– Am venit aici ca răspuns la invitaţia dlui
prof. dr. Dan V. Poenaru şi a Societăţii Române de Ortopedie şi Traumatologie
(SOROT), ne-a declarat dl dr. Marius
Scarlat, chirurg ortoped la Toulon, Franţa. În calitatea mea de redactor şef
al Revistei Europene de Ortopedie (European
Journal of Orthopaedic Surgery & Traumatology – EJOST), merg la multe
congrese naţionale şi sunt fericit că pot să particip şi în felul acesta la viaţa
societăţilor ştiinţifice. Şi pot să spun, în comparaţie 
cu ce se face la nivel
occidental, că acest congres este, în mod foarte plăcut şi agreabil, la un
nivel competitiv şi egal cu manifestări similare din Germania, Franţa, Austria,
Anglia… Este un moment important pentru ortopedia contemporană din România. Iar
Timişoara, un oraş cosmopolit, deschis, multicultural, adaugă distincţie
evenimentului.
E nevoie de chirurgi motivaţi
– Ce
lucrare aţi prezentat?
– Despre artroscopia umărului, arătând modul
în care intervenim şi reparăm instabilităţile umărului la sportivi, la pacienţi
cu luxaţie recidivantă, tehnici practicate de aproximativ zece ani în mod
curent în Occident şi, de câţiva ani, şi în România.
– Şi
totuşi, ce anume v-a determinat să veniţi la acest congres?
– Dorinţa mea este de a realiza şi de a face
disponibil acest tip de chirurgie minim invazivă, foarte confortabilă pentru
pacient, rezonabilă din punctul de vedere al recuperării şi al cheltuielilor
postintervenţie. Desigur, este nevoie de logistică, energie, aport material,
dar în primul şi în primul rând de chirurgi motivaţi şi interesaţi în a
dezvolta astfel de tehnici. Şi de participare la dezbaterile de idei la nivel
european şi internaţional. Lucrez într-o clinică privată foarte cunoscută şi
foarte bine cotată, unde se fac multe intervenţii de chirurgie minim invazivă,
chirurgie asistată de calculator, chirurgia sportivilor; avem 120 de paturi şi
efectuăm între 40 şi 50 de intervenţii pe zi…
– Colaboraţi
cu ortopedia din Timişoara?
– Am lansat un curs de artroscopie, va
începe în primăvara anului viitor, sponsorizat de Societatea Europeană de
Chirurgie a Umărului, la care vor participa colegi din România, vom aduce şi
invitaţi din Europa Occidentală, pentru a familiariza în special tinerii
artroscopişti cu astfel de tehnici de avangardă şi de a le da posibilitatea de
a face în mod curent asemenea intervenţii.
– Sunteţi
şi redactor şef al EJOST. Nu este prea greu să faceţi şi chirurgie de performanţă
şi publicistică?
– Avem un avantaj net: patronul nostru, un
om de o mare fineţe şi inteligenţă şi dornic să dezvolte revista, ne acordă
multă încredere; eu mă ocup de lucrările privind chirurgia membrului superior,
colegul meu, dl prof. dr. Simon Patrick, de chirurgia membrului inferior,
editorul nostru, dl prof. dr. Pierre Kehr, de chirurgia coloanei. Acoperim,
prin specializările noastre, fiecare segment al aparatului locomotor.
– Aveţi
şi colaboratori din România?
– Dl
prof. dr. Paul Botez, editor asociat EJOST, reprezintă România la această
publicaţie europeană de prestigiu şi, de când ni s-a alăturat, colaborarea
noastră cu centrele universitare din România a devenit mult mai consistentă. Am
ajutat colegi să publice articole bune, bine fundamentate şi este şi pentru noi
încă un motiv de mândrie justificată. Iar această sesiune EJOST – cu
participarea dlor prof. dr. Dan V. Poenaru, prof. dr. Mihai Ionac, redactor şef
al Timisoara Medical Journal, prof. dr. Simon Patrick,
prof. dr. Paul Botez, dr. Claus Roll şi prof. dr. Pierre Kehr, din Strasbourg,
cu o expunere magistrală despre cum se programează şi se planifică un jurnal ştiinţific
– a dezvoltat, cum era şi firesc, o dimensiune importantă a manifestării
organizate la Timişoara.
– Când mai aveţi timp să vă ocupaţi şi de operaţiile
din clinică – din câte am înţeles solicitante şi de mare anvergură – şi de
revistă?
– E
simplu, eu sunt în primul rând chirurg şi îmi fac profesia; pentru revistă
lucrez între patru şi şase ore pe săptămână. Ca să pot ţine pasul, trebuie să citesc
400–450 de pagini pe lună (mă refer la lucrări ştiinţifice) şi cele patru până
la şase ore pe săptămână sunt suficiente.
Un caz de excepţie şi
o premieră chirurgicală
Un editorial citit într-o revistă medicală
semnala o contradicţie: pe de o parte, majoritatea chirurgilor consideră util să
dezvolte relaţii de prietenie cu chirurgi din alte ţări şi să cunoască tipurile
de operaţii ori contribuţiile aduse la dezvoltarea tehnicilor chirurgicale.
Astfel de relaţii de prietenie pot porni de cele mai multe ori de la un
congres. Acelaşi chestionar arăta însă că un număr foarte mic dintre cei
intervievaţi cultivau astfel de relaţii. Motivele invocate de autorul textului
nu limpezeau
problema. Barierele lingvistice şi încorsetările proprii
profesiei, adeseori sufocante, nu-i mai lasă chirurgului timp pentru a întreţine
o prietenie. Atitudinea pozitivă a dlui dr. Marius Scarlat îmi trezise şi
vechea nedumerire. Dar cum să formulez întrebarea pentru ca interlocutorul să
nu alunece spre un răspuns comod, stereotip?…
– Era
o vorbă: „când te-ai însurat cu chirurgia, nu mai ai timp nici măcar de nevastă…“,am atacat eu, adresându-mă dlui prof.
dr. Paul Botez, editor asociat EJOST.
– E adevărat, dar pentru un profesionist
vorba e păguboasă. Şi o să vă dau un exemplu recent, o operaţie în premieră,
efectuată la Iaşi în februarie anul acesta. Am avut un caz de excepţie, un
pacient încă tânăr, 57 de ani, preot de meserie, ce făcuse în acelaşi timp
artroză la umăr şi artroză la şold. Pentru el era o boală profesională, nu
putea să-şi desfăşoare activitatea, nu mai putea nici să se închine… Şi dureri,
dureri, dureri… I-am solicitat sprijinul colegului şi prietenului meu de la
Toulon, dl dr. Marius Scarlat, un as în chirurgia umărului. Am intrat în operaţie
împreună şi, în aceeaşi şedinţă operatorie, Marius i-a implantat o endoproteză
de umăr (operaţie la care am fost mâna a doua), a închis, am întors bolnavul pe
masă şi am trecut eu prima mână şi i-am implantat o endoproteză de şold. În
prima parte, l-am asistat eu pe el, în partea a doua m-a asistat el pe mine:
două operaţii de endoprotezare într-o singură intervenţie. Noi am urmărit toată
povestea, insistând ca materialul biologic prelevat să fie studiat. Şi
rezultatul a fost că ambele forme ale artrozei, şi la umăr şi la şold, s-au
datorat unei boli foarte rare, numită sinovită vironodulară şi pigmentară, ciudăţenia
fiind că e foarte rară forma găsită de noi. O formă multifocală la adult. Am răsfoit
toată literatura şi nu am găsit decât şapte cazuri la copil, asta în toată
lumea. Şi un singur caz comunicat, găsit în ultima zi, când mă pregăteam şi eu
să fac cunoscută intervenţia, doar comunicat şi nu publicat, la o conferinţă în
India, tot aşa, un adult. Iată şi un alt aspect, dacă vrei să fii la zi cu
ultimele descoperiri ori contribuţii medicale, e nevoie să fii prezent la
congresele mari, acolo unde sunt comunicate prima dată şi eventuale premiere
chirurgicale.
– Acum
înţeleg şi eu de ce au fost chirurgi, în mare parte străini, care s-au mutat
brusc în altă sală ca să audieze lectori ale căror lucrări răspundeau probabil şi
unor aşteptări proprii…
– Multe colaborări pornesc, într-adevăr, de
la câte un congres unde sunt invitaţi specialişti de marcă. Odată ce am
comunicat aici această lucrare, ne vom pregăti şi să o publicăm. Ani de zile,
noi n-am avut acces la publicaţii de un asemenea nivel. Şi multe dintre realizările
ortopezilor din România rămâneau necunoscute. Dl dr. Marius Scarlat este
modest, dar ce a făcut pentru Societatea de Ortopedie din România este unicat.
El m-a recomandat dlor prof. dr. Pierre Kehr şi dr. Claus Roll, ne-am cunoscut
la Paris, tot la un congres, m-au agreat şi m-au propus – nu m-am propus singur
– ca editor asociat pentru România al EJOST şi am primit sarcina să facem o legătură
între EJOST şi Revista Română de Ortopedie, care nu avea vizibilitate şi nu era
cotată în baze de date internaţionale. E ca şi cum cineva ne-ar fi deschis o uşă
– uşa din faţă – ca să fim şi noi într-o companie selectă europeană. S-au făcut
abonamente, în fiecare colectiv din ţară există acces şi la formatul electronic
şi la forma tipărită a EJOST, ortopezii se pot informa, pot trimite articole,
cunosc astfel şi contribuţiile colegilor din alte ţări europene. Este un acces
larg şi deschis la informaţie.
– Şi
cum vă asiguraţi că într-o clinică, să zicem din Galaţi, toţi ortopezii şi nu
numai şeful de secţie sau de clinică au acces la revistă?
– Bună întrebare. Mâine avem şi adunarea
SOROT şi vreau să-i întreb pe cei prezenţi: aţi primit? Da. Aveţi acces? Nu!… O
să fac o strigare generală. Mai sunt şi probleme.
Despre Congres, organizatori şi Timişoara
– Impresii despre Congres? De la foarte bine
în sus. O organizare de excepţie. O muncă titanică a depus dl prof. dr. Dan V.
Poenaru. Este un excelent organizator, toată viaţa a fost aşa… Nu sunt mulţi
chirurgi care să aibă talent şi în această direcţie. A reuşit să aducă la
această manifestare, este meritul domniei sale, nume de prestigiu internaţional,
de o incontestabilă valoare. Sunt participanţi cu lucrări de vârf din 22 de ţări,
din Europa şi nu numai. Într-adevăr, aşa cum inspirat a spus şi dl prof. dr.
Dan V. Poenaru, am trăit aici, la Timişoara, „ore astrale ale ortopediei româneşti“.
Este realmente o mare izbândă. Şi nu e întâmplătoare: în ultimii ani, ortopedia
timişoreană a avut o evoluţie remarcabilă, au apărut compartimente noi, s-au
diversificat intervenţiile, ei s-au implicat în schimburi de experienţă şi
cercetări interdisciplinare, cu parteneri din centre mari ale lumii. Ceea ce
vedem acum nu a apărut din neant. Au introdus chirurgia coloanei vertebrale şi
au dezvoltat-o, au parteneriate cu centre din Austria, Ungaria – recunoscute –
au început artroscopia de umăr, am văzut acum cele comunicate în chirurgia
bazinului – experienţa dlui prof. dr. Dan V. Poenaru este uluitoare. Au două
clinici aici, lucrează foarte bine, au tineri talentaţi. Şi noi am împins, la
Iaşi, lucrurile mai departe. Dar avem încă de învăţat de la colegii din Timişoara.
Este o bucurie să vezi aşa ceva.
„Materia primă“ din care cresc marii ortopezi
– S-a schimbat oarecum modul clasic de a
face un congres. Ne-am axat, aşa cum se face la marile congrese, pe conferinţe
de consens şi conferinţe de învăţare (consacrate unui anume subiect, de interes
pentru o largă categorie de ortopezi). Sunt invitaţi cei mai valoroşi pe un
anume domeniu şi ei prezintă feţe diferite ale aceleiaşi probleme. Şi aţi văzut,
profesorul Poenaru a propus două teme majore: fracturile de bazin – la noi nu
prea s-a discutat problema, astfel de fracturi se tratează pe ici, pe colo, nu
întotdeauna foarte bine – şi fracturile coloanei cervicale, o patologie delicată,
undeva la graniţa între ortopedie şi neurochirurgie, mulţi neurorchirurgi au
acaparat această patologie şi o tratează ei, şi nu întotdeauna – zicem noi –
cel mai bine, în ţările cu tradiţie astfel de intervenţii sunt făcute exclusiv
de către ortopezi, cum de altfel şi hernia de disc în Franţa este tratată de
ortopezi. Ortopedia s-a şi desprins foarte greu din chirurgia generală… Este o
rezistenţă care se regăseşte şi astăzi, îngreunând afirmarea unor specialităţi
noi. La fel, pe lângă temele deja 
enunţate, au fost: masa rotundă EJOST, secţiunea
„tehnici personale“, sub genericul „Cum
fac eu?“, cu prezentări video, tratamentul
actual al gonartrozei (participanţi din Germania, Ungaria, România, Cehia),
o sesiune pe tema reconstrucţiei
ligamentelor. Clarificări, patologii, modalităţi de tratament, complicaţii şi
atitudini în astfel de cazuri, toate acestea fac parte din procesul continuu de
formare a unui ortoped. Sunt ca nişte lecţii deschise, expunerea se continuă cu
dezbateri, în sală, în pauze… Şi, de fapt, fiecare dintre participanţi va
interioriza astfel experienţele celorlalţi şi toate aceste cunoştinţe noi vor
continua să lucreze în el şi după ce a plecat de la manifestare. Este o încărcătură
pozitivă, motivantă, ce acţionează apoi din interior în timpul unor intervenţii
pe care acel medic le va efectua. Un astfel de dialog nu rămâne fără urmări,
iar acestea se văd în rezultate practice, în abordarea cu mai multă siguranţă a
unor cazuri grele. Şi se regăsesc în lucrările publicate şi, mai ales, se văd
într-un viitor congres. Abia atunci ai acel feedback pe care tu, autorul, îl aştepţi,
vei şti că tehnica propusă de tine a fost folosită şi de un coleg dintr-o altă
clinică, fiind astfel validată.
– Arunci
la acest congres săgeata şi abia la viitorul vezi dacă ai atins ţinta?
– Da, cam aşa se întâmplă. Şi un congres
este cu atât mai reuşit cu cât sunt în secţiunile lui mai multe astfel de
confirmări trăite şi cu cât sunt propuse mai multe rezolvări diferite de ceea
ce tu cunoşteai. Încărcătura – nutrientul! – pentru intervalul până la viitorul
congres, „materia primă“ din care cresc marii ortopezi…
Ideile se transmit la congrese, rezultatele definitive se găsesc în publicaţii
– În ultimii zece ani am fost aproape la
toate congresele SOROT şi este de departe congresul cel mai mare, cel mai
activ, cel mai dinamic, îmi va mărturisi şi dl prof. dr. Wilhelm Friedl, din Aschaffenburg, Germania. Organizare
excelentă, referenţi de calitate din toată lumea, prezentările din România s-au
îmbunătăţit faţă de anii anteriori, cazuistica devine deja competitivă internaţional…
– Ce aţi
prezentat dv. aici, la Timişoara?
– Terapia fracturilor – coloană cervicală şi
toracolombară. Urmează să intru în sală, în a doua parte a intervenţiei mele
din congres voi vorbi despre stabilizarea fracturilor articulare şi
paraarticulare cu plăci; voi descrie utilitatea unor „fixatoare interne“
(cimentare osoasă) în managementul fracturilor toracolombare (prima dată am
folosit această tehnică pentru stabilizarea osoasă în cazul unei tumori la un
pacient de 27 de ani); susţin, în total, patru prezentări la acest congres.
– Cele
prezentate de dv. sunt deja publicate sau le veţi publica în viitor?
– Aspecte din aceste prezentări, unele
detalii privind tehnicile sunt deja publicate. Sigur, lucrând, îţi vin idei
noi, se dezvoltă unele laturi, renunţi la altele. O tehnică sau o procedură
odată elaborată nu rămâne bătută în cuie, am dezvoltat aceste proceduri pentru
o mai bună şi mai stabilă reconstrucţie a fracturilor şi o îmbunătăţire a funcţionalităţii
după intervenţiile din clinică. Şi în lucrările expuse au fost numeroase
elemente, clarificări recente, prezentate pentru prima dată aici şi urmând să
facă obiectul unor viitoare lucrări. Prezentările din congres sunt mult mai
actuale decât lucrările publicate, este partea vie, zona de creştere a unui
procedeu, cele publicate sunt însă partea fixă, mult mai bine controlată…
Ideile se transmit la congrese, rezultatele definitive se găsesc în publicaţii.
– Aţi
avut în lucrările prezentate şi elemente ce descriu priorităţi. Pot fi ele menţionate
într-un reportaj?
– Noi nu avem secrete. Sunt aici pentru a
transmite o anumită experienţă clinică. Am avut până acum la noi 50 de rezidenţi
din România, de la diverse clinici de ortopedie şi traumatologie, care au
lucrat în clinica mea chiar şi o jumătate de an, aşa că eu vin şi transmit
tinerilor cu bucurie toate tehnicile şi posibilităţile pe care le am. Sunt
tineri din Germania, dar sunt, desigur, şi din România.
– Dv.
realizaţi şi intervenţii de ortopedie pediatrică sau lucraţi numai pe adulţi?
– Pot face intervenţii mici şi la copii. Dar
acolo unde sunt necesare reconstrucţii, în malformaţii congenitale, displazii
acetabulare, scoliozele infantile etc., îndrum pacienţii şi aparţinătorii către
ortopezi pediatri, în centre specializate de ortopedie pediatrică. Este o altă
specialitate. Astfel de cazuri nu ţin de competenţa noastră.
– Aveţi
colaborări cu echipe de ortopezi din România?
– Cu dl prof. dr. Dan V. Poenaru şi
colectivul dânsului am făcut mai multe lucrări, avem şi publicaţii împreună,
articole şi în reviste din România. Avem şi o colaborare cu Spitalul Municipal
de Urgenţă din Moineşti. Unele proiecte – şi în educaţie, dar şi în tehnici
chirurgicale – începute cu rezidenţi din Timişoara sunt continuate şi după
întoarcerea lor în ţară.
– Şi
au fost astfel de lucrări prezentate la acest congres?
– Asta nu mai ştiu, sunt sesiuni paralele şi
oricât ai vrea nu poţi să urmăreşti toate expunerile…
Experienţa şi pregătirea asiduă sunt precumpănitoare
– De ce să mă intervievaţi tocmai pe mine?!
s-a mirat dl prof. dr. Endre Varga,
de la clinica de traumatologie din Szeged. Sunt prezenţi aici numeroşi ortopezi
de excepţie şi din ţara dv. şi din toată lumea…
– Am găsit
adeseori menţionat numele dv. şi clinica din Szeged pe forumuri medicale…
Undeva, are loc un accident grav, un apropiat lansează un SOS, iar medici –
inclusiv din România – menţionează numele dv. Ce anume v-a adus această
notorietate?
– Sunt frecvente accidentele ce vizează zona
pelvină; astfel de fracturi produc sângerare şi numeroase leziuni, greu de văzut
cu ochiul liber. Mulţi medici au trecut prin stagii de pregătire pe această temă
ori au beneficiat de schimburi de experienţă în Centrul Albert Szent-Györgyi
din Szeged. Şi, ştiind că sunt investigaţii performante şi care presupun
experienţă, echipamente şi o pregătire susţinută pentru a gestiona astfel de
traume complexe, recomandă, fireşte, o anume echipă sau clinică.
– Ce
anume aţi prezentat la congres?
– Lucrarea mea s-a referit la tratamentul de
urgenţă al leziunilor inelului pelvin; am prezentat aspecte critice şi modalităţi
de a le depăşi. Şi în faza de evaluare, primele etape ale intervenţiilor, dar şi
în reconstrucţia chirurgicală a bazinului.
– Aţi
avut o sală arhiplină, mulţi au stat chiar şi în picioare. Este de ajuns o jumătate
de oră pentru ca medicii prezenţi să poată învăţa ceva din expunerea dv.? Şi ce
anume au putut ei reţine?
– Sigur, cei mai mulţi cunosc astfel de
cazuri, nu pornesc de la zero. Vor şti acum să abordeze corect un pacient grav
rănit într-o situaţie de urgenţă, să evalueze, să pună un diagnostic şi să
clasifice leziuni acetabulare, să controleze imagistic ghidajul şi să reconstruiască
fracturi complexe, astfel încât ulterior să nu mai fie necesare alte intervenţii
pentru a corecta o eventuală abordare greşită…
Aşa se nasc viitoare
colaborări
– N-aş vrea să fiu acuzat de lipsă de
modestie, îmi va mărturisi, la sfârşitul lucrărilor, dl prof. dr. Dan V. Poenaru. Dar, urmărind latura ştiinţifică,
congresul este o mare reuşită. Toţi participanţi străini, lideri de opinie,
profesori de mare valoare mi-au spus: „Acesta nu e un congres naţional, ci
european. Este o mare reuşită“.
– Ce
anume a fost esenţial pentru a ajunge la acest rezultat?
– Sunt mai multe determinări. Am izbutit să
aducem lideri de opinie pe cele două teme principale: la fracturile de bazin şi
de acetabul au fost primii şase din lume, profesorii Peter V. Giannoudis din
Anglia, Matej Cimerman, din Slovenia, Emanuel Gautier, din Elveţia, Endre
Varga, din Ungaria, Patrick Simon, din Franţa, Rami Moshieff, din Israel,
chairmanul forumului EFORT, care a venit doar pentru o zi. Efectiv, a fost un
recital, un regal… Vă rog, reţineţi: forumul EFORT a fost aprobat mai întâi de
preşedintele acestei organizaţii, prima sesiune a şi fost prezidată de preşedintele
pentru Europa. Sunt, dacă vreţi, şi două premiere: la acest congres, pentru
prima dată în istoria ortopediei româneşti, au participat dl prof. dr. Miklos
Szendröi (Ungaria), preşedintele Federaţiei Europene a Asociaţiilor Naţionale
de Ortopedie şi Traumatologie (EFORT), şi dl prof. dr. Jochen Eulert,
secretarul general al Societăţii Internaţionale de Chirurgie Ortopedică şi
Traumatologie (SICOT). Aceeaşi prezenţă de primă mână s-a înregistrat şi în
celelalte secţiuni. Cei intervievaţi de dv.
v-au vorbit probabil despre unii
invitaţi şi importanţa lucrărilor. Eu aş adăuga doar câteva nume ale celor
prezenţi la secţiunile dedicate gonartrozei. Din Germania, prof. dr. Udo
Malzer; din Franţa, de la Toulon, prof. dr. Michel R. Cameli; din Ungaria,
prof. dr. K. Toth; din Germania, prof. dr. Wilhelm Friedl – nume mari în acest domeniu.
Pentru secţiunea de coloană, aflată la concurenţă cu un alt congres european
dedicat problemelor de coloană, desfăşurat la Milano, am adus personalităţi de
mare clasă: prof. dr. Pierre Kehr, din Franţa, prof. dr. Robert Veres, de la
Budapesta, de asemenea un remarcabil profesor din Rusia, colegi din Germania – şi
l-aş menţiona şi la această secţiune pe dl prof. dr. Wilhelm Friedl. În plus,
este pentru prima dată când profesori din anumite ţări europene – Finlanda,
Olanda, Elveţia, Polonia şi Slovenia – participă la congresul nostru naţional.
Am avut şi reprezentanţi din ţări mai îndepărtate: Malaezia, India, Qatar,
Tunisia… Şi tot pentru prima dată a participat o delegaţie numeroasă din
Ucraina, colegi de-ai noştri de la Universitatea Naţională „V. N. Karazin“ din
Harkov, şi, de asemenea, colegi de la Chişinău. Cu prof. dr. Alexander V. Gubin
– Centrul Ştiinţific „Ilizarov“ pentru Traumatologie şi Ortopedie Reconstructivă
din Kurgan, un oraş în Urali, în sud-vestul Siberiei, am semnat un contract de colaborare
în domeniul schimbului de tineri specialişti sau rezidenţi. Centrul a fost
înfiinţat de prof. dr. Gavriil A. Ilizarov în 1951, în scopul tratării
veteranilor cu traume ale membrelor inferioare din cel de-al Doilea Război Mondial,
şi a devenit prin rezolvările propuse şi prin cazuistică unul dintre cele mai
mari din lume; un colaborator tânăr, dr. Iulian Popa, a fost deja acolo vreme
de trei săptămâni, la un curs. Unul dintre departamentele lor – ortopedia
estetică a omului – este unicat. Vizând corectarea diverselor vicii de postură,
alungiri şi scurtări de membre, institutul este plin de pacienţi din Europa
Occidentală şi din Statele Unite, iar acest lucru vorbeşte de la sine. L-am
invitat, a venit, este un om admirabil şi dorim să continuăm această legătură,
oficializată cu acest prilej. E remarcabilă prezenţa unor artroscopişti străini,
dr. Marius Scarlat din Franţa, unul dintre cei mai buni specialişti în
chirurgia artroscopică a umărului, dr. V. Stevanovic´ de la Novi Sad, colegi
din Germania, prezenţi cu lucrări bine primite. O concluzie, formulată de
participanţii străini, pentru noi şi un motiv de mândrie: Şcoala românească de
artroscopie se dovedeşte a fi de bună calitate. În total, au fost prezentate în
plen aproape 200 de lucrări. Un program consistent. Cei care au dorit să înveţe
– mă refer la cei motivaţi, chiar dacă se află la începutul carierei în
specialitate – au avut realmente ce învăţa. La secţiunea de coloană, a
participat un celebru chirurg, Daniel Rosenthal, socotit „numărul unu“ în
domeniul chirurgiei endoscopice a coloanei. Practic, lucrează peste tot, de
aici a plecat direct în Statele Unite… Ne-a promis, printre altele, că va
reveni la Timişoara pentru a susţine un program training.
– Care
au fost reacţiile ortopezilor veniţi din afara graniţelor?
– Unul dintre profesorii veniţi de la
Ljubljana, traumatologul Matej Cimerman, mi-a mărturisit că el nu credea că la
clinica de ortopedie din Timişoara se realizează asemenea intervenţii de bazin.
Noi prezentasem o lucrare cu peste o sută de cazuri. Au fost şi profesori din
străinătate care, impresionaţi fiind de lucrările prezentate, ne-au mărturisit
că-i putem chema oricând şi vor veni, vor participa la manifestări ori proiecte
lansate de noi. Aşa se nasc viitoare colaborări…
