Recuperarea
funcţională a pacientului neurologic, boala cerebrovasculară şi afecţiunile
neurologice rare au fost temele aflate în centrul atenţiei la cea de-a 12-a ediţie
a Congresului Societăţii de Neurologie din România (SNR), desfăşurat la Bucureşti,
în perioada 14–17 mai 2014. „Congresul şi-a propus şi în acest an o abordare
aprofundată a fiecărei teme de interes major în neurologie şi o aducere la zi a
tot ce înseamnă evoluţie în cercetare fundamentală, în special în ceea ce priveşte
studiile clinice nou apărute“, a declarat prof. dr. Dafin Mureşanu, preşedintele
SNR.
Reuniunea a debutat cu două
cursuri dedicate actualizării cunoştinţelor privind diagnosticul şi tratamentul
în boala Parkinson, respectiv în scleroza multiplă, înţelegerea şi managementul
celor două afecţiuni suferind transformări semnificative în ultimii ani. Au
urmat o sesiune specială dedicată neuroreabilitării şi simpozioane având ca temă
accidentul vascular cerebral, boala Alzheimer şi demenţa, epilepsia (simpozion
cu o participare numeroasă şi discuţii ample pe tema relaţiei dintre neurogeneză
şi epileptogeneză, neuroplasticitate şi epileptogeneză), scleroza multiplă.
Trei sesiuni speciale au fost dedicate colaborărilor cu alte societăţi ştiinţifice.
A avut loc – în premieră – simpozionul „Ora de neuropatie diabetică“, realizat
în parteneriat cu Societatea de Neuropatie Diabetică din România. Societatea de
Neurofiziologie Electrodiagnostică din România (ASNER) a pregătit un simpozion
pe tema neurofiziologiei clinice, iar cea de-a treia sesiune comună a fost
organizată în colaborare cu Societatea de Neuropatologie din România. „Avem
foarte puţini neuropatologi în România la ora actuală. De aceea, o revitalizare
a acestei supraspecializări este foarte importantă“, explică preşedintele SNR.
Pe unul din „primele“ locuri din Uniunea
Europeană
Manifestarea a avut o
serie de invitaţi de marcă, în frunte cu prof. dr. Michael Brainin, membru al
comitetului executiv şi fost preşedinte al Societăţii Europene de Stroke,
membru în boardul Organizaţiei Mondiale de AVC. Acesta a primit medalia
„Gheorghe Marinescu“ a Societăţii de Neurologie, pentru contribuţia
semnificativă adusă neurologiei mondiale. Universitarul austriac, expert în
boala cerebrovasculară, a susţinut o prelegere atractivă pe tema declinului
cognitiv la pacienţii care au suferit un AVC. În plus, a făcut o prezentare
practică a sistemului austriac de management al pacienţilor cu AVC, în cadrul
simpozionului educaţional de stroke, la care a fost invitat şi prof. dr. Natan
Bornstein (Israel), vicepreşedintele comitetului executiv al Organizaţiei
Mondiale de AVC. Prof. dr. Ovidiu Băjenaru, preşedintele de onoare al SNR, a
explicat ponderea mare a lucrărilor legate de AVC în programul ştiinţific:
„Este o temă foarte importantă pentru noi, atâta vreme cât în România, din păcate,
incidenţa şi prevalenţa AVC sunt la cote foarte înalte, fiind pe unul din
primele locuri din Uniunea Europeană“.
O
altă prezenţă apreciată a fost aceea a specialistului în uro-neurologie dr.
Jalesh Panicker, reprezentând Institutul de Neurologie UCL (Londra). Acesta a
vorbit despre recuperarea disfuncţiei neurogene a vezicii urinare. Potrivit
conf. dr. Bogdan Ovidiu Popescu, preşedintele ales al SNR, incontinenţa la
pacienţii cu boli neurologice este „un subiect pe care sperăm să îl dezvoltăm,
în continuare, la nivelul societăţii, prin crearea unor facilităţi speciale
pentru aceste categorii de pacienţi“.
Simpozionul
de scleroză multiplă a beneficiat de prezenţa profesorului Mark Freedman, de la
Universitatea din Ottawa, care a insistat asupra importanţei iniţierii la timp
a tratamentului la pacienţii cu scleroză multiplă.
Declinul cognitiv post-AVC
Conferinţa
susţinută de profesorul Brainin s-a concentrat pe declinul cognitiv întâlnit la
pacienţii cu AVC, iar tema a fost reluată ulterior de prof. dr. Natan Bornstein
în cadrul unui simpozion educaţional. Prezentarea a început cu un mesaj
optimist: în prezent, mulţumită progreselor făcute de neuroştiinţe în ultimele
două decenii, în 356 din o mie de cazuri de AVC rezultatele sunt semnificativ
îmbunătăţite, fie că este vorba de salvarea vieţii pacientului, de evitarea
dizabilităţii sau de evitarea unui AVC recurent. Progresele se datorează utilizării
aspirinei şi trombolizei în faza acută a atacului, creării de unităţi
specializate în terapia AVC, precum şi eforturilor de prevenţie secundară. Totuşi,
în ciuda acestor progrese, demenţa şi boala cerebrovasculară sunt pe primele
două locuri într-un top al celor mai frecvente boli ce provoacă dizabilitate, însumând
36,5% din povara globală de dizabilitate generată de bolile neurologice.
Profesorul Brainin a insistat asupra caracterului dinamic al accidentului
vascular cerebral: „La doi ani după un AVC, potrivit unui studiu făcut în
Suedia, numeroşi pacienţi se plâng de oboseală cronică, depresie, anxietate şi
durere. Adesea, acestea sunt simptome cu care pacientul nu s-a mai confruntat
înainte, nu au intervenit imediat după AVC, ci s-au dezvoltat treptat,
ulterior, în faza post-AVC“.
Pentru
urmărirea corectă a pacientului cu boală cerebrovasculară, în 2012, o echipă
multidisciplinară de experţi internaţionali a sintetizat, în urma unui proces
de tip Delphi, o listă de 11 domenii care trebuie luate în considerare: prevenţie
secundară, activităţi cotidiene, mobilitate, spasticitate, durere, continenţă,
comunicare, stare de spirit, abilităţi cognitive, viaţa după AVC, relaţia cu
familia (checklist publicat în decembrie 2012). Pentru operaţionalizarea
listei, a fost construit un chestionar menit să ajute la structurarea şi
facilitarea comunicării dintre pacient şi medic la controalele trimestriale,
semestriale sau anuale. Practica a arătat că, odată cu trecerea timpului, au
loc schimbări în simptomele pacienţilor tocmai în aceste domenii. Testarea pe
populaţii-pilot (Singapore, Marea Britanie) a arătat că evaluarea acestor
criterii ca nevoi nesatisfăcute ale pacienţilor pune pe primul loc, deloc
surprinzător, cogniţia: „Cei care au suferit un AVC, după un anumit timp, nu se
plâng la fel de mult de inabilitatea de a merge, de a se îmbrăca sau de a se hrăni,
deşi şi acestea sunt probleme serioase, ci acuză cel mai mult problemele
cognitive“. Conform profesorului Brainin, reabilitarea post-AVC ar trebui
începută mai devreme decât se întâmplă acum în majoritatea ţărilor, iar
procesele ar trebui să fie de durată, focalizate, adaptate la dinamica bolii
cerebrovasculare, dând prioritate tulburărilor emoţionale şi cognitive.
„Creierul nu se poate adapta instituţiei reabilitării, ci aceasta trebuie să se
adapteze la creier“, afirmă profesorul Brainin.
Multă
vreme nu a existat o definiţie clară a deteriorării cognitive post-AVC. DSM 5
defineşte acest tip de declin cognitiv ca tulburări
neurocognitive uşoare: „O nouă afecţiune care permite diagnosticarea
sindroamelor mai puţin dizabilitante“. Sunt expuse o serie de criterii pentru
tulburările neurocognitive uşoare sau severe, după care sunt prezentate
criteriile de diagnostic pentru diferitele subtipuri etiologice.
Rata
demenţei post-AVC este de cel puţin două până la trei ori mai mare decât cea a
accidentului vascular cerebral recurent. „Dacă pentru AVC recurent avem un
arsenal de terapii, avem instrumente cu care să lucrăm, pentru declinul
cognitiv nu avem nimic. Este un nou domeniu de cercetare şi explorare şi avem
nevoie urgentă de dezvoltarea unor terapii“, a punctat profesorul austriac.
Între
boala cerebrovasculară şi demenţă există o legătură strânsă. Unul din zece
pacienţi suferă deja de demenţă când se petrece atacul vascular cerebral. Tot
unul din zece va dezvolta demenţă în urma primului AVC suferit, dar proporţia
creşte abrupt (unul din trei) pentru AVC recurent, iar cel puţin de două ori
mai mulţi pacienţi se vor confrunta cu forma uşoară a declinului cognitiv. Dacă
accidentul vascular cerebral se petrece în faza preclinică a bolii Alzheimer,
manifestarea acesteia va fi accelerată. Asta înseamnă şi că managementul
factorilor de risc vasculari poate avea o influenţă semnificativă asupra
timpului de manifestare a bolii Alzheimer.
Ce
se întâmplă însă în creier atunci când avem de-a face cu un declin cognitiv
post-AVC? Schimbările neuropatologice destul de frecvente includ infarctele
lacunare, microinfarctele, modificări ale substanţei albe, atrofie hipocampică şi
scleroză, precum şi o intersectare cu neuropatologia bolii Alzheimer. Pierderi
semnificative de volum şi de neuroni sunt înregistrate în regiunile hipocampice
CA1 şi CA2 în toate tipurile de demenţe (vasculară, mixtă, Alzheimer,
post-AVC). În schimb, în cortexul entorinal, aceste pierderi neuronale se observă
doar la pacienţii cu Alzheimer şi demenţă mixtă, nu şi la pacienţii cu demenţă
vasculară sau post-AVC. Există o pierdere de volum în hipocamp în demenţa
post-AVC, independentă de boala Alzheimer. Această atrofie sau pierdere
neuronală este un important factor pentru demenţa post-AVC în absenţa unei
patologii neurodegenerative. Aşadar, există dovezi clare ale unei baze
vasculare pentru neurodegenerarea hipocampului, pentru demenţa post-AVC
întârziată şi pentru demenţa vasculară. Deşi există dovezi patologice şi
neuroimagistice ale relaţiei dintre AVC şi deteriorarea hipocampului după o
anumită perioadă de timp, mecanismele nu sunt încă bine înţelese.
Neurofiziologie
clinică electrodiagnostică
În cadrul simpozionul de neurofiziologie
clinică organizat de ASNER au fost prezentate lucrări susţinute şi la congresul
mondial de neurofiziologie clinică de anul acesta de tineri români: Mihai Mălaia,
Cristi Donoş, Smaranda Niţa, Bogdan Cătălin.
Ca şi în anul precedent, am organizat o
competiţie pentru tineri neurofiziologi pe tema „Cazuri în care investigaţia
neurofiziologică a făcut diferenţa“. Câştigătoare a fost Laura Crăciun, care va
beneficia de acoperirea costurilor de participare la Şcoala de vară în
neurofiziologie clinică. Îi felicităm pe toţi participanţii, deoarece au făcut
dovada unei munci oneste şi a unor cunoştinţe solide în neurofiziologia clinică.
Din program nu a lipsit nici pledoaria făcută
de Mircea Moldovan pentru forumul ASNER. În final, remarcăm succesul echipei
ASNER în coagularea eforturilor unor echipe precum cele de la Spitalul
Universitar de Urgenţă din Bucureşti (în epilepsie), Spitalul Universitar de
Urgenţă Elias Bucureşti (în electromiografie), Spitalul Clinic de Copii „Dr.
Victor Gomoiu“ (în epilepsie şi electromiografie) sau cele din Craiova, Târgu
Mureş etc. Apreciem, de asemenea, aderenţa celor care profesează individual în
domeniul fascinant al neurofiziologiei clinice. Lor le dedicăm eforturile de
organizare a unor evenimente ştiinţifice de înaltă clasă.
Între 11 şi 13 iulie, la Eforie Nord, vom
organiza Şcoala de vară, la care invitaţi speciali sunt Reinhard Dengler
(Germania), trezorierul Federaţiei Internaţionale de Neurofiziologie Clinică, şi
Corinne Pottier (Franţa), ambii vechi prieteni ai specialiştilor români.
Dr. Tudor
LUPESCU, preşedintele
ASNER
Cei mai semnificativi factori de risc asociaţi
cu demenţa post-AVC sunt: vârsta înaintată, nivelul scăzut de educaţie,
dependenţa înainte de AVC, declinul cognitiv pre-AVC fără demenţă, diabetul,
fibrilaţia atrială, infarctul miocardic, crizele epileptice, aritmiile
cardiace, infarctele cerebrale silenţioase, atrofia globală sau a lobului
temporal medial, modificările substanţei albe. În prezent, este în curs de
testare ipoteza conform căreia prin controlul riguros al acestor factori de
risc ar putea fi influenţată evoluţia bolii. O astfel de abordare funcţionează
deja în diabet. Studiul FINGER îşi propune să reducă declinul cognitiv şi demenţa
la o populaţie aflată la risc, printr-o intervenţie multifactorială de stil de
viaţă, pe durata a doi ani, prin consultanţă nutriţională, exerciţiu fizic,
activităţi sociale şi cognitive, monitorizarea intensivă şi managementul
factorilor de risc vasculari şi metabolici (hipertensiune, dislipidemie,
obezitate, tulburări ale toleranţei la glucoză). Deşi rezultatele studiului nu
au fost încă publicate, profesorul Brainin a dat de înţeles că sunt pozitive.
Provocări cognitive
Încercările de tratament farmacologic al
declinului cognitiv vascular (donazepil, galantamină, rivastigmină, memantină)
nu au dat rezultate, au avut beneficii infime sau inexistente în măsurătorile
cognitive standard. Se află în desfăşurare o serie de studii observaţionale în
Germania şi Israel. În Austria, echipa profesorului Brainin de la Universitatea
din Krems lucrează la un studiu clinic – ASPIS – care îşi propune, prin
intervenţia multifactorială în stilul de viaţă, să prevină declinul cognitiv
post-AVC; rezultatele studiului sunt anunţate pentru anul viitor. „Pacienţii
sunt monitorizaţi îndeaproape, le trimitem mesaje să le amintim anumite
aspecte, le plătim abonamentele la sala de sport, le dăm sfaturi nutriţionale şi,
mai ales, provocări cognitive“. Ceea ce diferenţiază studiul este faptul că urmăreşte,
în primul rând, cogniţia, nu atacul cerebral recurent. Cele cinci aspecte esenţiale
urmărite şi testate sunt: viteza procesării mentale, funcţiile executive,
memoria funcţională, memoria, funcţiile reprezentării spaţiale.
O serie de
date privind incidenţa şi prevalenţa declinului cognitiv şi ale demenţei
post-AVC au fost prezentate şi de prof. dr. Natan Bornstein. Acesta a explicat
că prevalenţa este greu de calculat cu exactitate, deoarece nu există un
consens al criteriilor de diagnostic folosite. Totuşi, se pare că două treimi
din pacienţii cu accident vascular cerebral vor experimenta o formă mai mult
sau mai puţin severă de deteriorare cognitivă. Prevalenţa cazurilor de demenţă
la pacienţii care au suferit un AVC este situată între 6 şi 23%, de patru-şase
ori mai mare decât la cei care nu au suferit AVC. În ceea ce priveşte incidenţa
cumulativă, aceasta se încadrează între 7 şi 17% la un an după AVC, 10–29% la
trei ani şi 22–33% la patru ani după AVC. Între 7 şi 16% din pacienţii care
suferă un AVC au deja o formă de demenţă (Leys şi colab., 2005). Conform
profesorului Bornstein, merită remarcat că numărul cazurilor de demenţă depinde
de intervalul de timp la care se face măsurătoarea raportat la momentul AVC
acut.
De regulă, criteriile folosite pentru
evaluarea deteriorării cognitive sunt împrumutate din domeniul bolii
Alzheimer, unde memoria este aspectul central, dar studiile au arătat că, la
trei luni după AVC, 41% din pacienţi suferă o tulburare a funcţiilor executive
ale creierului, memoria nefiind neapărat afectată. Unul din mesajele-cheie ale
profesorului din Tel Aviv a fost că declinul cognitiv asociat cu boala cerebrovasculară
ar putea fi singurul tip de demenţă prevenibil.
Organizare austriacă
„Aceasta este harta Austriei. Punctele negre
sunt unităţile de AVC înfiinţate acum 15 ani. Suprafeţele sunt colorate în funcţie
de timpul necesar ca pacientul să ajungă la centrul AVC aferent. Dacă suprafaţa
este albă, timpul de transport este mai mic de 30 de minute.“ Aşa a început
profesorul Brainin prezentarea sistemului austriac dedicat îngrijirii pacienţilor
cu AVC. După cum bănuiţi deja, aproape toată harta era albă, zonele colorate
mai intens fiind cele montane, greu accesibile. Unităţile speciale dedicate AVC
sunt înfiinţate în departamente de neurologie şi nu primesc decât pacienţi cu
accident vascular cerebral. Au între patru şi opt paturi şi trebuie să
îndeplinească o listă lungă de criterii: un neurolog certificat de comisie,
responsabil de activitatea centrului; un rezident pe neurologie disponibil
24/24; specialist medicină internă 24/24; cel puţin o asistentă medicală; un
specialist fizioterapie, un specialist terapie ocupaţională, un logoped;
monitorizarea permanentă şi înregistrarea parametrilor vitali; monitorizare
transcraniană Doppler şi sonografie duplex; CT, IRM disponibile pe parcursul
întregii zile; unitate de terapie intensivă în cadrul aceluiaşi spital;
neurochirurgia disponibilă la cel mult 30 de minute distanţă; angiografie
digitală disponibilă în maximum 30 de minute. Indicii care definesc calitatea
unei unităţi dedicate AVC sunt: numărul de internări în cel mult trei ore de la
AVC, numărul de analize imagistice în maximum o oră, numărul de pacienţi
trombolizaţi şi numărul de pacienţi selectaţi trombolizaţi.
Şi mulţumită înfiinţării acestor unităţi,
rata de tromboliză a crescut de la 5% din totalul internărilor în 2003 la 18%
în prezent – una din cele mai bune din lume. Luând în considerare numai pacienţii
fără contraindicaţii pentru tromboliză, sub 80 de ani, care ajung la centru în
mai puţin de două ore de la AVC, rata de tromboliză este, de fapt, de 60%. „De
ce numai 60%? m-aţi putea întreba. Încă mai avem de lucru“, admite profesorul
Brainin.
În
prezent, principala provocare a sistemului austriac este scăderea aşa-numitului door-to-needle time (intervalul de
timp dintre sosirea pacientului în unitate şi realizarea trombolizei). În
prezent, este între 40 şi 50 de minute, iar ţinta ideală este de 20 de minute.
În 2012, Atte Meretoja a demonstrat, la Helsinki şi Melbourne, că este posibilă
atingerea acestui obiectiv prin implementarea unui protocol de eficientizare.
Acesta include măsuri de implicare şi educare a personalului din urgenţă,
relocarea CT în camera de gardă, obţinerea istoricului pacientului chiar
înainte de sosirea în spital, pe baza unui registru electronic etc. „Pentru
neurologi, e ceva nou. Obişnuiam să fim dintre cei care puteau dormi noaptea şi,
dacă ne sunau la ore mici, nu eram mereu prietenoşi. Noi, de obicei,
interveneam după neuroimagistică, ca să evităm greşelile. Dar acum s-a schimbat,
suntem parte a medicinii de urgenţă“, explică profesorul Brainin.
Durerea, mai mult
decât nocicepţie
Deşi nu s-a încadrat în subiectele mari
abordate în cadrul congresului, a atras atenţia prezentarea susţinută de dr.
Radu Tănăsescu, care a examinat cele mai recente progrese în înţelegerea
felului în care experienţa durerii este procesată de creier şi care poate
explica imagistica funcţională despre trăirea durerii. Unul din mesajele principale
ale prezentării sale a fost că durerea cronică nu se limitează la nocicepţie.
Demonstraţia a plecat de la o întrebare simplă: „Ce se întâmplă dacă inducem
durere nociceptivă pacienţilor cu durere cronică sau nouă, care se presupune că
suntem sănătoşi?“. Răspunsul l-a căutat grupând 190 de studii de rezonanţă
magnetică şi recreând un pattern de rezonanţă magnetică funcţională. În aparenţă,
statistic vorbind, în urma unei dureri acute nociceptive, creierul se
activează, în linii mari, la fel la pacienţii cu durere cronică şi la cei sănătoşi.
Dar, odată eliminaţi din grupul pacienţilor acei pacienţi stimulaţi chiar la
locul în care simţeau durerea cronică, deşi stimularea nociceptivă era la fel
de mare ca în grupul pacienţilor stimulaţi departe de zona care suferea cronic,
lucrurile s-au schimbat. S-a putut observa o activare în striat, în putamen,
consistentă în grupul pacienţilor, care sugerează faptul că creierul lor
procesează altfel impulsionarea nociceptică. „Va trebui să acceptăm că această
neuroplasticitate maladaptativă poate să însemne că durerea la anumiţi pacienţi
nu este declanşată neapărat de nocicepţie. Căile de modulare descendente şi
contextuale, în neuroplasticitatea maladaptativă, pot fi o sursă de menţinere a
durerii“, a explicat Radu Tănăsescu. O serie de rapoarte, publicaţii, investigaţii
imagistice la pacienţi cu durere cronică au arătat că aceasta poate fi produsă şi
de stimuli nedureroşi. A fost arătat, de exemplu, că, la pacienţii cu sindrom
de durere regională, poate fi indusă durerea cronică şi dacă ei văd mişcare în
membrul omolog.
O
altă întrebare la care a încercat să răspundă neurologul bucureştean a fost în
ce măsură afectează aşteptările noastre percepţia asupra durerii, referindu-se
la un experiment (publicat în 2011 în Science
Translational Medicine) menit să investigheze efectul aşteptărilor privind
terapia asupra eficienţei analgezice a unui derivat de fentanil. Participanţilor
la studiu, un grup de oameni sănătoşi, plasaţi într-un scanner, cu o perfuzie,
li se induce durere cutanată termică. Experimentul are trei etape: prima, în
care sunt trataţi, dar nu ştiu că sunt trataţi (intensitatea durerii scade
destul de puţin), cea de-a doua când sunt trataţi şi ştiu asta (intensitatea
durerii scade la jumătate) şi cea de-a treia, când, deşi sunt în continuare
trataţi, li se spune că vor primi altă substanţă prin perfuzie şi se vor simţi
mai rău (intensitatea durerii creşte foarte mult). Explicaţia: „Când pacientul ştie
că va fi tratat, el activează sistemul modulator descendent al durerii. Începe
să-şi controleze durerea şi este eficace. Îşi ajută doctoria. Acest sistem
devine disfuncţional însă în momentul în care i se spune că nu o să fie tratat şi
că o să îi fie rău (efectul nocebo). Se activează hipocampul, ceea ce, aici, se
asociază cu catastrofizare, cu o expectanţă negativă“. Consecinţa acestor
fenomene este că limitează şansele de a ajuta cu adevărat un pacient cu durere
cronică, deja trecut prin mâna mai multor medici, care ajunge să aibă aşteptări
foarte mici cu privire la succesul terapeutic.
Recuperarea funcţională
a pacientului neurologic
În
cadrul sesiunii pe tema recuperării funcţionale în neurologie au fost
prezentate mai multe lucrări realizate de un colectiv de medici de la Spitalul
Clinic de Recuperare din Iaşi, în colaborare cu Universitatea Tehnică „Gheorghe
Asachi“ din Iaşi.
Dr.
Bogdan Ignat a susţinut o prezentare pe tema stimulării electrice funcţionale
în recuperarea mersului la pacienţii cu accident vascular cerebral. La aceştia,
obţinerea întâi a ortostatismului şi, ulterior, a mersului este extrem de
importantă, deoarece, odată cu realizarea primilor paşi, pacientul începe să se
arate mai interesant de propria recuperare. Acest factor psihologic poate fi
apoi exploatat în continuarea eforturilor de recuperare, a explicat prof. dr.
Cristian Dinu Popescu, şeful clinicii de neurologie a Spitalului de Recuperare.
Exerciţiile de mers asistat prin stimulare electrică au un efect persistent
suplimentar, în comparaţie cu un program echivalent de exerciţii de mers simplu
sau cu utilizarea pasivă a stimulării electrice funcţionale.
Echipa
ieşeană a prezentat şi rezultatele preliminare ale unui studiu ce investighează
eficacitatea recuperării funcţiilor motorii ale membrului superior la pacienţii
cu AVC cu ajutorul unei combinaţii de stimulare electrică funcţională şi un
exoschelet controlat pentru membrul superior. Exoscheletul a fost construit în
urma colaborării cu inginerii de la Universitatea Tehnică şi oferă suportul pe
care, la persoanele sănătoase, îl oferă oasele braţului şi antebraţului şi
articulaţia cotului. Pe acest schelet vin informaţii care permit supinaţia şi
pronaţia, oferind posibilitatea unor exerciţii precise şi repetabile ale
membrelor superioare, în timp ce stimularea funcţională facilitează activarea căilor
senzitive şi motorii. Ce nu reuşeşte să facă exoscheletul – prehensiunea – se
realizează cu o mănuşă acţionată prin intermediul unei neuroproteze. Cercetătorii
speră ca, pe viitor, cele două invenţii să fie combinate într-o soluţie
integrată pentru pacienţii cu AVC.
Un
alt proiect, rezultat tot din colaborarea cu Universitatea Tehnică, se referă
la o interfaţă creier–computer, un echipament menit să ajute la detectarea şi
interpretarea unor semnale generate de creierul utilizatorului, pentru
reeducarea mişcărilor. Cu ajutorul semnalului electroencefalografic al unei mişcări
imaginate de bolnav (sau de persoana sănătoasă, în cazul cercetării), informaţia
este preluată şi transmisă grupelor musculare care ar fi trebuit să facă mişcarea.
Astfel, mişcarea este gândită şi executată prin suporturi electronice şi
electrofiziologice externe. Această variantă facilitează antrenamentul şi grăbeşte
recuperarea. „În plus, se pot obţine astfel anumite mişcări de fineţe, îi
permite bolnavului să apese tastele unui calculator, să deschidă o uşă, să
folosească un telefon, să se spele sau să se alimenteze, ceea ce, pentru un
pacient, este un lucru destul de important“ a arătat prof. dr. C. D. Popescu,
unul din coordonatorii proiectului.
Realizatorii
celor trei proiecte speră ca, odată cu publicarea rezultatelor finale, acestea
să fie preluate de industrie şi produse în serie. Până atunci mai sunt însă de
trecut mai multe hopuri. Fiind vorba de cercetări finanţate de Ministerul Educaţiei
şi Cercetării, rezultatele finale trebuie întâi raportate către minister. În
prezent, optimizarea dispozitivelor se face pe baza studiilor în care sunt
implicaţi pacienţi de la Spitalul Clinic de Recuperare Iaşi. Au loc măsurători,
adaptări, setări ale neuroprotezelor caracteristice fiecărui pacient în parte.
Deşi sunt relativ uşor de purtat, având dimensiuni comparabile cu ale unui
portofel, se va încerca şi miniaturizarea acestor dispozitive. Urmează şi
studii legate de durata de viaţă a bateriilor şi de tolerabilitatea pe termen
lung a unor electrozi pe tegumente. Practic, mai e cale lungă până la folosirea
pe scară largă a instrumentelor prezentate la congres, dar, cel puţin pentru
pacienţii care ajung la Spitalul de Recuperare, cele trei proiecte ar putea
facilita procesul de reabilitare.