Newsflash
Diverse

Rutină şi inovaţie în anesteziologia românească

de Dan Dumitru MIHALACHE - iul. 4 2014
Rutină şi inovaţie în anesteziologia românească

Număr record de participanţi la cea de-a 40-a ediţie a congresului Societăţii Române de Anestezie şi Terapie Intensivă (SRATI), desfăşurat în perioada 14–18 mai 2014 la Sinaia: peste 1.300. Ca noutate, în acest an a fost organizat primul simpozion comun cu societatea de ATI din Republica Moldova, intitulat „România dodoloaţă“. Au fost, de asemenea, organizate întâlnirile bilaterale, devenite deja tradiţionale: al optulea congres româno-francez de ATI, al şaselea simpozion româno-israelian de actualităţi în ATI şi al 13-lea congres al asistenţilor de ATI.

 
 

   Momentul central al ediţiei din acest an a congresului, potrivit profesorului Dorel Săndesc, preşedintele SRATI, l-a reprezentat fuziunea dintre SRATI şi Societatea de Anesteziologie-Reanimatologie din Republica Moldova (SARRM). Ceremonia de deschidere a prilejuit şi proiectarea video a mesajului ministrului român al sănătăţii, dr. Nicolae Bănicioiu, care a anunţat că Ministerul Sănătăţii (MS) a achiziţionat şi pus la dispoziţia guvernului Republicii Moldova cinci autosanitare pentru serviciul protecţiei civile şi răspunsul în situaţii excepţionale.

 

Diploma europeană

 

Prof. dr. Dorel Săndesc   Specialitatea ATI, în România, este reglementată prin Ord. m. s. nr. 1.500/2009, care stabileşte toate aspectele funcţionării unei secţii de ATI după standarde moderne: defineşte ce trebuie făcut, în câte categorii se împart secţiile, care este competenţa acestor secţii, dotarea şi arhitectura lor, personalul etc. Sigur, aceasta nu asigură în mod automat şi implementarea, „cum se întâmplă atât de des în România, dar creează referinţa pe baza căreia să putem promova obiectivele noastre“, precizează prof. dr. Dorel Săndesc. Una din problemele dramatice şi în acest domeniu este cea a personalului: „ATI este una din specialităţile cele mai afectate de migraţia forţei de muncă pentru că este foarte căutată peste tot“, adaugă preşedintele SRATI. De aceea, spune acesta, Europa de Vest ar trebui să compenseze într-un fel acest „cadou venit din partea ţărilor europene mai sărace“, alocând fonduri structurale masive, explicite şi directe sectorului medical, pentru că „vorbim de un sector în care oricând, într-un timp foarte scurt, se pot produce proiecte care să acceseze aceşti bani şi care vor schimba radical situaţia din sistemul medical“.
   Prof. dr. Natalia Hagău, şefa secţiei ATI a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca spune că această lipsă de personal creează probleme şi prin faptul că generează automat, potrivit legii, închiderea unor saloane, care nu pot fi acoperite cu personal. Problema, opinează Prof. dr. Natalia Hagauaceasta, este că dacă s-ar închide acele saloane, vor fi refuzate multe din cazurile venite de la UPU, care la un moment dat ar putea bloca activitatea acolo. „În ciuda a ceea ce se vorbeşte, noi n-am mai văzut posturi deblocate de foarte multă vreme. Degeaba din septembrie anul trecut ni s-a spus că dacă pleacă unul, vine altul, pentru că noi, istoric vorbind, până în septembrie am pierdut foarte mulţi. Cum îi recuperăm? Cum îi aduc, dacă nu-mi dau voie să deschid posturile acelea, pe care le am, sunt bugetate? Toată lumea se face că nu ştie“, reclamă specialista clujeană. Tot aceasta spune şi că lipsa de personal conduce la o „exploatare“ a rezidenţilor, care fac „şi muncă de asistentă, şi de doctor, dar şi învaţă în acelaşi timp“.
   Nu numai deficitul de personal îngreunează activitatea de specialitate. Secţia ATI a Spitalului Clinic de Urgenţă Târgu Mureş, de exemplu, are 37 de paturi dotate „elegant spus, sub standard“, conform spuselor prof. dr. Sanda-Maria Copotoiu, şefa clinicii: „Nu aş vrea să vă Prof. dr. Sanda Maria Copotoiuodihniţi într-unul din paturile noastre de terapie intensivă. Sunt istorice, din 1983 toamna, de când s-a inaugurat spitalul. Vă daţi seama cât de performante ar putea să fie“. Service-ul la aparatura cu care acestea sunt dotate era monopolul unor firme la care „plăteai de nu era adevărat“, explică aceasta: „Ca urmare, ne-am trezit cu o acumulare de aparatură care n-a ajuns încă să fie casată, dar nici nu poate fi utilizată“. Şi asta, în condiţiile în care în România există un program naţional de modernizare şi dotare a secţiilor de ATI.
   Chiar şi în aceste condiţii, specialitatea ATI din ţara noastră este foarte bine reprezentată la nivel mondial: conf. dr. Daniela Filipescu, de exemplu, este actuala preşedintă a Societăţii Europene de Anestezie (ESA), conf. dr. Şerban Bubenek este în comitetul societăţilor naţionale al acestei organizaţii şi examinator în comisia de evaluare pentru diploma europeană, iar prof. dr. Dorel Săndesc este membru în consiliul reprezentanţilor ESA, precum şi în comitetul executiv al societăţilor de anestezie, în Federaţia Mondială a Societăţilor de Anestezie (WFSA).
   În plus, de trei ani, în această specialitate, exa­menul de medic specialist se dă pe tematica diplomei europene. Daniela Filipescu spune că acest examen se dă în aceeaşi zi în toate ţările europene care au aprobată diploma euro­peană, inclusiv în România: întrebările (două serii a câte 60) sunt trimise de ESA, tezele fiind corectate tot de această organizaţie. „Suntem singura specialitate din România care face acest lucru“, spune prof. dr. Dan Tulbure, şeful centrului de anestezie şi terapie intensivă din Institutul Clinic Fundeni.

 

Siguranţa pacientului şi comunicarea în echipă

 

   Medicina actuală este departe de ceea ce se întâmpla în urmă cu 50 de ani, de exemplu. Este, practic, o medicină care presupune acţiunea în echipă interdisciplinară. „Nu mai este medicina de mare maestru“, afirmă profesorul Tulbure. Din acest punct de vedere, completează acesta, rolul anestezistului este foarte clar definit. În jurul unei operaţii, pe lângă cele două echipe „de rangul cel mai înalt“ (de chirurgie şi de anestezie), există o colaborare strânsă şi cu celelalte echipe: medicii internişti care pregătesc bolnavul, imagiştii care ajută la diagnostic, echipele de la laborator care furnizează în timp util investigaţiile de laborator.
   Comunicarea este extrem de importantă în cadrul acestor echipe, afirmă conf. dr. Ioana Grigoraş, UMF „Gr. T. Popa“ Iaşi şi şefa clinicii ATI la Institutul Regional de Oncologie: „Eficienţa efectivă şi expertiza sunt date de echipă, nu de personalităţile individuale, însă liderul are importanţa lui, mai ales în alcătuirea echipei“. Comunicarea în cadrul echipei conduce şi la un grad sporit de siguranţă a pacientului în chirurgie: „Importanţa elementului organizaţional şi managerial în asigurarea siguranţei pacientului este o direcţie în care medicina românească trebuie să se îndrepte şi, în acest sens, cred că noi trebuie să deschidem uşa şi să începem să pregătim medicii pentru această nouă viziune în medicină“. Siguranţa pacientului chirurgical se realizează printr-o serie de strategii care trebuie aplicate congruent, concomitent, ce presupun o concentrare de forţe şi de atenţie, pentru a lăsa rutina şi a schimba practica: „Pornind de la igiena mâinilor, lucru pe care îl discutăm de 50 de ani încoace şi care rămâne în continuare un subiect de foarte mare actualitate, mai avem o mulţime de alte strategii, care trebuie aplicate concomitent, chiar dacă unele par, să zicem, neimportante“. Crearea unui spirit de echipă, îmbunătăţirea comunicării în cadrul echipei medicale sunt lucruri elementare, adaugă Ioana Grigoraş, care „pot face o diferenţă enormă, pot scădea morbiditatea şi mortalitatea postchirurgicale“.

 

Checklist intraoperator

 

Conf. dr. Ioana Grigoraş   O strategie la care conf. dr. Ioana Grigoraş s-a referit într-una din lucrările prezentate este introducerea listei de verificare a procedurilor chirurgicale, „checklist propus de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, un instrument simplu, universal valabil, care cuprinde un set de întrebări: pornind de la identificarea pacientului – să verificăm încă o dată că este pacientul programat pentru intervenţia respectivă, verificăm încă o dată operaţia propusă şi locul în care se va desfăşura operaţia, dacă are o alergie sau trebuie să primească antibiotice, are risc de cale aeriană dificilă, durata estimată sau cantitatea de sânge pe care presupunem că s-ar putea să o piardă şi implicit să o necesite pacientul etc. Această listă de verificare încura­jează comunicarea în echipă şi elimină greşelile rare, dar perfect evitabile ale actului medical“.
   Promovarea siguranţei paci­en­tului a făcut obiectul Declaraţiei de la Helsinki, semnate în 2010 de reprezentanţii Societăţii Europene de Anestezie şi boardul european de anestezie din Uniunea Euro­peană a Specialităţilor Medicale (UEMS). Această declaraţie include mai multe puncte, pre­cizează conf. dr. Daniela Filipescu, preşedinta ESA: „(...) să ai protocoale de transfuzie pentru hemoragie masivă, să introduci listele de verificare preoperatorie ale OMS“. S-a făcut un studiu european, spune aceasta, care a descoperit diferenţe în aplicarea regulilor internaţionale: nordicii aplică mai mult decât cei din sud. „Nu era vorba de o diferenţă între est şi vest, ci între sud şi nord: în Italia, Grecia, Spania şi la noi se aplică mult mai puţin.“

 

Camera de trezire şi policlinica de preanestezie

 

Prof. dr. Gabriel Gurman   În România, una din marile probleme ale conjuncturii chirurgicale este faptul că nu există camere de trezire lângă fiecare sală de operaţie, arată prof. dr. Gabriel Gurman, specializat în România, dar ajuns apoi preşedintele societăţii israeliene de ATI: „Într-o ţară dezvoltată, orice sală de operaţie are o sală de trezire lângă ea, se numeşte recovery room, care are cadrele medii necesare, un medic care răspunde numai de această sală şi echipamentul necesar pentru monitorizare şi tratament“. Două din cinci complicaţii anestezice se petrec imediat după scoaterea pacientului de pe masa de operaţie, până la trezirea completă şi stabilizarea funcţiilor vitale, spune acesta.
   „Pacienţii români se trezesc în sectorul de terapie intensivă folosit ca postoperator, cameră de trezire, salon de îngrijire postoperatorie şi terapie intensivă“, a explicat conf. dr. Ioana Grigoraş. Această organizare are foarte multe avantaje: „Toate posturile de lucru au aceeaşi dotare, astfel încât nu există o limitare a numărului de paturi într-un anumit sector (...), ceea ce înseamnă o foarte bună flexibilitate şi adaptabilitate la realităţile momentului“.
   O altă funcţie care nu există în România, la nivel instituţionalizat, deşi ar fi necesară, mai spune profesorul Gurman, este policlinica de preanestezie. „Un pacient a fost etichetat astăzi ca pacient chirurgical şi este programat peste două săptămâni la operaţie. Acest pacient poate fi încadrat în una din următoarele situaţii: ori este perfect sănătos şi s-a prezentat pentru o hernie, de exemplu, îi scriu pe fişă că l-am examinat şi vine la data programată, ori, dacă nu am toate datele, îl trimit la alţi specialişti, mai cer nişte analize, sau pot interveni activ pentru a-l stabiliza, acolo unde pot.“ Şi în România se face acest lucru, dar nu într-o formă organizată, adaugă specialistul israelian.
   Într-adevăr, noi nu avem această rutină, pentru că nu avem sistemul, precizează conf. dr. Daniela Filipescu: „N-ar fi însă imposibil nici la noi, pentru că de multe ori pacienţii sunt văzuţi, dar nu este un sistem organizat, pentru că trebuie să existe comunicare între chirurg, anestezist, cardiolog, eventual hematolog, laborator. Adică este nevoie de coordonare.“
   Conf. dr. Ioana Grigoraş arată însă că, deşi nu există noţiunea organizatorică de policlinică, în România se face acest lucru. La Institutul Oncologic din Iaşi, de exemplu, „chirurgii vin şi ne spun ori de câte ori au pacienţi programaţi pentru intervenţii chirurgicale peste un interval variabil, săptămâni sau luni, noi consultăm pacientul în regim ambulatoriu, decidem ce investigaţii şi ce corecţii terapeutice trebuie făcute, astfel încât pacientul, când ajunge în spital, este deja pregătit“.

 

Medicii fug de copii

 

   Anestezia-terapia intensivă pediatrică este un domeniu mai puţin cunoscut şi mai puţin abordat de lumea medicală. Dr. Florin Rusu, şeful secţiei ATI de la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu“ Bucureşti, ne explică: patologia la copii este foarte variată, ca şi grupele de vârstă. „Porneşti de la un prematur de câteva sute de grame şi ajungi la un adolescent de 150 kg. În toată gama asta de mase corporale trebuie să te încadrezi, atât fiziologic, cât şi patologic, cu medicaţie administrată, mod de administrare, mod de abordare a pacientului. Este o patologie interesantă, o meserie incitantă, care necesită mult răbdare, mult timp petrecut la capul bolnavului, dar îţi trebuie şi ceva experienţă ca să te descurci“.
   Nu există în prezent o şcoală de ATI pediatrică în România: „Noi, cei câţiva care ne-am dedicat acestei activităţi, o facem ca o supraspecializare“. Sunt doar câteva spitale în ţară unde se practică, în Bucureşti, Craiova, Braşov, Iaşi. „Nu suntem mai mult de douăzeci-treizeci de colegi, deşi ar trebui ca în toate centrele mari universitare să existe câte o secţie care să asigure măcar nivelul de bază“. Din păcate, mai spune doctorul Rusu, medicii fug de zona pediatrică pentru că aici problemele sunt multiple, „una este să îngrijeşti un pacient adult, cu care te poţi înţelege şi cu care ai un schimb de opinii, şi alta este la un copil, care nu ştie să spună ce-l doare, cum îl doare şi ce se întâmplă“. În privinţa maladiilor congenitale, medicul ne spune că, din fericire, în maternităţi se cunosc cazurile-problemă care vor apărea şi se ia legătura cu cele două mari spitale de copii din Bucureşti, care apoi preiau cazurile şi le rezolvă. Complicaţiile care mai apar nu sunt din neglijenţă, „ci mai mult din necunoaştere sau din cauza vitezei cu care se încearcă să se rezolve cât mai repede cazul, pentru a evita complicaţiile“. Nici transportul la spital nu este la îndemâna oricui: „Trebuie să ai o unitate de transport nou-născuţi care cuprinde incubator, ventilator, monitor de transport, posibilităţi de injectat diverse substanţe, încălzire. De foarte multe ori, din păcate, mai ales pe distanţe scurte, se transportă copilul cu o salvare obişnuită, în braţele mamei sale şi ajunge rece la spital“, precizează specialistul.
   La acest congres, printre altele, medicul bucureştean a moderat o sesiune de simulări pe manechine, comandate de computer. Sunt foarte bune aceste traininguri, crede Florin Rusu, pentru că „aici ai timp, ai posibilitatea să greşeşti, îţi reîmprospătezi cunoştinţele şi vezi dacă lucrurile pe care le ştii sunt bune sau nu, bine aplicate sau nu, le vei mai folosi sau nu şi poţi să câştigi timp la pacientul adevărat“.

 

ATI: o specialitate căutată peste hotare

 

   Conf. dr. Călin Mitre, de la UMF „Iuliu Haţieganu“ Cluj-Napoca, a prezentat un studiu realizat în 2012 din care reieşea că numărul anesteziştilor români raportat la suta de mii de locuitori este unul dintre cele mai mici din Europa şi cel mai mic din statele membre UE. Existau atunci 956 de anestezişti (medici primari şi specialişti) la o populaţie de peste 20 de milioane de locuitori, cu o medie de 4,75 de anestezişti la 100.000 de locuitori. Numărul variază însă în funcţie de zona geografică, între 3,28, în regiunea de est, şi 5,26, în cea de sud.
   Programul de pregătire în ATI, în România durează cinci ani. În perioada 2007–2012, statul român a scos la concursul de rezidenţiat 672 de locuri de pregătire în ATI. Cu toate acestea, în 2012, numărul rezidenţilor era de 473 pentru toţi anii de pregătire: „Această scădere, de aproximativ 30%, este cauzată de emigrarea şi retragerea rezidenţilor din programul de pregătire şi schimbarea specialităţii“. Un studiu din 2007 arăta că în România, în 2005, existau 1.138 de medici anestezişti (specialişti şi primari) şi 469 de rezidenţi ATI. Dacă am considera că toţi medicii rezidenţi din acea perioadă au ajuns specialişti, spune Călin Mitre, în 2012 ar fi trebuit să existe aproximativ 1.600 de medici anestezişti. În realitate însă, erau doar 956 de anestezişti şi 320 de rezidenţi. Acest lucru demonstrează că, în perioada 2005–2012, forţa de muncă în ATI a scăzut cu aproximativ 58%, în timp ce numărul de posturi de pregătire în rezidenţiat a crescut de la un an la altul.
   În opinia realizatorilor studiului, cel mai important factor care determină această scădere îl constituie emigraţia anesteziştilor către ţările din vestul Europei, ţări mai dezvoltate din punct de vedere economic, cei mai dispuşi să plece fiind anesteziştii tineri şi într-o mai mică măsură seniorii.
   Nici prognoza pentru următorii cinci ani nu este îmbucurătoare, crede conf. dr. Călin Mitre: „Pentru a ajunge la numărul mediu de anestezişti la suta de mii de locuitori ai ţărilor din UE, România ar trebui să producă, în următorii cinci ani, aproximativ 250 de anestezişti pe an şi toţi să rămână să profeseze în ţară, iar din cei existenţi momentan niciunul să nu se pensioneze, emigreze etc.“.

 

Pro şi contra

 

Conf. dr. Daniela Filipescu   Programul ştiinţi­fic, aflat în coordo­narea conf. dr. Daniela Filipescu, a avut nu mai puţin de 33 de sesiuni tematice, cinci de comu­nicări orale, două sesiuni pentru asistenţii medicali etc. Au fost peste o sută de conferenţiari – 59 din România şi 46 din străinătate, din alte 16 ţări, inclusiv Moldova. Sesiunea plenară „Zorel Filipescu“ (numită astfel în cinstea primului pre­şedinte SRATI) a fost susţinută de profesorul Jean-Luis Vincent (Belgia), care, de trei decenii, patronează un congres anual la Bruxelles, cu peste 5.000 de participanţi.
   În premieră, anul acesta a fost organizată o sesiune pro/contra, în care doi experţi, fiecare de câte o parte a baricadei, au dezbătut terapia cu concentrate de fibrinogen şi complex protrombinic. Pro a fost conf. dr. Daniela Filipescu, iar contra prof. dr. Marc Samama (Franţa). „Eu am fost pro, dar nu total, pentru că sunt conştientă că unele terapii, dacă se aplică la toţi bolnavii, pot să facă rău“, spune Daniela Filipescu. Profesorul Samama, expert în hemostază, a fost contra, pentru că „întotdeauna când ai o sângerare şi aplici un tratament care să o oprească este posibil să ai şi un accident trombotic“. Preşedinta ESA precizează că există ghiduri în acest sens, însă datele sunt destul de puţine: „Sunt 12 studii în curs de derulare, dar important de ştiut este că aceasta este o zonă de graniţă pe care poţi să o depăşeşti uşor“. Scopul dezbaterii a fost ca lumea să fie sensibilizată de faptul că aceste produse noi există şi în România, se pot utiliza, deşi sunt scumpe, dar „medicii trebuie să se gândească, să analizeze bolnavul şi să-şi folosească toate metodele de monitorizare pentru a putea urmări tratamentul; uneori, există tendinţa de a adopta o terapie mai nouă şi mai scumpă crezând că e şi cea mai bună, dar nu totdeauna este cea optimă“.

 

Transplantul: între etică şi pragmatism

 

Prof. dr. Dan Longrois   Activitatea de trans­plant este foarte costisitoare pentru sistemul de sănătate, spune prof. dr. Dan Longrois (Franţa): „Dacă ai, de exemplu, un program de trans­plantare cardiacă şi un program de transplan­tare pulmo­nară, am­bele sunt la fel de costisitoare şi la fel de dificile. Pentru o populaţie ca a Franţei, de pildă, de 65 de milioane de locuitori, unde se fac 400 de trans­plan­turi cardiace pe an, iar pulmonare vreo 300, impactul general în termeni de sănătate publică este zero. Pentru că sunt 4.500 de morţi în accidente de maşină, 15.000 de sinucideri. Adică nu modifici nimic. Banii aceştia pot fi utilizaţi poate mult mai bine pentru medicina preventivă“.
   Singura activitate interesantă din punctul de vedere al sănătăţii publice, crede specialistul francez, este cea de prelevare şi transplantare de rinichi. Restul sunt interesante doar la nivel individual. Şi asta deoarece „costul bolii cronice de rinichi şi al insuficienţei renale este mult mai scăzut după ce ai fost transplantat decât dacă eşti în dializă“. Dar, inclusiv aici, dacă există o politică de depistare a hipertensiunii arteriale şi a diabetului zaharat de tip 2, primele două cauze de insuficienţă renală terminală, „e mult mai eficient decât să transplantezi cinci-şase mii de pacienţi, însă eforturile acestea de depistare sunt nemediatizabile, nu interesează pe nimeni“.
   Medicina însă are viziunea individului şi nu pe cea globală, echipele sunt legate de pacientul pe care îl tratează şi nu îşi pun problema limitărilor de fonduri, pe când „dacă ai viziunea nepersonală, atunci îţi pui întrebări şi despre eficacitatea programului de transplantare la nivelul societăţii“. În Franţa, de exemplu, potrivit profesorului Longrois, în prezent se face chirurgie cardiacă şi la vârste de 90 de ani fără probleme. Nimeni nu se opreşte. În America sunt chiar pacienţi cu mai mult de 100 de ani în chirurgie cardiacă. „La un moment dat o să fie obligatorii nişte limite financiare, pentru că, de exemplu, jumătate din resursele din viaţa unui individ sunt alocate în ultimele şase luni de viaţă. Englezii şi americanii au calculat, raportat la resursele de care dispun, şi au constatat că pot merge cu alocarea până la 50.000 de euro pe an de viaţă de calitate suplimentară. Atât îşi poate permite societatea“, explică specialistul francez.
   În ţările mai puţin pragmatice însă, politicienii nu au curajul să spună că nu pot merge mai mult decât permit resursele existente şi transferă decizia medicilor. „Or, doctorii n-or să ia deciziile, pentru că e foarte greu. Tehnic se poate, dar decizia nu trebuie să fie una de tehnică. Etic, este normal să prelungeşti viaţa, pentru că ăsta e rolul nostru, al doctorilor, să prelungim viaţa, dar decizia trebuie să o ia arbitrii, adică societatea“. În societăţile pragmatice există un dialog şi, dacă lucrurile sunt explicate inteligent, toată lumea înţelege şi acceptă că resursele sunt limitate.

 

Simularea nu este doar pentru începători

 

   România nu stă bine la capitolul simulare, după cum aflăm de la Daniela Filipescu: „În alte ţări, foarte multe manevre se învaţă pe manechine sofisticate. Acesta este viitorul învăţământului“. În Israel, de exemplu, la examenul de specialitate există şi o probă de simulare.
   Unul dintre workshopurile de simulare de la acest congres a fost susţinut de dr. Marc Lazarovici, directorul centrului „Human Simulation“ de la Universitatea din München, şi de dr. Irina Ban, coordonator medical la Fundaţia CEDRU „For Life“ Bucureşti. „Simularea nu este o metodă aplicabilă doar începătorilor, ci una mai degrabă aplicabilă celor cu experienţă: profesioniştilor, asistentelor, medicilor rezidenţi în ani mai mari“, explică specialistul german. Etapele unui scenariu de simulare, precizează acesta, încep cu familiarizarea participanţilor cu simulatorul şi cu mediul. Simularea se poate face în spital sau în centre de simulare, în spaţii dedicate. Apoi, fiecare caz este prezentat succint: istoric, vârstă, antecedente, motivul internării etc. Cazul de la acest workshop a fost un pacient din UPU cu un istoric foarte sumar. Cursanţii au luat-o practic de la zero, au purtat discuţii cu pacientul (prin intermediul instructorului), au administrat tratamente şi, în funcţie de evoluţia cazului, şi-au adaptat manevrele cum au considerat de cuviinţă. Instructorul controlează toate aspectele şi conduce cazul după parametri realişti, în aşa fel încât să provoace anumite comportamente cursanţilor.
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe