Creşterea
însemnată a incidenţei cauzelor de comă constituie în sine o provocare: ce
facem cu bolnavii în comă prelungită, care ocupă nejustificat şi îndelung
paturi în secţiile de terapie intensivă, de unde nu pleacă nicăieri şi nu-s
primiţi de nimeni, deşi sunt (încă) în viaţă. Managementul îndelungat al
acestor cazuri este practicat în ţări ca Franţa şi Belgia, care au pus la
dispoziţia ţării noastre specialişti pentru a 
implementa un program finanţat
din fonduri europene –StaVeg (Îmbunătăţirea
aptitudinilor şi know-how-ului profesioniştilor din domeniul sănătăţii privind
importanţa unei mai bune organizări a muncii în cadrul serviciilor de
recuperare a stărilor vegetative), al cărui grup-ţintă a fost reprezentat de 25
de medici, 50 de asistente medicale şi 25 de kinetoterapeuţi.
La
conferinţa de încheiere a proiectului, dr. Mihaela Hărătău, manager de proiect,
a expus contextul iniţiativei: în România, pacienţii aflaţi în stare vegetativă
sunt internaţi în secţiile de terapie intensivă, spre deosebire de ţările UE,
unde sunt trataţi în departamente specializate de recuperare. Cazurile de stări
vegetative reprezintă un factor de blocare a activităţii secţiilor de terapie
intensivă din spitale, în care staţionează peste 10–12 zile, dar şi unul de
perpetuare a infecţiilor nosocomiale.
Conf.
dr. Ioana Grinţescu, de la Clinica ATI a Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti,
a adus informaţii utile în domeniu. Tipurile de patologii care intră în discuţie
urmează stopului cardiorespirator de diverse cauze, traumatismului
craniocrebral grav, politraumatismului, cauzelor non-traumatice (AVC, intervenţii
chirurgicale): coma, starea vegetativă, stare de minimă conştienţă, sindromul locked-in. Implicarea specialiştilor ATI
în proiect a ţintit ameliorarea prognosticului pacienţilor prin iniţierea de cursuri
specializate de resuscitare cardiorespiratorie, resuscitare cerebrală,
definirea pacientului critic, măsuri de susţinere a funcţiilor vitale –
adresate medicilor, asistenţilor, kinetoterapeuţilor.
Privitor la „circuitul pacientului
vegetativ“, în România, totul se opreşte la primul punct de contact: secţia de
terapie intensivă. La Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, spre exemplu, în
2012, au fost spitalizaţi 46 de pacienţi peste 30 de zile şi zece pacienţi
peste 60 de zile. Costurile estimate în primele zece zile, la pacientul
politraumatizat, variază între 12.500 şi 42.000 de lei/zi. Pentru a reduce
costurile de spitalizare, oferind totodată o şansă reală de recuperare acestor
pacienţi, pentru a reduce deci decalajul de îngrijire dintre România şi alte ţări
europene, ar fi nevoie de o reţea de îngrijire cu centre de expertiză pentru
pacienţii comatoşi/vegetativi, în care să se facă diagnosticul şi formularea
prognosticului acestui tip de pacienţi, să se efectueze investigaţii
electrofiziologice (EEG cu potenţiale evocate), neuroimagistică funcţională
(PET-CT, IRM funcţional), studii de activitate cerebrală voluntară. Aceste unităţi
ar trebui să fie încadrate cu specialişti – neurologi, imagişti, logopezi,
psihologi, de reabilitare, asistenţi, ergoterapeuţi, nutriţionişti, asistenţi
sociali.
Prof. dr. Adriana Sarah Nica, de la
Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie, a
discutat rolul şi importanţa fiziokinetoterapiei în recuperarea pacientului
comatos, arătând că este necesară organizarea de nuclee/departamente cu paturi
pentru recuperare în acut, cu avantajele şi limitările lor. Altă variantă ar fi
echipa mobilă de recuperare cu activitate în spitalul de urgenţă, care să facă
vizita pacienţilor aflaţi în îngrijirea altor specialităţi. Aceasta ar putea
consulta un număr important de pacienţi şi dezvolta o colaborare corectă şi
eficientă a echipei de reabilitare medicală cu celelalte specialităţi. Pe de
altă parte, pacienţii sub altă îngrijire nu beneficiază de un program riguros
de evaluare şi recuperare specifică, echipele sunt insuficient pregătite pentru
preluarea pacienţilor acuţi, iar nevoile pacientului acut sunt doar parţial
identificate.
Invitatul principal al consfătuirii a fost
dr. Steven Laureys, de la Spitalul Universitar din Liège, care a expus „modelul
belgian“, în funcţie din 2004, alcătuit din mănunchiuri de măsuri adaptate
pentru pacienţii vegetativi. Creat de serviciul de sănătate publică federal
belgian, modelul are patru componente: spitale generale (stabilizarea funcţiilor
vitale: cinci-zece zile); centre de expertiză pentru diagnostic specializat
(unde bolnavul este asistat în următoarele 10–15 zile); îngrijiri adaptate de
lungă durată (peste 50 de zile); domicilii de recuperare.
