Vest? Să-mi fie iertat momentul de suspiciune, dar e una fundamentată pe experienţa anilor petrecuţi în facultate. Studenţii străini aveau un traseu privilegiat, unde plicul deschidea uşa. Nu generalizez, dar nici nu pot spune că nu se întâmpla aşa de un număr de ori. Când vorbim de o lege Big Brother, când statul român consideră, mai nou, că trebuie să-şi întărească siguranţa informaţională prin invazia vieţii private a individului, e oportun să aduci în discuţie o situaţie care durează de mulţi ani de zile. Turismul medical profesional al studenţilor străini la medicină. Mesianic, putem spune „lăsaţi studenţii să vină la noi“. Dar nu există oare şi alte costuri pe lângă beneficiul evident? Dacă stai să te gândeşti că ne numărăm printre ţările unde CIA a avut închisori anonime prin care au trecut personaje de reputaţie sinistră (Khaled Sheikh Mohammed), nu poţi sta tocmai liniştit. A spune că suntem toţi nişte Charlie nu e o retortă potrivită. Dacă rămânem nişte Charlie, înseamnă că nu ne-am asumat lucruri pe care nici Franţa nu şi le-a asumat: semnele de risc înalt, acut şi-apoi supraacut că va avea loc o formă de violenţă de inspiraţie islamo-fascistă.
   România nu e o ţintă, pentru că România, în homofobia ei xenofobă, nu ţinteşte Islamul. Noi avem ce-avem cu populaţia romă, noi bodogănim biserica, noi pulsăm, ocazional, antisemitism. Dar cam atât. În schimb deschidem braţele unei populaţii de imigranţi care bat la porţile Europei nu ca muncitori necalificaţi, ci ca viitori profesionişti, inclusiv în sănătate. M-aş fi aşteptat, de vreme ce avem această realitate, ca universităţile din România să iasă în întâmpinarea ei şi să clarifice algoritmul de înrolare în studii al studenţilor străini din ţări non-UE. Nu e încă târziu.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC