Newsflash
Diverse

Neurologia: parte a medicinii de urgenţă

de Alexandra NISTOROIU - iun. 26 2014
Neurologia: parte a medicinii de urgenţă
   Recuperarea funcţională a pacientului neurologic, boala cerebrovasculară şi afecţiunile neurologice rare au fost temele aflate în centrul atenţiei la cea de-a 12-a ediţie a Congresului Societăţii de Neurologie din România (SNR), desfăşurat la Bucureşti, în perioada 14–17 mai 2014. „Congresul şi-a propus şi în acest an o abordare aprofundată a fiecărei teme de interes major în neurologie şi o aducere la zi a tot ce înseamnă evoluţie în cercetare fundamentală, în special în ceea ce priveşte studiile clinice nou apărute“, a declarat prof. dr. Dafin Mureşanu, preşedintele SNR.
   Reuniunea a debutat cu două cursuri dedicate actualizării cunoştinţelor privind diagnosticul şi tratamentul în boala Parkinson, respectiv în scleroza multiplă, înţelegerea şi managementul celor două afecţiuni suferind transformări semnificative în ultimii ani. Au urmat o sesiune specială dedicată neuroreabilitării şi simpozioane având ca temă accidentul vascular cerebral, boala Alzheimer şi demenţa, epilepsia (simpozion cu o participare numeroasă şi discuţii ample pe tema relaţiei dintre neurogeneză şi epilepto­geneză, neuroplasticitate şi epileptogeneză), scleroza multiplă. Trei sesiuni speciale au fost dedicate colaborărilor cu alte societăţi ştiinţifice. A avut loc – în premieră – simpozionul „Ora de neuropatie diabetică“, realizat în parteneriat cu Societatea de Neuropatie Diabetică din România. Societatea de Neurofiziologie Electrodiagnostică din România (ASNER) a pregătit un simpozion pe tema neurofiziologiei clinice, iar cea de-a treia sesiune comună a fost organizată în colaborare cu Societatea de Neuropato­logie din România. „Avem foarte puţini neuropatologi în România la ora actuală. De aceea, o revitalizare a acestei supraspecializări este foarte importantă“, explică preşedin­tele SNR.
 
Pe unul din „primele“ locuri din Uniunea Europeană  
 
   Manifestarea a avut o serie de invitaţi de marcă, în frunte cu prof. dr. Michael Brainin, membru al comitetului executiv şi fost preşedinte al Societăţii Europene de Stroke, membru în boardul Organizaţiei Mondiale de AVC. Acesta a primit medalia „Gheorghe Marinescu“ a Societăţii de Neurologie, pentru contribuţia semnificativă adusă neurologiei mondiale. Universitarul austriac, expert în boala cerebrovasculară, a susţinut o prelegere atractivă pe tema declinului cognitiv la pacienţii care au suferit un AVC. În plus, a făcut o prezentare practică a sistemului austriac de management al pacienţilor cu AVC, în cadrul simpozionului educaţional de stroke, la care a fost invitat şi prof. dr. Natan Bornstein (Israel), vicepreşedintele comitetului executiv al Organizaţiei Mondiale de AVC. Prof. dr. Ovidiu Băjenaru, preşedintele de onoare al SNR, a explicat ponderea mare a lucrărilor legate de AVC în programul ştiinţific: „Este o temă foarte importantă pentru noi, atâta vreme cât în România, din păcate, incidenţa şi prevalenţa AVC sunt la cote foarte înalte, fiind pe unul din primele locuri din Uniunea Europeană“.
   O altă prezenţă apreciată a fost aceea a specialistului în uro-neurologie dr. Jalesh Panicker, reprezentând Institutul de Neurologie UCL (Londra). Acesta a vorbit despre recuperarea disfuncţiei neurogene a vezicii urinare. Potrivit conf. dr. Bogdan Ovidiu Popescu, preşedintele ales al SNR, incontinenţa la pacienţii cu boli neurologice este „un subiect pe care sperăm să îl dezvoltăm, în continuare, la nivelul societăţii, prin crearea unor facilităţi speciale pentru aceste categorii de pacienţi“. 
  Simpozionul de scleroză multiplă a beneficiat de prezenţa profesorului Mark Freedman, de la Universitatea din Ottawa, care a insistat asupra importanţei iniţierii la timp a tratamentului la pacienţii cu scleroză multiplă.
 
Declinul cognitiv post-AVC
 
   Conferinţa susţinută de profesorul Brainin s-a concentrat pe declinul cognitiv întâlnit la pacienţii cu AVC, iar tema a fost reluată ulterior de prof. dr. Natan Bornstein în cadrul unui simpozion educaţional. Prezentarea a început cu un mesaj optimist: în prezent, mulţumită progreselor făcute de neuroştiinţe în ultimele două decenii, în 356 din o mie de cazuri de AVC rezultatele sunt semnificativ îmbunătăţite, fie că este vorba de salvarea vieţii pacientului, de evitarea dizabilităţii sau de evitarea unui AVC recurent. Progresele se datorează utilizării aspirinei şi trombolizei în faza acută a atacului, creării de unităţi specializate în terapia AVC, precum şi eforturilor de prevenţie secundară. Totuşi, în ciuda acestor progrese, demenţa şi boala cerebrovasculară sunt pe primele două locuri într-un top al celor mai frecvente boli ce provoacă dizabilitate, însumând 36,5% din povara globală de dizabilitate generată de bolile neurologice. Profesorul Brainin a insistat asupra caracterului dinamic al accidentului vascular cerebral: „La doi ani după un AVC, potrivit unui studiu făcut în Suedia, numeroşi pacienţi se plâng de oboseală cronică, depresie, anxietate şi durere. Adesea, acestea sunt simptome cu care pacientul nu s-a mai confruntat înainte, nu au intervenit imediat după AVC, ci s-au dezvoltat treptat, ulterior, în faza post-AVC“.
    Pentru urmărirea corectă a pacientului cu boală cerebrovasculară, în 2012, o echipă multidisciplinară de experţi internaţionali a sintetizat, în urma unui proces de tip Delphi, o listă de 11 domenii care trebuie luate în consi­derare: prevenţie secundară, activităţi coti­diene, mobilitate, spasticitate, dure­re, continenţă, comunicare, stare de spirit, abilităţi cognitive, viaţa după AVC, relaţia cu familia (checklist publicat în decembrie 2012). Pentru operaţio­nalizarea listei, a fost construit un chestionar menit să ajute la structurarea şi facilitarea comunicării dintre pacient şi medic la controalele trimestriale, semes­triale sau anuale. Practica a arătat că, odată cu trecerea timpului, au loc schimbări în simptomele pacienţilor tocmai în aceste domenii. Testarea pe populaţii-pilot (Singapore, Marea Britanie) a arătat că evaluarea acestor criterii ca nevoi nesatisfăcute ale pacienţilor pune pe primul loc, deloc surprinzător, cogniţia: „Cei care au suferit un AVC, după un anumit timp, nu se plâng la fel de mult de inabilitatea de a merge, de a se îmbrăca sau de a se hrăni, deşi şi acestea sunt probleme serioase, ci acuză cel mai mult problemele cognitive“. Conform profesorului Brainin, reabilitarea post-AVC ar trebui începută mai devreme decât se întâmplă acum în majoritatea ţărilor, iar procesele ar trebui să fie de durată, focalizate, adaptate la dinamica bolii cerebro­vasculare, dând prioritate tulburărilor emoţionale şi cognitive. „Creierul nu se poate adapta instituţiei reabilitării, ci aceasta trebuie să se adapteze la creier“, afirmă profesorul Brainin.
    Multă vreme nu a existat o definiţie clară a deteriorării cognitive post-AVC. DSM 5 defineşte acest tip de declin cognitiv ca tulburări neurocognitive uşoare: „O nouă afecţiune care permite diagnosticarea sindroamelor mai puţin dizabilitante“. Sunt expuse o serie de criterii pentru tulburările neurocognitive uşoare sau severe, după care sunt prezentate criteriile de diagnostic pentru diferitele subtipuri etiologice.
    Rata demenţei post-AVC este de cel puţin două până la trei ori mai mare decât cea a accidentului vascular cerebral recurent. „Dacă pentru AVC recurent avem un arsenal de terapii, avem instrumente cu care să lucrăm, pentru declinul cognitiv nu avem nimic. Este un nou domeniu de cercetare şi explorare şi avem nevoie urgentă de dezvoltarea unor terapii“, a punctat profesorul austriac.
    Între boala cerebrovasculară şi demenţă există o legătură strânsă. Unul din zece pacienţi suferă deja de demen­ţă când se petrece atacul vascular cerebral. Tot unul din zece va dezvolta demenţă în urma primului AVC suferit, dar proporţia creşte abrupt (unul din trei) pentru AVC recurent, iar cel puţin de două ori mai mulţi pacienţi se vor confrunta cu forma uşoară a declinului cognitiv. Dacă accidentul vascular cerebral se petrece în faza preclinică a bolii Alzheimer, manifestarea acesteia va fi accelerată. Asta înseamnă şi că managemen­tul factorilor de risc vasculari poate avea o influenţă semnifi­cativă asupra timpului de manifestare a bolii Alzheimer.
   Ce se întâmplă însă în creier atunci când avem de-a face cu un declin cognitiv post-AVC? Schimbările neuropato­logice destul de frecvente includ infarctele lacunare, microinfarctele, modificări ale substanţei albe, atrofie hipocampică şi scleroză, precum şi o intersectare cu neuropatologia bolii Alzheimer. Pierderi semnificative de volum şi de neuroni sunt înregistrate în regiunile hipocampice CA1 şi CA2 în toate tipurile de demenţe (vasculară, mixtă, Alzheimer, post-AVC). În schimb, în cortexul entorinal, aceste pierderi neuronale se observă doar la pacienţii cu Alzheimer şi demenţă mixtă, nu şi la pacienţii cu demenţă vasculară sau post-AVC. Există o pierdere de volum în hipocamp în demenţa post-AVC, independentă de boala Alzheimer. Această atrofie sau pierdere neuronală este un important factor pentru demenţa post-AVC în absenţa unei patologii neurodegenerative. Aşadar, există dovezi clare ale unei baze vasculare pentru neurode­ge­nerarea hipocam­pului, pentru demenţa post-AVC întârziată şi pentru demenţa vasculară. Deşi există dovezi patologice şi neuroimagistice ale relaţiei dintre AVC şi deteriorarea hipocampului după o anumită perioadă de timp, mecanismele nu sunt încă bine înţelese.

 

Neurofiziologie clinică electrodiagnostică

   În cadrul simpozionul de neurofiziologie clinică organizat de ASNER au fost prezentate lucrări susţinute şi la congresul mondial de neurofiziologie clinică de anul acesta de tineri români: Mihai Mălaia, Cristi Donoş, Smaranda Niţa, Bogdan Cătălin.
   Ca şi în anul precedent, am organizat o competiţie pentru tineri neurofiziologi pe tema „Cazuri în care investigaţia neurofiziologică a făcut diferenţa“. Câştigătoare a fost Laura Crăciun, care va beneficia de acoperirea costurilor de participare la Şcoala de vară în neurofiziologie clinică. Îi felicităm pe toţi participanţii, deoarece au făcut dovada unei munci oneste şi a unor cunoştinţe solide în neurofiziologia clinică.
   Din program nu a lipsit nici pledoaria făcută de Mircea Moldovan pentru forumul ASNER. În final, remarcăm succesul echipei ASNER în coagularea eforturilor unor echipe precum cele de la Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti (în epilepsie), Spitalul Universitar de Urgenţă Elias Bucureşti (în electromiografie), Spitalul Clinic de Copii „Dr. Victor Gomoiu“ (în epilepsie şi electromiografie) sau cele din Craiova, Târgu Mureş etc. Apreciem, de asemenea, aderenţa celor care profe­sează individual în domeniul fascinant al neurofiziologiei clinice. Lor le dedi­­căm eforturile de organizare a unor evenimente ştiinţifice de înaltă clasă.
   Între 11 şi 13 iulie, la Eforie Nord, vom organiza Şcoala de vară, la care invitaţi speciali sunt Reinhard Dengler (Germania), trezorierul Federaţiei Internaţionale de Neurofiziologie Clinică, şi Corinne Pottier (Franţa), ambii vechi prieteni ai specialiştilor români.

Dr. Tudor LUPESCU, preşedintele ASNER

 

 

   Cei mai semnificativi factori de risc asociaţi cu demenţa post-AVC sunt: vârsta înaintată, nivelul scăzut de educaţie, dependenţa înainte de AVC, declinul cognitiv pre-AVC fără demenţă, diabetul, fibrilaţia atrială, infarctul miocardic, crizele epileptice, aritmiile cardiace, infarctele cerebrale silenţioase, atrofia globală sau a lobului temporal medial, modificările substanţei albe. În prezent, este în curs de testare ipoteza conform căreia prin controlul riguros al acestor factori de risc ar putea fi influenţată evoluţia bolii. O astfel de abordare funcţionează deja în diabet. Studiul FINGER îşi propune să reducă declinul cognitiv şi demenţa la o populaţie aflată la risc, printr-o intervenţie multifactorială de stil de viaţă, pe durata a doi ani, prin consultanţă nutriţională, exerciţiu fizic, activităţi sociale şi cognitive, monitorizarea intensivă şi managementul factorilor de risc vasculari şi metabolici (hipertensiune, dislipidemie, obezitate, tulburări ale toleranţei la glucoză). Deşi rezultatele studiului nu au fost încă publicate, profesorul Brainin a dat de înţeles că sunt pozitive.

 

Provocări cognitive

 

   Încercările de tratament farmacologic al declinului cognitiv vascular (donazepil, galantamină, rivastigmină, memantină) nu au dat rezultate, au avut beneficii infime sau inexistente în măsurătorile cognitive standard. Se află în desfăşurare o serie de studii observaţionale în Germania şi Israel. În Austria, echipa profesorului Brainin de la Universitatea din Krems lucrează la un studiu clinic – ASPIS – care îşi propune, prin intervenţia multifactorială în stilul de viaţă, să prevină declinul cognitiv post-AVC; rezultatele studiului sunt anunţate pentru anul viitor. „Pacienţii sunt monitorizaţi îndeaproape, le trimitem mesaje să le amintim anumite aspecte, le plătim abonamentele la sala de sport, le dăm sfaturi nutriţionale şi, mai ales, provocări cognitive“. Ceea ce diferenţiază studiul este faptul că urmăreşte, în primul rând, cogniţia, nu atacul cerebral recurent. Cele cinci aspecte esenţiale urmărite şi testate sunt: viteza procesării mentale, funcţiile executive, memoria funcţională, memoria, funcţiile reprezentării spaţiale.
   O serie de date privind incidenţa şi prevalenţa declinului cognitiv şi ale demenţei post-AVC au fost prezentate şi de prof. dr. Natan Bornstein. Acesta a explicat că prevalenţa este greu de calculat cu exactitate, deoarece nu există un consens al criteriilor de diagnostic folosite. Totuşi, se pare că două treimi din pacienţii cu accident vascular cerebral vor experimenta o formă mai mult sau mai puţin severă de deteriorare cognitivă. Prevalenţa cazurilor de demenţă la pacienţii care au suferit un AVC este situată între 6 şi 23%, de patru-şase ori mai mare decât la cei care nu au suferit AVC. În ceea ce priveşte incidenţa cumulativă, aceasta se încadrează între 7 şi 17% la un an după AVC, 10–29% la trei ani şi 22–33% la patru ani după AVC. Între 7 şi 16% din pacienţii care suferă un AVC au deja o formă de demenţă (Leys şi colab., 2005). Conform profesorului Bornstein, merită remarcat că numărul cazurilor de demenţă depinde de intervalul de timp la care se face măsurătoarea raportat la momentul AVC acut.
   De regulă, criteriile folosite pentru evaluarea deteriorării cognitive sunt îm­pru­mutate din dome­niul bolii Alzheimer, unde memoria este aspectul central, dar studiile au arătat că, la trei luni după AVC, 41% din pacienţi suferă o tulburare a funcţiilor executive ale creierului, memoria nefiind neapărat afectată. Unul din mesajele-cheie ale profesorului din Tel Aviv a fost că declinul cognitiv asociat cu boala cerebro­vascu­lară ar putea fi singurul tip de demenţă prevenibil.

 

Organizare austriacă

 

   „Aceasta este harta Austriei. Punctele negre sunt unităţile de AVC înfiinţate acum 15 ani. Suprafeţele sunt colorate în funcţie de timpul necesar ca pacientul să ajungă la centrul AVC aferent. Dacă suprafaţa este albă, timpul de transport este mai mic de 30 de minute.“ Aşa a început profesorul Brainin prezentarea sistemului austriac dedicat îngrijirii pacienţilor cu AVC. După cum bănuiţi deja, aproape toată harta era albă, zonele colorate mai intens fiind cele montane, greu accesibile. Unităţile speciale dedicate AVC sunt înfiinţate în departamente de neurologie şi nu primesc decât pacienţi cu accident vascular cerebral. Au între patru şi opt paturi şi trebuie să îndeplinească o listă lungă de criterii: un neurolog certificat de comisie, responsabil de activitatea centrului; un rezident pe neurologie disponibil 24/24; specialist medicină internă 24/24; cel puţin o asistentă medicală; un specialist fizioterapie, un specialist terapie ocupaţională, un logoped; monitorizarea permanentă şi înregistrarea parametrilor vitali; monitorizare transcraniană Doppler şi sonografie duplex; CT, IRM disponibile pe parcursul întregii zile; unitate de terapie intensivă în cadrul aceluiaşi spital; neurochirurgia disponibilă la cel mult 30 de minute distanţă; angiografie digitală disponibilă în maximum 30 de minute. Indicii care definesc calitatea unei unităţi dedicate AVC sunt: numărul de internări în cel mult trei ore de la AVC, numărul de analize imagistice în maximum o oră, numărul de pacienţi trombolizaţi şi numărul de pacienţi selectaţi trombolizaţi.
   Şi mulţumită înfiinţării acestor unităţi, rata de tromboliză a crescut de la 5% din totalul internărilor în 2003 la 18% în prezent – una din cele mai bune din lume. Luând în considerare numai pacienţii fără contraindicaţii pentru tromboliză, sub 80 de ani, care ajung la centru în maiSecţiunea de postere a inclus numeroase lucrări ştiinţifice interesante puţin de două ore de la AVC, rata de tromboliză este, de fapt, de 60%. „De ce numai 60%? m-aţi putea întreba. Încă mai avem de lucru“, admite profesorul Brainin.
    În prezent, principala provocare a sistemului austriac este scăderea aşa-numitului door-to-needle time (intervalul de timp dintre sosirea pacientului în unitate şi realizarea trombolizei). În prezent, este între 40 şi 50 de minute, iar ţinta ideală este de 20 de minute. În 2012, Atte Meretoja a demonstrat, la Helsinki şi Melbourne, că este posibilă atingerea acestui obiectiv prin implementarea unui protocol de eficientizare. Acesta include măsuri de implicare şi educare a personalului din urgenţă, relocarea CT în camera de gardă, obţinerea istoricului pacientului chiar înainte de sosirea în spital, pe baza unui registru electronic etc. „Pentru neurologi, e ceva nou. Obişnuiam să fim dintre cei care puteau dormi noaptea şi, dacă ne sunau la ore mici, nu eram mereu prietenoşi. Noi, de obicei, interveneam după neuroimagistică, ca să evităm greşelile. Dar acum s-a schimbat, suntem parte a medicinii de urgenţă“, explică profesorul Brainin.

 

Durerea, mai mult decât nocicepţie

 

   Deşi nu s-a încadrat în subiectele mari abordate în cadrul congresului, a atras atenţia prezentarea susţinută de dr. Radu Tănăsescu, care a examinat cele mai recente progrese în înţelegerea felului în care experienţa durerii este procesată de creier şi care poate explica imagistica funcţională despre trăirea durerii. Unul din mesajele princi­pale ale prezentării sale a fost că durerea cronică nu se limitează la nocicepţie. Demonstraţia a plecat de la o între­bare simplă: „Ce se întâmplă dacă inducem durere nocicepti­vă pacienţilor cu durere cronică sau nouă, care se presupune că suntem sănătoşi?“. Răspunsul l-a căutat grupând 190 de studii de rezonanţă magnetică şi recreând un pattern de rezonanţă magnetică funcţională. În aparenţă, statistic vorbind, în urma unei dureri acute nociceptive, cre­ie­rul se activează, în linii mari, la fel la pacienţii cu durere cro­nică şi la cei sănătoşi. Dar, odată eliminaţi din grupul pa­cien­ţilor acei pacienţi stimulaţi chiar la locul în care simţeau durerea cronică, deşi stimularea nociceptivă era la fel de mare ca în grupul pacienţilor stimulaţi departe de zona care suferea cronic, lu­crurile s-au schimbat. S-a putut observa o activare în striat, în putamen, consistentă în grupul pacienţilor, care sugerează faptul că creierul lor procesează altfel impulsio­narea nociceptică. „Va trebui să acceptăm că această neuroplasticitate maladaptativă poate să însemne că durerea la anumiţi pacienţi nu este declanşată neapărat de nocicepţie. Căile de modulare descendente şi contextuale, în neuroplasticitatea maladaptativă, pot fi o sursă de menţinere a durerii“, a explicat Radu Tănăsescu. O serie de rapoarte, publicaţii, investigaţii imagistice la pacienţi cu durere cronică au arătat că aceasta poate fi produsă şi de stimuli nedureroşi. A fost arătat, de exemplu, că, la pacienţii cu sindrom de durere regională, poate fi indusă durerea cronică şi dacă ei văd mişcare în membrul omolog.
   O altă întrebare la care a încercat să răspundă neurologul bucureştean a fost în ce măsură afectează aşteptările noastre percepţia asupra durerii, referindu-se la un experiment (publicat în 2011 în Science Translational Medicine) menit să investigheze efectul aşteptărilor privind terapia asupra eficienţei analgezice a unui derivat de fentanil. Participanţilor la studiu, un grup de oameni sănătoşi, plasaţi într-un scanner, cu o perfuzie, li se induce durere cutanată termică. Experimentul are trei etape: prima, în care sunt trataţi, dar nu ştiu că sunt trataţi (intensitatea durerii scade destul de puţin), cea de-a doua când sunt trataţi şi ştiu asta (intensitatea durerii scade la jumătate) şi cea de-a treia, când, deşi sunt în continuare trataţi, li se spune că vor primi altă substanţă prin perfuzie şi se vor simţi mai rău (intensitatea durerii creşte foarte mult). Explicaţia: „Când pacientul ştie că va fi tratat, el activează sistemul modulator descendent al durerii. Începe să-şi controleze durerea şi este eficace. Îşi ajută doctoria. Acest sistem devine disfuncţional însă în momentul în care i se spune că nu o să fie tratat şi că o să îi fie rău (efectul nocebo). Se activează hipocampul, ceea ce, aici, se asociază cu catastrofizare, cu o expectanţă negativă“. Consecinţa acestor fenomene este că limitează şansele de a ajuta cu adevărat un pacient cu durere cronică, deja trecut prin mâna mai multor medici, care ajunge să aibă aşteptări foarte mici cu privire la succesul terapeutic.

 

Recuperarea funcţională a pacientului neurologic

 

   În cadrul sesiunii pe tema recuperării funcţionale în neurologie au fost prezentate mai multe lucrări realizate de un colectiv de medici de la Spitalul Clinic de Recuperare din Iaşi, în colaborare cu Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi“ din Iaşi.
   Dr. Bogdan Ignat a susţinut o prezentare pe tema stimulării electrice funcţionale în recuperarea mersului la pacienţii cu accident vascular cerebral. La aceştia, obţinerea întâi a ortostatismului şi, ulterior, a mersului este extrem de importantă, deoarece, odată cu realizarea primilor paşi, pacientul începe să se arate mai interesant de propria recuperare. Acest factor psihologic poate fi apoi exploatat în continuarea eforturilor de recuperare, a explicat prof. dr. Cristian Dinu Popescu, şeful clinicii de neurologie a Spitalului de Recuperare. Exerciţiile de mers asistat prin stimulare electrică au un efect persistent suplimentar, în comparaţie cu un program echivalent de exerciţii de mers simplu sau cu utilizarea pasivă a stimulării electrice funcţionale.
   Echipa ieşeană a prezentat şi rezultatele preliminare ale unui studiu ce investighează eficacitatea recuperării funcţiilor motorii ale membrului superior la pacienţii cu AVC cu ajutorul unei combinaţii de stimulare electrică funcţională şi un exoschelet controlat pentru membrul superior. Exoscheletul a fost construit în urma colaborării cu inginerii de la Universitatea Tehnică şi oferă suportul pe care, la persoanele sănătoase, îl oferă oasele braţului şi antebraţului şi articulaţia cotului. Pe acest schelet vin informaţii care permit supinaţia şi pronaţia, oferind posibilitatea unor exerciţii precise şi repetabile ale membrelor superioare, în timp ce stimularea funcţională facilitează activarea căilor senzitive şi motorii. Ce nu reuşeşte să facă exoscheletul – prehensiunea – se realizează cu o mănuşă acţionată prin intermediul unei neuroproteze. Cercetătorii speră ca, pe viitor, cele două invenţii să fie combinate într-o soluţie integrată pentru pacienţii cu AVC.
   Un alt proiect, rezultat tot din colaborarea cu Universitatea Tehnică, se referă la o interfaţă creier–computer, un echipament menit să ajute la detectarea şi interpretarea unor semnale generate de creierul utilizatorului, pentru reeducarea mişcărilor. Cu ajutorul semnalului electroencefalografic al unei mişcări imaginate de bolnav (sau de persoana sănătoasă, în cazul cercetării), informaţia este preluată şi transmisă grupelor musculare care ar fi trebuit să facă mişcarea. Astfel, mişcarea este gândită şi executată prin suporturi electronice şi electrofizio­logice externe. Această variantă facilitează antrenamentul şi grăbeşte recuperarea. „În plus, se pot obţine astfel anumite mişcări de fineţe, îi permite bolnavului să apese tastele unui calculator, să deschidă o uşă, să folosească un telefon, să se spele sau să se alimenteze, ceea ce, pentru un pacient, este un lucru destul de important“ a arătat prof. dr. C. D. Popescu, unul din coordonatorii proiectului.
   Realizatorii celor trei proiecte speră ca, odată cu publicarea rezultatelor finale, acestea să fie preluate de industrie şi produse în serie. Până atunci mai sunt însă de trecut mai multe hopuri. Fiind vorba de cercetări finanţate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, rezultatele finale trebuie întâi raportate către minister. În prezent, optimizarea dispozitivelor se face pe baza studiilor în care sunt implicaţi pacienţi de la Spitalul Clinic de Recuperare Iaşi. Au loc măsu­rători, adaptări, setări ale neuroprotezelor caracte­ristice fiecărui pacient în parte. Deşi sunt relativ uşor de purtat, având dimensiuni comparabile cu ale unui portofel, se va încerca şi miniaturizarea acestor dispozitive. Urmează şi studii legate de durata de viaţă a bateriilor şi de tolerabilitatea pe termen lung a unor electrozi pe tegumente. Practic, mai e cale lungă până la folosirea pe scară largă a instrumentelor prezentate la congres, dar, cel puţin pentru pacienţii care ajung la Spitalul de Recuperare, cele trei proiecte ar putea facilita procesul de reabilitare.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe