În ultimii ani, neurofiziologia clinică şi
imagistica funcţională au devenit domenii de interes major în cercetarea ştiinţifică
a sistemului nervos. Nu este, deci, de mirare că peste trei mii de specialişti
din întreaga lume au fost prezenţi la Berlin, la al 30-lea congres internaţional
de neurofiziologie clinică (ICCN 2014) al Societăţii Internaţionale de
Neurofiziologie Clinică (IFCN), organizat în conjuncţie cu conferinţa anuală a
Societăţii Germane de Neurofiziologie Clinică şi Imagistică Funcţională (DGKN).
Reuniunea a fost condusă de profesorii Otto Witte (Jena), Reinhard Dengler
(Hanovra), trezorierul IFCN şi preşedintele DGKN, şi Paolo Rossini (Roma), preşedintele
IFCN.
În capitala Germaniei s-au reunit autori de
referinţă pe subiecte ca epilepsia, starea de conştienţă, somnul,
neuroplasticitatea, stimularea cerebrală profundă (DBS), durerea, patologia
sistemului nervos periferic. Sesiunile poster au fost cadrul dinamic de discuţii
în care s-au implicat deopotrivă tineri specialişti şi autori experimentaţi.
Cursurile organizate pe tematici specifice au oferit şansa de a învăţa de la
experţii mondiali în domenii ca electromiografia (EMG), electromiografia prin
fibră unică (SFEMG), potenţialele evocate (PE), stimularea magnetică
transcraniană (TMS), ultrasonografia de înaltă rezoluţie, imagistica prin
rezonanţă magnetică (IRM) de sistem nervos periferic, muscular sau creier.
Medici români la ICCN 2014
România a fost reprezentată la Berlin de o
delegaţie numeroasă şi foarte implicată. Au fost prezenţi Tudor Lupescu şi
Ana-Maria Cobzaru (oficialii Societăţii de Neurofiziologie Electrodiagnostică
din România – ASNER, reprezentanta României în cadrul IFCN), Edith Sisak,
Mircea Moldovan, Ionela Codiţă şi Izabela Popa.
În plus, IFCN a premiat cu patru burse de
participare la ICCN 2014 autorii unor lucrări tip poster: Bogdan Cătălin (UMF
Craiova) – „Reduction in motor nerve strength-duration time constant during the
anti-voltage-gated Na+ channel therapy in epilepsy“; Smaranda Niţă (Spitalul
Clinic de Copii „Dr. Victor Gomoiu“ Bucureşti) – „How benign are the «benign»
partial epilepsies? The role of electroencephalography in determining the
outcome of children with benign partial epileptic syndromes“; Ana Maria Galamb
(Universitatea „Transilvania“ Braşov) – „Study on late responses’ parameters at
patients with lumbar radiculopathy“; Mihai Dragoş Maliia (Spitalul Universitar
de Urgenţă Bucureşti) – „Anatomofunctional mapping of the opercular cortex by
intra-cerebral electrical stimulations in epileptic patients explored by means
of stereoelectroencephalography“.
Un
alt poster care s-a bucurat de o consistentă apreciere a avut ca temă reflexul
de clipire la pacienţii cu polineuropatie diabetică, lucrare prezentată de
Edith Sisak (Spitalul Judeţean de Urgenţă „Dr. Fogolyán Kristóf“ Sf. Gheorghe).
De la proteină la pacient
Mihai Moldovan, profesor asociat la
Universitatea din Copenhaga şi UMF „Carol Davila“ Bucureşti, directorul ştiinţific
ASNER, a organizat împreună cu Hessel Franssen, profesor la Utrecht şi fost preşedinte
al Societăţii olandeze de neurofiziologie clinică, un simpozion cu tema: „De la
proteină la pacient – patofiziologia nodului Ranvier în neuropatia motorie
multifocală“. Simpozionul a avut ca invitaţi lideri de opinie, precum Satoshi Kuwabara,
profesor la Universitatea din Chiba, şi Nobuhiro Yuki, profesor la
Universitatea din Singapore, care a susţinut în cadrul ICCN 2014 şi
prestigioasa conferinţă Kugelberg. Simpozionul a avut ca temă principală
progresul în înţelegerea funcţiei axonale conferit de dezvoltarea metodelor de
determinare a excitabilităţii nervului periferic pentru uz clinic. Aceste
metode sunt complementare studiilor de conducere nervoasă şi furnizează informaţii
electrodiagnostice despre funcţionarea diferitelor canale voltaj-dependent
prezente în membrana axonului mielinizat periferic: canale de Na+, canale de
K+, precum şi canalele de Na+/K+ activate de hiperpolarizare şi nucleotide
ciclice. Perturbarea funcţiei acestor canale explică, spre exemplu, blocul
rapid instalabil/reversibil al conducerii nervoase în neuropatiile cu componentă
imună, precum şi efectul funcţional al creşterii numărului de noduri Ranvier în
lungul axonilor periferici ca urmare a demielinizării/remielinizării.
Coma şi complexele niu
Florin
Amzica (Montreal) a fost organizatorul unei sesiuni dedicate comei şi monitorizării
în terapia intensivă. Contribuţia sa în definirea complexului niu din comele profunde, mai departe
decât ceea ce părea ultima expresie a unui creier viabil – linia izoelectrică,
a fost apreciată ca un mare succes de către experţii în domeniu prezenţi la
conferinţă.Coma sau anestezia
foarte profundă relevă stări oscilatorii necunoscute până acum ale creierului:
o activitate electrică generată în structuri subcorticale (hipocamp) este impusă
cortexului şi poate fi înregistrată prin EEG de scalp.
Complexul niu se înregistrează doar în condiţiile supravieţuirii neuronilor
corticali. Moartea cerebrală şi starea de „complex niu“ sunt două stări care se exclud una pe cealaltă. Linia
izoelectrică, prezentă şi între complexele niu,
nu reflectă altceva decât silenţiul neuronal cortical, aceasta putând fi deci,
în mod echivoc, atât urmarea morţii elementelor celulare, cât şi a lipsei lor
de activitate. Din acest punct de vedere, prezenţa complexelor niu la pacienţi comatoşi este de bun
augur, pentru că trădează viabilitate cerebrală.
Descoperirea complexelor niu, publicată în septembrie 2013, a
fixat astfel o nouă graniţă, de la care specialişti din laboratoarele lumii îşi
vor continua cercetările.
Interpretarea EEG:
proiectul SCORE
Sandor
Beniczky (Aarhus) a prezentat, în două sesiuni interactive, proiectul SCORE
(Standardised Computer-based Organised Reporting of EEG) – sistemul de
raportare standardizată EEG. Semnalul electroencefalografic are o complexitate
ridicată, iar aprecierea trăsăturilor clinic relevante se face prin analiza
vizuală. Medicul care interpretează trebuie să aibă două calităţi. Prima, de
a recunoaşte şi a interpreta corect traseul EEG. Cea de a doua, nu mai puţin
importantă, vizează maniera în care formulează şi transmite concluziile şi
interpretarea anomaliilor, semnificaţia clinică transmisă medicilor curanţi ai
pacienţilor investigaţi. Acordul, în interpretarea EEG, între doi medici
specialişti este încă la un nivel moderat, în parte şi din cauza modului de
întocmire a raportului, de tip text liber. Un
grup de lucru al experţilor EEG a participat, în 2010 şi 2011, la Dianalund
(Danemarca), la atelierele de lucru pentru crearea unui consens. Grupul de
lucru a fost aprobat de Liga internaţională de luptă împotriva epilepsiei
(ILAE) şi are sprijinul IFCN. Cu softul dezvoltat pentru SCORE se pot
înregistra datele personale, motivele trimiterii, grafoelementele interictale
sau ictale, tiparele fiziologice, artefactele, tiparele cu semnificaţie incertă.
Generarea automată a unui raport colectează practic caracteristicile traseului
într-o bază de date, în cel mai scurt timp posibil.
O versiune gratuită a softului este deja
disponibilă pe site-ul proiectului. Intenţia este de a crea o bază de date
internaţională, în care centrele de epileptologie interesate pot încărca fişierele
EEG şi datele, după o procesare prealabilă (desigur, fără datele personale ale
pacienţilor). Programul permite şi compararea interpretării aceluiaşi traseu
EEG de către doi specialişti diferiţi, de oriunde din lume; practic, o a doua
sau a chiar o a treia opinie, de la un alt laborator EEG, poate constitui un
instrument de audit sau de control al calităţii.
Înregistrările EEG în perioada neonatologică
sau în terapia intensivă sunt capitole distincte ale programului SCORE, cu atenţie
dedicată identificării ritmurilor de fond şi reactivităţii acestora, statusului
epileptic non-convulsiv, tiparelor specifice de comportament.
Harald Aurlien (Bergen) a pus bazele
softului de interpretare standardizată EEG încă din 1998. În opinia sa,
programul SCORE a reuşit un consens european despre cum se descrie EEG,
utilizând terminologia dedicată. „Programul are o serie de calităţi
definitorii: şterge barierele lingvistice şi poate fi utilizat în analiza fişierelor
aproape indiferent de tipul de aparat cu care s-a înregistrat EEG. Nu sunt
multe domenii în medicină în care datele să poată fi organizate şi ordonate
atât de bine. Încurajez tinerii medici din România să utilizeze programul SCORE
cât mai mult“, ne-a declarat medicul norvegian. Integrarea
softului în sistemele de administrare a pacienţilor spitalizaţi va genera o
mare economie de timp. În prezent, aplicaţia este disponibilă în engleză, chineză,
germană, olandeză, norvegiană, turcă şi daneză. Se lucrează la traducerea în
alte opt limbi, printre care şi româna. Cel mai important factor determinant
al adoptării softului SCORE pe scară largă este, probabil, uşurinţa integrării
sale în platforme medicale deja existente. Adoptarea pe scară largă va
construi, practic, o bază de date multinaţională pentru viitoare proiecte de
cercetare, dar totodată şi un instrument util pentru educaţia şi formarea
viitorilor specialişti EEG.
Jitter şi SFEMG
Donald
Sanders şi Janice Massey (Durham) şi Sandjeev Nandedkar (Middleton) au fost
lectorii principali la cursul precongres de SFEMG, organizat la iniţiativa
profesorului Erik StĂlberg (Uppsala), inventatorul procedurii.
Jitter-ul este cel mai sensibil
parametru in vivo al transmisiei
neuromusculare şi este apreciat ca un biomarker util pentru monitorizarea
activităţii bolii în miastenia gravis. Parametrii jitter-ului se corelează cu severitatea clinică: atunci când
diferenţa medie consecutivă în m. extensor digitorum este mai mare de 10%,
ameliorarea clinic semnificativă se înregistrează în peste 80% din cazuri. Jitter-ul rămâne la un nivel ridicat
chiar şi după ce pacientul intră în faza de remisiune, însă continuă să se
amelioreze ulterior. Deteriorarea unui jitter
iniţial stabil se însoţeşte de o deteriorare clinică imediată.
Demonstraţiile
au arătat cum se schimbă parametrii jitter-ului
în funcţie de tratament: în urmărirea clinică, jitter-ul trebuie măsurat în acelaşi muşchi afectat, pentru a urmări
evoluţia individuală a pacientului. Monitorizarea electrofiziologică în
miastenia gravis prin măsurarea jitter
SFEMG are avantaje clare: sensibilitate, uşor reproductibil, modificări încă
din faze incipiente discrete clinic; există însă şi dificultăţi tehnice,
procedura este cronofagă şi puţin disponibilă în clinicile obişnuite.
Care din parametrii jitter-ului se corelează cel mai bine cu severitatea afecţiunii? Toţi
parametrii (diferenţa medie consecutivă, procentul de blocare şi procentul de
perechi normale), atât în musculatura frontală, cât şi în cea distală se
corelează cu severitatea bolii; m. frontalis este cel mai potrivit muşchi
pentru a distinge forma oculară de cea generală.
Viitorul este online
Jeremy Bland (Canterbury) şi Tjalf Ziemssen
(Dresda) au susţinut două sesiuni dedicate proiectelor de telemedicină – soluţii
tehnice de creare şi administrare de baze de date. Experienţele ţărilor care au
iniţiat aceste proiecte au fost prezentate pe două patologii distincte:
sindromul de tunel carpian, respectiv scleroza multiplă.
Înregistrarea şi manipularea datelor între
centre medicale aflate la distanţă, compararea bazelor de date, analiza tendinţelor,
monitorizarea evoluţiei sub tratament şi alte detalii fac ca aceste baze de
date transnaţionale să fie sursa unor informaţii vitale pentru viitorul
terapiei acestor afecţiuni. Toate fişierele exportate şi vehiculate sunt
anonime, fără vreo informaţie de identificare a pacienţilor. Fişierele se
importă şi se revăd pe o staţie de lucru aflată la distanţă, oferind astfel
posibilitatea unei noi măsurători şi a unei noi analize.
Devine tot mai evident că medicina este un
„sport“ de echipă. O a doua opinie pentru acelaşi pacient, ateliere şi sesiuni
de analiză în grup de experţi sunt şi vor fi din ce în ce mai frecvente.
Reinhard
Dengler
(Hanovra), trezorierul IFCN şi preşedintele DGKN, organizator ICCN 2014: Sunt mulţumit de felul în care s-a desfăşurat
congresul. Au fost mai mult de 3.000 de participanţi de pe toate continentele;
europenii sunt majoritari, evident, şi remarc o participare importantă din ţări
central- şi est-europene ca Polonia, România, Slovenia. Programul bogat şi
specialiştii de renume au atras participanţii: EMG şi patologie periferică,
ultimele descoperiri în domenii precum cogniţia, atenţia, comportamentul, epilepsia
şi EEG, stimularea cerebrală profundă. În plus, cursurile de pregătire s-au
desfăşurat cu „casa închisă“ – iar participanţii mi-au declarat că nivelul
acestor programe a fost mult peste medie. Dacă am un sfat pentru cei tineri?
Procedurile neurofiziologice sunt foarte utile în practica clinică, aşa încât
le recomand tinerilor medici să obţină supraspecializări în domeniu. Să nu uităm
că de aici trebuie să şi plece toate aplicaţiile şi procedurile, de la clinică.
Dialepsis şi comă
Hans O. Luders (Cleveland) a conferenţiat pe
tema alterării conştienţei în timpul crizelor epileptice. Dialepsis este situaţia
în care toate (sau aproape toate) funcţiile cognitive superioare sunt abolite,
tonusul muscular şi mişcările fine sunt intacte, iar ochii sunt deschişi.
Dialepsis poate fi observat în două condiţii: pacienţi cu crize focale în
timpul generalizării secundare (crize parţiale complexe) şi pacienţi cu
epilepsie generalizată (crizele de tip absenţă). Crizele epileptice cu punct de
plecare în lobul temporal mesial produc, de obicei, dialepsis atunci când apar şi
automatismele distale. La mai puţin de 5% din pacienţii cu epilepsie temporală
mesială, automatismele distale apar fără a fi însoţite de dialepsis, cel mai
probabil din cauză că se produce o inactivare hipocampică şi a unor arii
temporale bazale.
Coma – situaţia în care toate funcţiile
cognitive superioare sunt paralizate – are în plus tonusul muscular abolit,
pacientul este nemişcat şi ochii sunt frecvent închişi. Coma postictală este
determinată de supresia generalizată corticală, ale cărei durată şi intensitate
sunt direct proporţionale cu intensitatea şi durata fazelor clonice şi tonice
generalizate din crizele motorii. Alterările stării de conştienţă prezintă
semiologii şi mecanisme fiziopatologice distincte şi ar trebui identificate
prin terminologie unică, la analiza şi clasificarea crizelor epileptice.
Codificarea
temporală şi encefalopatiile autoimune
Wolf Singer (Frankfurt) a susţinut o
conferinţă specială despre procesarea şi codificarea temporală în cortexul
cerebral. Suntem martorii unor schimbări de paradigmă referitoare la
organizarea structurală şi funcţională a creierului. În mod tradiţional, se
acceptă o organizare ierarhică, un sistem dependent de stimuli a căror
integrare constă în transformări seriale dinspre componentele senzitive către
cele executive. După o introducere în domeniul conectomicii, universitarul
german a dovedit cum oscilaţiile gamma şi sincronizarea răspunsului asociat
sunt augmentate prin atenţie, starea de aşteptare şi starea de pregătire de a
acţiona voluntar, într-o manieră non-liniară. Acestea sunt şi variabilele care
permit sau nu accesul către memorie şi către starea de conştienţă completă. Rata
de descărcare şi cea de sincronizare sunt modulate independent. Cuplarea în fază
sau defazarea pot fi modificate dinamic prin ajustarea frecvenţei de oscilaţie
sau a fazei. Acest lucru permite orientarea selectivă către una sau alta dintre
reţelele de interconectare existente în creier. Nivelul la care s-a ajuns prin
analiza EEG, spre exemplu în schizofrenie, este de măsurare a gradului de
sincronizare şi de oscilaţie în fază, care a devenit astfel un instrument de
diagnostic pentru analiza reţelelor funcţionale.
Eugen Trinka (Salzburg) a prezentat
encefalopatiile autoimune şi rolul acestora în patogeneza epilepsiei.
Encefalita Rasmussen debutează în copilărie, deseori cu epilepsie focală forma
parţială continuă, declin cognitiv şi hemipareză progresivă, infiltrat
limfocitar de obicei cu celule T. Diagnosticul diferenţial se face cu vasculita
unilaterală, sindromul MELAS, encefalita limbică cu anticorpi anti-VGKC,
sindromul Parry-Romberg şi sclerodermia. După o fază prodromală, cu o durata de
7–12 luni, fără deficit neurologic, însă cu crize epileptice rare, pacientul
trece într-o fază acută, cu frecvenţă crescută a crizelor epileptice, multe din
ele generalizate, cu pareză postictală. După faza acută, evoluţia este spre
faza reziduală, cu deficit neurologic persistent şi crize epileptice a căror
frecvenţă scade treptat.
Legătura dintre autoanticorpi şi epilepsie a
fost exemplificată prin câteva prezentări de caz, în care encefalitele limbice
clasice cu debut acut/subacut, amnezie, deficit cognitiv şi crize epileptice
severe erau însoţite de anticorpi împotriva structurilor celulare VGKC,
receptorilor AMPA, GABA-B sau NMDA. În encefalitele cu anticorpi antireceptori
NMDA, crizele epileptice reprezintă în 80% din cazuri semnul clinic major,
fiind deseori refractare (evoluează spre status epileptic non-convulsiv),
însoţite de simptome neuropsihiatrice, deseori interpretate ca schizofrenie.
Progresează spre rigiditate şi mişcări coreice bizare, afectarea stării de conştienţă
(delir), uneori cu afectare dizautonomă cardiorespiratorie. Prezenţa
anticorpilor împotriva receptorilor NMDA confirmă afecţiunea.
Liberul arbitru şi arta
Despre neuronii-oglindă şi mecanismele
implicate în înţelegerea comportamentului a vorbit Giacomo Rizzolatti (Parma).
Definiţia filosofică clasică este că îi înţelegem pe ceilalţi interferând cu
procesele lor mentale. În prezentarea sa, italianul a descris un mecanism
neuronal – cel al neuronilor-oglindă – care permite unui subiect să înţeleagă
direct (empatic) acţiunile şi emoţiile altora. Mecanismul are implicaţii în
tulburările de spectru autist, accidentul vascular cerebral şi alte boli
neurologice.
Liberul
arbitru („free will“) este
caracteristica mişcării voluntare, în sensul că aceasta este aleasă liber.
Conceptul include decizia, intenţia, dorinţa de a mişca şi asumarea efectelor
mişcării după ce aceasta a fost efectuată. Mark Hallett (Bethesda) a arătat cum
înţelegerea mişcării voluntare a ajuns la un nivel superior prin studii
fiziologice care includ investigaţii ale evoluţiei temporale a trăsăturilor
conştienţei subiective. Muzica
oferă un interesant model de neuroplasticitate. Eckart Altenmüller (Hanovra) a
susţinut o conferinţă originală împreună cu pianistul Alexei Gorlatch, câştigătorul
mai multor premii internaţionale de interpretare. Pasajele muzicale inserate în
prezentare au facilitat asimilarea conceptelor prin care învăţatul teoretic,
studiul individual practic, dezvoltarea abilităţilor pentru mai multe
instrumente muzicale sunt însoţite de adaptări plastice impresionante ale
sistemului nervos central. Oricum, neuroplasticitatea indusă de muzică are şi o
parte „întunecată“: dezvoltarea distoniei muzicienilor, o tulburare
caracterizată prin pierderea abilităţii mişcărilor fine la muzicieni. Datele
istorice, muzicale şi neurologice s-au echilibrat astfel într-una din cele mai
apreciate conferinţe ale congresului.
Neuroştiinţa
dansului a fost subiectul unei alte prezentări ştiinţifico-artistice, susţinute
de Patrick Haggard (Londra) împreună cu Riley Watts, coregraf, profesor şi
cercetător, specialist în metodele de compoziţie Forsythe. Demonstraţiile cu
scurte secvenţe de dans au subliniat importanţa informaţiilor proprioceptive
în posturi variate, de la poziţii clasice de balet până la măsurarea
experimentală a propriocepţiei „proprii“. Fluenţa mişcărilor influenţează
aprecierea estetică a dansului, iar dovadă au stat demonstraţiile mişcărilor de
bază, pe tipare de execuţie mai mult sau mai puţin fluide, exemplificate pe
scenă.
Oscilaţii fiziologice
şi patologice
Jerome
Engel (Los Angeles) a vorbit despre oscilaţiile de înaltă frecvenţă (HFO,
80–200 Hz), care pot fi înregistrate din structurile parahipocampice sau din
hipocampul normal uman sau animal. Ele sunt general acceptate ca potenţiale de
câmp inhibitorii, care facilitează transferul informaţiilor prin sincronizarea
activităţii neuronale pe distanţe lungi. Oscilaţii de înaltă frecvenţă
patologice (pHFO, 250–600 Hz) se înregistrează în vecinătatea hipocampului
pacienţilor cu epilepsie de lob temporal şi par să identifice neuroni corticali
capabili de ictogeneză spontană, posibil substrat neuronal al epileptogenicităţii.
Diferenţa dintre HFO şi pHFO nu se poate face doar pe seama valorii absolute a
frecvenţei, cât timp activitatea de tip „fast
ripple“ apare fiziologic în unele zone de neocortex, în timp ce oscilaţiile
patologice din banda ripple apar în
girusul dentat epileptic. Investigaţiile viitoare în procesele fundamentale
neuronale responsabile de pHFO vor clarifică, se speră, mecanismele
epileptogenezei; pHFO ar putea deveni un biomarker al zonei epileptogene la
pacienţii candidaţi la chirurgia epilepsiei.
În
fiziologia centrală a tremorului intenţional, originea acestuia este unul din
misterele sistemului nervos central. Günther Deuschl (Kiel) s-a referit la
faptul că studiile imagistice sugerează existenţa unei reţele între talamus,
cortex şi cerebel, care se activează în aproape toate stările de tremor. Relaţia
dintre aceşti centri oscilatorii diferă însă în funcţie de tipul de tremor şi
chiar factorii declanşatori care activează reţeaua par a fi diferiţi. Pentru
boala Parkinson, bucla ganglionilor bazali rămâne cel mai bun candidat; în
tremorul esenţial, oliva inferioară şi cerebelul par a fi declanşatori.
Pentru
distonie, contează modificările patologice de la nivelul cortexului motor şi
senzitiv, cerebelului, trunchiului cerebral şi ganglionilor bazali, reducerea
inhibiţiei şi amplificarea mecanismelor de neuroplasticitate. Reducerea activităţii
în banda beta se corelează cu ameliorarea semnelor motorii, în special
bradikinezia şi rigiditatea. Dovezi recente sugerează că distonia se însoţeşte
de creşterea sincronizării oscilaţiilor în banda de frecvenţă joasă (4–12 Hz),
iar această sincronizare se corelează cu activitatea EMG din timpul contracţiilor
musculare distonice involuntare. Grupul de cercetători din Kiel confirmă că DBS
suprimă activitatea în banda de frecvenţe joase, ceea ce duce la ameliorarea
tulburărilor motorii la pacienţii cu mişcări involuntare predominant fazice.
Creşte astfel posibilitatea utilizării activităţii ganglionilor bazali ca
semnal de feedback în DBS pentru distonie.
Neuropatii
inflamatorii şi paraneoplazice
Neuropatiile
inflamatorii şi paraneoplazice au făcut obiectul prezentării susţinute de
Wolfgang Grisold (Viena). Neuropatiile periferice la bolnavii oncologici pot apărea
în diferite stadii ale bolii: încă de la debut, apoi ca efect al chimioterapiei
sau în faze terminale, din cauza caşexiei şi pierderii în greutate. Neuropatia
paraneoplazică clasică este în general subacută şi preponderent senzitivă.
Alte forme, poate insuficient studiate, sunt neuropatiile senzitivo-motorii inflamatorii,
multifocale, şi formele subacute motorii. Neuropatiile paraneoplazice apar în
asociere cu diferite tipuri de tumori. Sindromul clasic evoluează prin
neuropatie subacută senzitivă, de obicei cu componentă ataxică. Implicarea motorie
e discutabilă şi variază în jurul valorii de 30% (Giometto, 2010). Diagnosticul
neuropatiei paraneoplazice se bazează pe tabloul clinic, investigaţii
electrofiziologice, anticorpi specifici şi detectarea suferinţei oncologice
care a declanşat-o.
Neuropatiile
paraproteinemice pot apărea în gammapatii monoclonale sau ca neuropatii axonale
ori demielinizante, în mielomul multiplu. Neuropatia anti-MAG se prezintă cu
forma progresivă senzitivă şi dureroasă, cu afectare preponderentă a fibrelor
groase.
Diagnosticul
diferenţial are în vedere alte neuropatii amiloide (paraproteinemii), forme
determinate de tratamentul oncologic (compuşii de platină) şi afectările
directe nervoase neoplazice din limfoame (neurolimfomatoza).
Pentru
viitorul congres mondial IFCN – ICCN 2018 – au candidat Australia, Brazilia şi
Statele Unite. Voturile delegaţilor prezenţi au decis ca viitoarea gazdă să
fie Washington, DC. O suprapunere de bun augur cu preşedinţia IFCN, care va fi
atunci asigurată de profesorul american Mark Hallett.
