Deşi
s-a desfăşurat în condiţii mai vitrege decât în trecut, congresul Asociaţiei
pentru Medicina Sexualităţii din România (AMSR) a avut un program la fel de
atractiv. Despre cele mai interesante subiecte abordate şi despre schimbările
petrecute în asociaţia pe care a condus-o de la înfiinţare, am discutat la
finalul lucrărilor cu prof. asoc. dr.
Nicolae Calomfirescu.
– Cum
caracterizaţi această ediţie a congresului AMSR?
– AMSR 13, care s-a desfăşurat în 2013,
inclusiv într-o zi de 13 – o conjunctură interesantă – a fost un succes. În
primul rând, pentru că s-a realizat în condiţii extrem de vitrege – apropo de
sponsori şi de colaborarea cu industria farmaceutică. A fost apoi un succes,
pentru că tematica a avut noutăţi. De exemplu, s-a vorbit pentru prima oară
despre priapism. S-a vorbit despre disfuncţiile erectile generate medicamentos:
tratăm „boli serioase”, diabet, hipertensiune, iar medicamentele folosite fac
bine, dar mai şi dăunează pe ici, pe colo. Este prima dată când la AMSR există
o temă clară despre riscul cardiovascular pe care îl au şi femeile şi bărbaţii,
dar numai bărbaţilor cu infarct li se spune că nu au voie să aibă contact
sexual, deşi este fals – consumul energetic pentru contactul sexual este
echivalent cu cel necesar îmbrăcării. Dr. Vasile Coca a adus în discuţie
alternativele în managementul disfuncţiei erectile, ce este valabil sau fals,
din metaanalize, legat de produsele din aşa-numita gamă de suplimente
nutritive; este o realitate cu care ne confruntăm, pentru că pacientul care ni
se adresează pentru o disfuncţie sexuală trece întâi pe la farmacie, apoi pe
internet, îşi ia fel de fel de preparate, iar doctorul este ultimul ţărm. Altă
comunicare foarte interesantă a fost conferinţa preşedintelui – conf. dr. Cătălina
Poiană, „Atitudini şi percepţii privind întreruperile sarcinilor nedorite în
România“. Există statistici care arată că anual se duce pe apa sâmbetei un oraş
de mărimea Buzăului şi n-avem nicio politică în domeniul ăsta! Sunt cifre strigătoare
la cer, avem peste 100.000 de avorturi pe an, 80.000 de copii care nu au părinţi
în ţară şi sunt îngrijiţi „la fără frecvenţă“ de părinţi wireless, este un
fenomen social. Iar contracepţia este percepută ca o metodă de a nu lua boli
cu transmitere sexuală! Vârful de educaţie care a fost prin anii ’90, doctorii
de planificare familială, toate astea au dispărut, nu mai există o politică… Când
vorbim de politica demografică, ce trebuie să facem? Să reducem avorturile, să
susţinem mama şi copilul. Dacă în zilele noastre chiuretajul este o principală
măsură contraceptivă în România, avem o problemă socială şi educaţională.
„Şi orbul ar vedea, şi
surdul ar auzi“
– Ce
este de făcut?
– Este nevoie de informaţie, de educaţie în şcoală.
De ce nu vorbim despre sănătate în general, în şcoală, că trebuie să ne spălăm
pe mâini, pe dinţi, să facem duş, să ne schimbăm hainele de pe noi, să bem
lichide, să avem scaun în fiecare zi? Lucruri simple. Ce educaţie facem în şcoală?
– Şi în
afară de educaţie?
– De exemplu, dacă am depista sarcinile
precoce la fete, am scădea rata de sarcini nedorite la o anumită vârstă. Dar
lumea nu ştie că prezervativul este un mijloc simplu de contracepţie, că nu e
unul farmacologic, ci unul etic şi elegant. Un producător de prezervative a făcut
o cercetare acum mai mult timp. A generat vreo reacţie sau atitudine a cuiva de
la sănătate sau educaţie? Sănătatea şi educaţia, binomul acesta este esenţial,
cea mai bună metodă de a avea o populaţie sănătoasă este s-o informezi corect.
– Dar,
pe lângă prevenirea sarcinilor nedorite, se poate face ceva pentru susţinerea
natalităţii?
– În primul rând, trebuie de fapt redusă
mortalitatea în rândul tinerilor. Demografia pozitivă se susţine prin scăderea
ratei de îmbolnăvire, prin scăderea mortalităţii generale, a celei infantile,
la care suntem pe primul loc în Europa. Repet, dacă aruncăm anual pe apa sâmbetei
un oraş reşedinţă de judeţ, dacă din copii ne moare în fiecare an încă un oraş
ca Buşteniul, sigur că avem spor negativ. Sunt nişte indicatori care trebuie
urmăriţi în dinamică pentru a obţine spor pozitiv. Ar fi nevoie de un program
pe zece ani, semnat şi asumat, care să cuprindă educaţie, informaţie, protecţia
mamei, a copilului… Nicio mamă nu este stimulată să aibă copii, condiţia
financiară, socială, educativă, familială este cea care este, or cifrele
prezentate de preşedinta congresului sunt foarte îngrijorătoare: şi orbul le-ar
vedea, şi surdul le-ar auzi, dar, de ani de zile, Ministerul Sănătăţii şi
Ministerul Educaţiei nu fac nimic. Nu-i vorba doar de educaţia sexuală în şcoli,
ea este doar o felie din acest tort uriaş numit „educaţie pentru sănătate“.
Viaţa merge mai
departe. Dar cât din ea?
– Ce a
mai conţinut programul de anul acesta?
– A doua zi, de exemplu, a fost prezentată o
anchetă, analiză şi tratament pe paciente cu disfuncţia sexuală postpartum.
Este vorba nu de modificările neuroendocrine, ci de cele ale perineului, legate
de naşterea pe cale naturală, de leziuni, atrofia postpartum şi recuperarea
sexuală a acestor femei. Dr. Valentin Voinescu şi-a prezentat experienţa cu
operaţiile de redresare peniană a cazurilor cu boala Peyronie. Recuperarea sexuală
a pacientelor cu chirurgie oncologică în sfera genitală a fost un alt domeniu
important. Gândiţi-vă câte femei au histerectomii, cancere, câte sunt iradiate,
câte au afectată imaginea corporală. Am avut paciente care au ajuns la mine cu
fistule vezico-vaginale post iradiere, care nu de multe ori au avut norocul ca
un bărbat să rămână lângă ele. E o problemă cu foarte multe aspecte… Ai un
cancer, dar viaţa merge înainte. Cât, până unde merge? Merge înainte doar
social, profesional sau merge şi sexual? Şi a arătat clar această prezentare
importanţa abordării multidisciplinare – psiholog, oncolog, radioterapeut,
consilier etc. A mai fost prima dată când s-a prezentat legătura dintre boala
autoimună tiroidiană şi comportamentul sexual al femeii, care ne-a arătat că
trebuie să privim şi în această direcţie. De fapt, sexualitatea este un
indicator de calitate a vieţii, şi individual, şi în cuplu, şi chiar la nivel
de colectivitate. Dr. Simona Mogoş a avut o prezentare, intitulată „Dincolo de…
libido“. Libidoul nu este doar cel sexual, este şi cheful de viaţă, de pozitiv,
de inserţie socială, de participaţie în cuplu şi dincolo de toate astea stau nişte
reglaje foarte fine, care sunt afectate sau dezafectate de stres, boli,
tratamente, atitudini, blocaje, anxietăţi. Nu e deloc simplu. La final,
concluzionam glumind: „Deci, dacă vine cineva şi spune că nu mai are chef,
chiar trebuie să-l credem!“, iar ea mi-a răspuns: „Nu numai asta, trebuie să-l şi
căutăm!“. Profesorul Dimitrie Pelinescu-Onciul a discutat despre dispareunie şi
ce se află dincolo de durerea la contact. Este isterie, boală ginecologică,
inflamatorie, endometrioză, inadaptare sau altceva? Iarăşi, o discuţie care
arată că trebuie să căutăm. Din păcate, ginecologii nu prea caută. Cred că avem
1.500–1.800 de ginecologi în ţară. Dacă toţi ar face şi puţină sexologie, multe
lucruri ar fi recuperate. Dacă te ocupi doar de partea medicală, salvezi viaţa
fizică, dar nu şi pe cea relaţională.
Rodul întâmplării
– Este
sexualitatea privită ca un lucru secundar, un moft, sau poate este ceva
complicat, alunecos, tabu?
– Cred că este un subiect tabu, dar în orice
caz, este nedesţelenit în timpul facultăţii. Există cursuri postuniversitare,
dar nu şi universitare. Mai demult, am vrut să fac o anchetă în serviciile de
obstetrică-ginecologie despre disfuncţiile sexuale feminine, care constă în
administrarea unui chestionar. Ei bine, în majoritatea am fost refuzat: „N-avem
timp, operăm, avem urgenţe“. Am apelat până la urmă la nişte rezidenţi de an
mare, care, dintr-un serviciu cu 600–700 de internări pe lună, n-au reuşit în
cinci luni să strângă decât 87 de chestionare. Este un cartof prea fierbinte.
De pildă, dr. Cătălin Belinski a făcut o prezentare foarte interesantă despre
ejacularea precoce, cu o altă perspectivă: „problema pacientului sau a
medicului?“. Ejacularea precoce există, dar trebuie integrată, găsită, disecată,
trebuie să ai răbdare, să pui întrebări, să aştepţi răspunsuri, să descoşi
pacientul. Funcţia sexuală nu este un algoritm aritmetic. Au mai fost
organizate două ateliere împreună cu psihologii. Unul a fost despre criza bărbatului
la 40 de ani, care este de fapt o paradigmă: „ăsta are 40 de ani, e în criză“. Şi
bărbatul şi femeia trec prin nişte crize, asumate sau neidentificate: una este
profesională, alta maritală, alta a copiilor, a despărţirii, totul este în
permanentă mişcare şi sunt determinate şi de nişte modificări. E adevărat, după
40 de ani, testosteronul scade şi atunci apar tot felul de substituenţi:
vopsitul părului, luarea unei maşini etc. Femeile îşi fac liftinguri. Dar nu
oricine doreşte îndepărtarea sau externalizarea semnelor de criză. Sunt fel de
fel de lucruri determinate la un moment dat neuroendocrin, iar expresia lor
exterioară are o mulţime de manifestări.
– Titlul
atelierului conţine şi întrebarea: „O traumă?“.
– Da, orice criză este o traumă. Iar în
momentul în care bărbatul vede că i-a scăzut libidoul, erecţia, ca are eşecuri
sexuale, eşecuri de abordare, este o traumă. Iar eu văd bărbaţi devastaţi, cu
tot felul de sindroame de anxietate, depresie, teamă de eşec.
– Ar
trebui să ne pregătim pentru trauma aceasta? Cum?
– Ar trebui ca părinţii noştri să fie mult
mai înţelepţi şi mai curaţi biologic, mai puţin bolnavi. Pentru că aici se
transmite un mesaj de sănătate şi de echilibru. Comportamentul pe care-l vezi
la părinţi trebuie să fie corect. Nu este normal să externalizezi creşterea
copiilor, să-i laşi pe mâna bonei, iar educaţia la cinci ani să fie făcută cu
tableta.
– Dar
noi, cei care nu mai suntem copii şi ne îndreptăm spre acea vârstă?
– Aproape niciodată nu este prea târziu.
Pentru un bărbat de până în 40 de ani nu este prea târziu să aibă un
comportament personal adecvat nevoilor biologice: aportul de calorii, consumul
de calorii, odihna, lichidele, lucrurile de bază. Toată lumea vrea maşină şi
internet, nu se mai dă cu sapa, nu se mai face un sport. Rămân minunat să mai văd
lume care se întoarce cu bocanci şi rucsaci de pe Valea Prahovei, mai există un
segment de populaţie care gândeşte normal vizavi de starea lor de bine, dar
comportamentul acesta trebuie multiplicat. Degeaba discutăm despre sexualitate,
în spatele unei sexualităţi corecte, care este un element de normalitate
neuroendocrină, biologică şi educaţională, se află în mare măsură
comportamentele corecte. Iar comportamentele corecte la noi sunt individuale,
nu la nivel de politică. Am avut, de pildă, de curând, un pacient cu
infertilitate, cu varicocel, peste 40 de ani, care nu făcuse armata. Ei bine,
acel examen medical obligatoriu de la armată găsea testicule ectopice, malformaţii
uretrale, peniene, era ca un ciur şi anumite probleme medicale la bărbaţi se
rezolvau în momentul în care mergeau la armată. Nu mai este armata, nu se mai
face controlul medical, a dispărut un filtru. La facultate nimeni nu face
control medical, primeşti pur şi simplu o adeverinţă că eşti sănătos.
Spirala eşecului
– Şi
cel de-al doilea atelier?
– Celălalt atelier a fost despre
„triangularizare şi psihosexualitate“. Triangulaţie înseamnă mama, tata şi
copil, iar psihosexualitate înseamnă modelele pe care ajunge să le aibă o
persoană în funcţie de ceea ce trăieşte într-o anumită perioadă a vieţii. Să vă
spun un caz: un tânăr de 26–27 de ani, care nu şi-a început viaţa sexuală relaţională.
Nu a avut tată, a fost crescut de mamă, care-i interzicea tot felul de lucruri.
N-a avut triangulaţie, a fost într-o familie monoparentală, mama n-a avut
niciodată un alt partener care să fie un model, iar acum acest tânăr este „pe
interzis“, pe teamă. Or, psihosexualitatea este cea care domină sexualitatea. Până
să apară bolile adevărate, care dau o disfuncţie, aceasta este educaţională şi
de psihosexualitate. Erecţia merge, cu sau fără voia individului, dar relaţia
sexuală nu. Comportament sexual nu înseamnă o erecţie bună, ci psihosexualitate
adecvată. Sau o femeie de 50 de ani care preferă să rămână singură, să nu aibă
un partener, din cauza tatălui care în copilărie le bătea pe ea şi pe mama ei şi
pe care ea îl regăsea în orice alt bărbat. Psihosexualitatea e un lucru care se
construieşte nu numai prin informaţie sau filme erotice, ci şi foarte devreme,
prin modelele pe care le oferim celor mici. Dacă un copil nu vede afecţiune,
tandreţe, colaborare, ci numai traumă, agresiune…
– Intră
într-o spirală, ca adult are toate „şansele“ să eşueze în propria familie. Şi aşa
mai departe. Cine opreşte ciclul ăsta?
– Soarta. Dacă un astfel de copil ajunge
adult şi întâlneşte o persoană cu altă educaţie, construcţie, îi poate schimba
soarta. Doctorii nu prea dau doi bani pe echipa cu psihologul. Sunt prea multe
lucruri pe care doctorii le tratează cu pastile, când ele ar trebui de fapt
abordate în echipă. A venit un pacient cu teamă de eşec, avusese o nereuşită în
urmă cu câteva luni cu partenera lui stabilă, iar după acel eveniment, a ajuns în
situaţia ca 40% din contacte să fie cu pierderea erecţiei. A ajuns şi la mine şi
mi-a zis că face şi psihoterapie. Rezultatul? I-a scăzut rata de eşecuri.
– A
mai fost şi cea de-a noua conferinţă ESSM.
– Bineînteles, dr. Yacov Reisman, preşedintele
comitetului educativ al Societăţii Europene de Medicină Sexuală şi coautor al
manualului care stă la baza examenului de fellow
ESSM, a discutat despre ESWT (extracorporeal
shockwave therapy) în tratamentul disfuncţiei erectile, care este foarte
modern. Sunt situaţii în care nu poţi recurge la pastile sau nu au efect foarte
bun, iar aceasta este o alternativă minim invazivă, non-chirurgicală,
non-farmacologică, non-hormonală, care face microrevascularizări în teritoriile
ischemice. ESWT se foloseşte de altfel în revascularizarea post-infarct, iar
principiul s-a extrapolat şi în acest teritoriu. Pentru că, prin îmbătrânirea ţesutului
spongiocavernos şi scăderea tonusului albugineei, apare umplerea insuficientă şi
erecţia slabă, care se pierde uşor prin fuga venoasă. Printr-un astfel de
tratament obţii o mai bună vascularizare periferică, tonusul albugineei este
mai bun şi erecţia este mai bună. Nu-i un panaceu, nu-i definitiv, nu rezolvă îmbătrânirea
şi cauzele care au dus la o spongiofibroză, dar este o metodă de tratament care
poate scădea rata de non-responderi.
Predarea ştafetei
– Sunteţi
deci mulţumit de ediţia din acest an.
– Din punct
de vedere ştiinţific, da. Singurul punct negativ al acestui AMSR a fost
participarea foarte slabă, cea mai slabă de până acum. Este păcat, cu atât mai
mult cu cât a fost atât de bun. Deci a fost un succes ştiinţific, insucces din
cauza haosului de pe piaţa farmaceutică românească, care face ca firmele să nu
se mai implice. Există prea mult export paralel în domeniul inhibitorilor de
PDE-5, aşa că firma din ţară nu mai câştigă şi nu mai poate susţine asemenea
manifestări. Este un succes şi faptul că ne-am propus să facem congres şi la
anul, tot la Bucureşti. Şi mai este de notat faptul că la AMSR 13 s-a produs un
transfer de conducere: eu mă retrag, iar dr. Cătălin Belinski, fostul secretar
al asociaţiei, devine preşedintele en-titre.
Era o mutare necesară, pentru că generaţia lui a căpătat experienţă, mai mulţi
colegi tineri au devenit fellows în sexual medicine şi deci au conexiunea
europeană, ceea ce le dă un plus de calitate. Cătălin trebuie să ducă mai
departe ceea ce tot împreună am reuşit să construim, iar eu voi rămâne
implicat, pentru că este o construcţie foarte frumoasă.