18 aprilie, ora 13, cabinetul nr. 10, Spitalul Clinic „Sf. Maria“ Bucureşti.
Dr. Fl. B.: În farmacia Spitalului nostru, deocamdată, lipseşte. Să încercaţi la Institutul Oncologic.
Pacientul: Am fost, nu există…
Dr. Fl. B.: Sigur, fiindcă au şi ei proprii lor pacienţi, iar
finanţarea este insuficientă… Cel mai bine cred că ar fi să vă adresaţi
Casei de Asigurări…
Pacientul: N-are cine să stea la coadă… Dar prin cabinetul din strada Povernei, nu aş putea procura
zometa?…
Dr. Fl. B.: Şi acolo scriu reţete
gratuite, cu semnătură, parafă, un document oficial. Dar de la 1
aprilie, farmaciile din oraş nu mai sunt plătite să le onoreze. Degeaba mă rog de vreo şefă de farmacie, care până acum spunea „Da!“. Pe rafturi, medicamentul există, însă nu-l pot elibera gratuit. Am aflat şi explicaţia –
Casa le datorează banii pe ultimele 10–12 luni.
Pacientul: M-ar costa 12 milioane, de unde să îi iau?…
Dr. Fl. B.: Dacă cineva ar spune că nu se mai fabrică, deloc, pâine, dv. v-aţi certa cu brutarul sau cu vânzătoare?…
Pacientul: Aveţi dreptate, dar eu ce fac?
Dr. Fl. B.: Eu v-am dat o reţetă
gratuită, am semnat-o… S-ar putea spune că mă aveţi la mână. La absurd,
v-aţi putea imagina chiar o înţelegere mişelească a doctorului cu
farmaciile… Iar dacă vă sugerez să vă adresaţi Casei de Asigurări pentru lămuriri suplimentare, prin Telverde, acolo s-ar putea ajunge la concluzia că dr. Băcanu îşi instigă pacienţii să vină cu jalba…
Pacientul: Luna viitoare, vă rog să mă programaţi…
Dr. Fl. B.: Veniţi, şi vă voi da o altă
reţetă gratuită. Aşa îşi exprimă medicul părerea, este soluţia lui,
onorată până de curând de farmaciile cu circuit deschis. Acum, s-a schimbat regula jocului, centrul de greutate deplasându-se spre farmaciile cu circuit închis. Cu o condiţie! Să existe şi o finanţare corespunzătoare pentru a onora cererile, în acord cu Programul naţional de cancer. Ceea ce, din păcate, nu se întâmplă.
Sună insistent telefonul… „Nu, nu sunt în farmacie“ – răspunde, cu un calm resemnat, doctorul Florin Băcanu.
–
La uşă, vă mai aşteaptă alţi cel puţin 15 pacienţi – intervin în discuţie.
– La cabinetul dv. din Povernei, unde aveţi
contract cu Casa, am avut surpriza să vă găsesc dincolo de ora 12
noaptea, dând consultaţii, cu o sală de aşteptare plină până la refuz. Parcă aş fi plonjat în coşmarul unui adevărat război psihologic…
– În România, numărul bolnavilor cu afecţiuni
oncologice aflaţi în evidenţă terapeutică se apropie cu paşi repezi de
suta de mii. Aşa că fiecare din cei în jur de 250 de oncologi medicali
din ţară se confruntă, zilnic, în ambulatoriu, cu peste 30 de pacienţi. Iar acum, ne ocupăm puţinul timp şi dând explicaţii bolnavilor de ce atâtea reţete gratuite nu sunt onorate. „Ce facem?“ „Cu ce am greşit?“ „Eu unde mă tratez?“ – în ultimele două săptă mâni sunt bombardat la modul obsesiv de aceste întrebări. Un martiraj suplimentar pentru bolnav, dar şi un inimaginabil consum nervos pentru medic.
–
Întorcându-vă cu faţa exclusiv spre cei în suferinţă, vedeţi vreo soluţie?
– Dacă ar înroşi firul de telefon al Casei de
Asigurări Bucureşti, dacă vocea tuturor pacienţilor s-ar înmănunchia ca
un tunet – veştile ar fi, poate, mai bune. Pentru că deciziile la nivel
înalt au ajuns să nu mai fie influenţate de medic. Şi Dumnezeu te ajută, când te ajuţi singur.
– Dacă situaţia nu se remediază rapid, ce se va întâmpla totuşi cu bolnavii?
– Vom trăi într-o lume din ce în ce mai „defectă“ şi unde viaţa va avea un preţ din ce în ce mai redus.