Temele
dominante ale celui de-al VI-lea Congres al Asociaţiei
de Endocrinologie Clinică din România – AECR (7 – 10 septembrie 2011,
Arad) au fost: patologia procesului de sexualizare şi a creşterii, insuficienţa
tiroidiană a copilului, tumorile endocrine. S-au adăugat, graţie dnei dr.
Luminiţa Stamoran, o excelentă organizare şi mediatizare la nivel local, apoi,
prin colaborarea cu INSERM – Universitatea Paris Sud, primul atelier franco-român de endocrinologie clinică şi moleculară. S-au
mai adăugat şi prezentările în plen sau în sesiune poster, cele mai multe „de ţinută“,
dezbaterile şi chiar deschiderea unor perspective de colaborare internaţională.
Şi alte surprize, mai mult decât plăcute. Cercetări care până mai ieri păreau
imposibile la noi, rezolvate prin colaborări interdisciplinare, proiecte de
anvergură, gândite însă înţelept, rezultate aplicabile în clinică, o viziune
coerentă... Un alt „tratat despre lucrul bine făcut“.
Urmărind programul şi lucrările, al VI-lea
Congres AECR a adus la vedere, şi nu întâmplător abia acum, o schimbare majoră
de mesaj şi de strategie în susţinerea şi promovarea tinerilor cercetători.
Privit de unii cu rezerve, preşedintele în exerciţiu al AECR, dl prof. dr. Constantin Dumitrache a
izbutit să-şi pună în practică un proiect de consolidare a micii comunităţi de
endocrinologi, aşezând-o pe terenul solid al tradiţiei interbelice şi izbutind
să-i conecteze pe tinerii cercetători la mutaţiile lumii contemporane. A spus
de fiecare dată ce vrea să facă, dar mulţi l-au privit cu neîncredere: „un
nostalgic al vremurilor de altădată“. Dar iată, „nostalgicul“ nu a stat degeaba
atâţia ani în preajma unor mari maeştri şi nici nu a pierdut anii cât a condus
Institutul Naţional de Endocrinologie „C. I. Parhon“ Bucureşti, fiind, nu întâmplător,
unul dintre cei mai longevivi directori ai unei instituţii medicale de după
1989. Să menţionăm doar că în perioada cât domnia sa a fost director, în
Ministerul Sănătăţii s-au perindat 16 miniştri!
Săptămânalul „Viaţa medicală“ a susţinut iniţiativele AECR, oferind spaţii ample
prezentării lor, a publicat constant lucrări de Endocrinologie, ce aduceau
rezultate ale cercetărilor şi observaţiilor clinice proprii. De la un om cu
experienţă se pot învăţa multe. Alte publicaţii l-au neglijat ori a fost
trecut, undeva, către ultimele pagini. „Nu chiar aşa, la vedere!...“ Dar nu s-a
descurajat. Consecvent principiului „cine nu are bătrâni să-şi cumpere“, a ştiut
să păstreze şi să împărtăşească tinerilor tot ce el a învăţat de la maeştri.
Carcinomul tiroidian în atenţia cercetătorilor de la Parhon
Ca şi în anii anteriori, publicaţia „Craiova medicală“ a alocat un întreg
număr pentru a publica lucrările congresului AECR. „Sunt însă doar cele care au
fost finalizate la termenul stabilit de organizatori“, ne va preciza dl prof.
dr. Constantin Dumitrache. „Celelalte se regăsesc doar în programul manifestării,
tipărit ulterior.“ Colaborarea constantă cu revista craioveană şi argumentele
privind lucrările publicate au fost menţionate şi în interviul cu dsa, şi la
conferinţa de presă organizată în a doua zi a lucrărilor, şi în plen. Dar,
oare, răspunsul acoperă în întregime realitatea? Dacă publici rezultatelor unor
cercetări într-o revistă de specialitate nu mai poţi apoi să te adresezi cu
aceeaşi lucrare şi altei publicaţii. Rezultatele comunicate şi interviurile cu
autorii principali ai unor lucrări ce realmente au trezit interes pledează şi
pentru
laturi ascunse ale fenomenului urmărit de noi.
Mă voi opri asupra unei singure teme, de
mare actualitate şi utilitate practică: carcinomul tiroidian. În „Craiova medicală“ regăsim lucrarea,
comunicată şi în plen de dna dr. Diana
Loreta Păun, Diagnostic, tratament şi
monitorizare postoperatorie în carcinomul tiroidian – studiu pe 49 cazuri,
pe lângă primul autor fiind menţionaţi, din acelaşi colectiv de cercetare,
Carmen Andrei, Rodica Petriş, Nicoleta Ene, A. Glodstein şi C. Dumitrache. „Am
făcut“, ne spune dna dr. Diana Loreta Păun, „un studiu retrospectiv pe un lot
de pacienţi internaţi în Institutul de Endocrinologie «C. I. Parhon» în
perioada 2008–2009 şi diagnosticaţi pre- sau postoperator cu carcinom
tiroidian. Rezultatele au fost surprinzătoare: predominanţa sexului feminin, cu
un maximum al incidenţei între 30 şi 40 de ani; tulburări precum disfonie,
dispnee, asfixie, disfagie, urmare a compresiunii; şase dintre pacienţi cu
hipotiroidism, în timp ce la ceilalţi 39 de pacienţi valorile T3, T4 şi TSH au
fost normale; niciun pacient nu a prezentat hipertiroidie. Anatomopatologic, în
cele mai multe cazuri (40 din 49) s-au descris carcinoame de tip papilar, alte şase
de tip folicular şi doar trei cazuri cu carcinom medular tiroidian.“
Pe aceeaşi temă, în plen, a fost susţinută şi
o altă lucrare: Carcinomul tiroidian
diferenţiat la copil şi adolescent – experienţa Institutului Naţional de
Endocrinologie „C. I. Parhon“ Bucureşti, autori fiind, în ordinea menţionată
în program, Andreea Brehar, Alexandra Bulgăre, Camelia Procopiuc, Cristina
Dumitrescu, Iuliana Gherlan, Diana Loreta Păun, Mircea Ghemigian, Andrei
Glodstein, Maria Belgun, Dumitru Ioachim, Constantin Dumitrache. Endocrinologii
din sală au urmărit expunerea cu sufletul la gură şi aveau şi motive. Frecvenţa
mare a cazurilor de carcinom tiroidian la copil şi adolescent şi consecinţele,
uneori severe, obligă medicii la căutarea unor rezolvări. În astfel de cazuri
nu poţi prelua modele din vest. La noi, ca peste tot, există particularităţi,
iar atitudinea terapeutică trebuie să ţină seama de asta. Nu mi-a scăpat că o
astfel de temă a fost abordată în Bucureşti şi nicidecum într-un alt centru universitar
din ţară. Şi nici că ea nu a fost publicată în „Craiova medicală“, deşi autorii nu sunt dintre cei ce nu respectă
termenele... În spatele acestei atitudini înţelepte se afla, ca de obicei,
ultimul, dar nu cel din urmă, din şirul de autori al celor două lucrări menţionate:
dl prof. dr. Constantin Dumitrache. Cazurile – copii, adolescenţi şi adulţi –
din toată ţara, patologia – o noutate a ultimilor ani, echipa de cercetători îndrumată
corect şi toată recuzita investigaţiilor moderne concentrată pentru atingerea
unui scop. În listele de nume se regăsesc şi medicii de la scintigrafie, şi de
la ecograf, şi cei care au făcut biopsiile, şi anatomopatologii, şi cei de la
patul bolnavului, laborator... Într-o viziune înţeleaptă, tradiţia şi ideile
novatoare ale tinerilor şi colaborarea interdisciplinară fac, iată, casă bună.
Citind lucrarea şi urmărind expunerile şi dialogul cu endocrinologii prezenţi,
poţi întrezări şi ceva dincolo de aparenţe.
Un tablou complex şi dinamic al activităţii ştiinţifice
medicale
–
Cum a fost congresul de anul acesta? am întrebat-o pe dna dr. Andreea Brehar, la sfârşitul
lucrărilor.
– Nivelul a fost net superior faţă de anul
trecut. S-a adăugat şi atelierul franco-român...
–
Prin ce anume?
– Prin lucrările prezentate. Atelierul
franco-român, de exemplu, s-a axat numai pe genetică şi a fost realmente de
interes pentru noi.
–
Sunteţi într-o colaborare cu cei din Franţa?
– Eu, personal, nu. Sperăm, prin proiectele
pe care le vom depune în viitorul apropiat, să avem colaborări nu numai cu
ei... dar şi cu colegi din celelalte ţări europene.
–
Lucrarea prezentată de dv. în plen s-a bucurat de succes. Ne puteţi da amănunte?
– A fost o cercetare referitoare la
carcinomul tiroidian la copil şi adolescent. Ne confruntăm cu o astfel de
patologie la vârste mici, 8–18 ani, şi nu numai la tinerii expuşi catastrofei
de la Cernobîl.
– Şi
explicaţiile?
– Asta căutăm şi noi. Mutaţii genetice,
modificări epigenetice, alţi factori de mediu... Urmărim recurenţa, intervalul
liber de boală şi evoluţia acestor pacienţi, ştiindu-se că există risc de
recurenţă la această grupă de vârstă şi în prima, a doua şi chiar în a treia
decadă de viaţă. Ei vor fi expuşi recurenţei încă ani buni de acum încolo.
– Câte
cazuri aţi avut?
– 26 – 23 de fete şi trei băieţi. Mulţi, mulţi...
– Şi
ca provenienţă?
– Din toată ţara; au fost internaţi fie în
secţia de endocrinopediatrie, fie s-au prezentat direct la serviciul de
chirurgie. Nu putem spune că predomină incidenţa într-o anumită zonă a ţării.
–
Dv. unde lucraţi?
– La Institutul „C. I. Parhon“, în secţia de
endocrinopediatrie, medic specialist endocrinopediatru.
– Ce
metode aţi folosit? Cum aţi urmărit cazurile luate în studiu?
– Măsurătorile standard folosite pentru adulţi. Am mers după
protocoalele pentru adulţi şi rezultatele şi observaţiile ne-au condus la
necesitatea de a elabora protocoale specifice pentru copii şi adolescenţi.
Există particularităţi: pacienţii se prezintă într-un stadiu mult avansat, cu
afectarea ganglionilor cervicali. Pot apărea chiar metastaze pulmonare; în alte
organe nu s-au detectat metastaze.
– E reversibilă boala sau se moare de cancer
tiroidian?
– Nu se moare de cancer tiroidian decât în anumite subtipuri foarte
agresive; se cunosc mai multe forme de cancer tiroidian. În lucrarea prezentată
de mine, vorbeam despre risc de recurenţă, asta presupune şi o atitudine
terapeutică nuanţată, dar şi reacţii adverse...
– Când nu se intervine chirurgical?
– Când nu există o suspiciune. Altfel, pe
baza rezultatelor de la investigaţiile preliminare – CT, analize, puncţie cu ac
fin – e singura rezolvare benefică pentru pacient. Riscul ca un nodul tiroidian
să fie malign este mult mai mare la copii decât la adulţi. Unii autori susţin că
acest risc merge până la 36%.
Cele câteva detalii oferite de dna dr.
Andreea Brehar, deşi sunt doar pe un mic segment, pot întregi un tablou complex
şi dinamic al cercetării ştiinţifice medicale. Şi pot face lumină şi în unele
dedesubturi ale congresului despre care povestim, o carte nescrisă (încă) de înţelepciune.
Cei dornici să ştie cum trebuie să ne grăbim încet şi cu minte au de unde să înveţe.
Adevăratele cărări ale succesului nu vor fi expuse niciodată în emisiuni
televizate cu interlocutori cărora le place să vorbească şi să se audă vorbind.
Vasele goale fac întotdeauna mult zgomot, arată un proverb românesc. Că mulţi
vor mai fi fost, Doamne, şi făcători de vorbe goale în ultimele secole, până când
românii cu bun simţ şi măsură să-i prindă în insectarul vorbelor de duh.
O mare parte din lucrări vizează cercetarea
Dl prof.
dr. Eduard Circo, de la Clinica de Endocrinologie a Universităţii „Ovidius“
din Constanţa, a făcut şi în acest an un adevărat spectacol cu prelegerea,
prezentată chiar la deschidere: Micropenisul
şi siguranţa speciei umane. De altfel, un capitol important în congres,
anunţat încă de la ediţia precedentă, a fost Patologia procesului de sexualizare şi a creşterii. Având însă
experienţa discuţiilor din anii trecuţi, am deschis interviul dintr-o altă
direcţie, rugându-l să rezume câteva concluzii personale asupra manifestării.
– Faţă de anii anteriori, este un congres reuşit sub aspectul calităţii
comunicărilor susţinute de tineri colegi, mai ales. Sunt foarte promiţătoare, o
mare parte din aceste lucrări vizează cercetarea şi, ca o încununare a activităţii
tinerilor endocrinologi români alături de, sigur, cei care le îndrumă paşii,
este acest simpozion comun cu medici francezi şi mai ales probleme de biologie
moleculară cu aplicaţii în endocrinologie, un domeniu extrem de vast. Foarte
utilă această informare pentru toată lumea, este o activitate profitabilă şi
pentru noi, dar şi pentru colegii francezi, sperăm într-o colaborare de viitor
cât mai fructuoasă şi, desigur, în felul acesta endocrinologia românească se va
afirma în perioada următoare, sperăm într-un ritm cât mai alert şi cât mai
adecvat, menţinându-şi locul pe care-l merită de atâţia ani.
– Dle profesor, vorbiţi-mi despre lucrările
reprezentative prezentate de tineri din colectivul dv. din Constanţa.
– Una din lucrările noastre de rezistenţă, chiar îmi face plăcere să o
menţionez, este studiul în patologia autoimună tiroidiană, sub aspectul unor
mutaţii genice, singular într-o zonă cu particularităţi cum este Dobrogea – mă
refer la heterogenitatea populaţiei, atât de origine caucaziană, cât şi asiatică
– acest lucru fiind benefic în studiile ce se vor întreprinde şi în continuare
privind patologia tiroidiană la nivelul întregii ţări. Lucrarea s-a intitulat Genotiparea HLA la pacienţii cu tiroidită
Hashimoto şi cu boală Graves într-un studiu prospectiv caz-control din
Dobrogea.
– Autorii acestui studiu?
– Dr. Alina Martinescu, în colaborare cu Clinica de Endocrinologie a
Universităţii „Ovidius“ din Constanţa, unde avem o bogată cazuistică tiroidiană,
în special patologie tiroidiană autoimună. Studiul a cuprins 210 pacienţi
internaţi în secţia de endocrinologie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă
Constanţa, din care 98 cu tiroidită Hashimoto, 112 cu boală Graves –
diagnosticaţi clinic (prin absenţa sau prezenţa tiromegaliei, oftalmopatiei),
biochimic, prin dozajul seric TSH, FT4, imunologic şi ecografic, apreciindu-se
particularităţile ecostructurii şi ecogenicităţii – şi 89 de persoane sănătoase
în lotul de control.
–
S-a făcut tot la dv., la Constanţa, şi genotiparea?
– Nici nu se putea altfel. S-au folosit două
metode moleculare: hibridizarea cu secvenţe specific oligonucleotidice şi, când
a fost necesar, primeri specifici. ADN genomic a fost analizat printr-o reacţie
de hibridizare inversă a produşilor PCR cu sonde specific oligonucleotidice
imobilizate pe un strip de nitroceluloză, ambiguităţile au fost rezolvate de
fiecare dată folosind primeri de secvenţă specifici.
– De
ce aţi ales pentru colectivul condus de dv. o asemenea temă?
– Autoimunitatea tiroidiană este prima cauză
în afectarea tiroidiană în Dobrogea.
– Şi
aveţi la Constanţa practicieni care să folosească genotiparea?
– Aţi văzut, dintre autori a făcut parte şi
dna Irina Durbală, reprezentând disciplina biologie celulară şi moleculară, din
aceeaşi universitate. Determinarea alelelor HLA rămâne, până în prezent,
principala modalitate de depistare a riscului pentru autoimunitatea tiroidiană.
În apariţia, progresia şi modularea procesului autoimun, au fost descrise atât
alelele predispozante, cât şi cele protectoare.
Dovada?!
E chiar congresul acesta...
– Aţi văzut prezentările, îmi răspunde, realmente entuziasmat, dl prof.
dr. Constantin Dumitrache. Nu se putea ajunge altfel aici. Dacă la început erau
nişte debutanţi şi nu cunoşteau drumul, în acest moment putem spune că sunt cu
adevărat cercetători, ştiu să facă un proiect, să-şi organizeze cercetările, să
se oprească la rezultate semnificative, să-şi deschidă colaborări cu alte colective,
ca să poată acoperi spaţiul interdisciplinar, să lanseze şi să realizeze
proiecte, chiar şi internaţionale, să folosească oportunităţi, să valorifice
baza materială existentă şi observaţiile clinice. Şi cred că mulţi, tot repetându-le
de fiecare dată cât de importanţi sunt predecesorii şi modul lor de a gândi, au
ajuns să fructifice şi tradiţia Şcolii româneşti de endocrinologie clinică.
Poate că unii nu realizează că au făcut deja un salt uriaş. Dar o să vină şi
acel moment. Important este că lucrează, au idei, ştiu cum să le pună în
practică... Şi, vedeţi dv., n-am auzit pe unul că e nemulţumit ori că ar tânji
să plece din ţară. Au avut – am avut cu toţii – nevoie de şase ani ca să ajungă – să ajungem – la acest prag. Nu este uşor
să mergi pe drumul cercetării medicale... Este nevoie de îndrumare, cât mai
discretă dar fermă, e nevoie nu să îndopi pe tânărul medic cu ideile tale, oricât
ar fi ele de bune, ci să-l ajuţi să-şi descopere propriile idei, să capete încredere
în sine şi să le dezvolte. Nimic nu poate înlocui bucuria ori satisfacţia de a
descoperi tu singur o idee şi de a o verifica apoi în clinică sau prin cercetări
de laborator. Vine Icsulescu şi porunceşte unui novice în cercetare să dezvolte
o temă după ideile din capul lui. Şi el n-a făcut în viaţa lui o 
singură
descoperire. Pe urmă, Icsulescu are şi pretenţia să semneze ca prim autor, nu-i
aşa?, că doar el i-a dat teribila idee... Şi ideea aceea nu-i a lui, că el
n-avea de unde să o scoată, că n-a lucrat el cu mânuţa lui nimic, e şterpelită
cine ştie de prin ce lucrare, i s-a năzărit lui ceva. Şi lucrurile se potrivesc
ca nuca în perete. Şi nici nu poţi să o dezvolţi. Vin copii care au cancer
tiroidian şi tu cercetezi oasele din talpa piciorului. Ori cel care lucrează la
patul bolnavului şi vede zeci de cazuri pe zi şi acei bolnavi vin din ţară, din
anumite condiţii de viaţă, îşi pune şi el întrebări... Şi întrebările astea
generează altele. Mai vine pe la mine şi mă întreabă: „Ce credeţi despre asta?“
„Nu ştiu, zic, ce-ar fi să încerci un experiment în laborator? Cum se schimbă
indicatorii biochimici?“ „Păi, să vedeţi, că americanii fac investigaţii
genetice...“ „Ajungem şi acolo dacă e nevoie. Avem tot ce ne trebuie şi dacă nu
avem, facem apel la un coleg dintr-o altă clinică. Dar urmăreşte, te rog,
ideea; vezi unde te duce...“ Vine pe urmă, tot el, cu măsurătorile hormonale.
„Ia uitaţi-vă ce-am găsit!“ „Păi, vezi!? Şi valorile astea ce spun?“ „Că
trebuie să încercăm şi pe un lot martor.“ „Şi...?!“ „Păi, avem pe cei veniţi la
investigaţii, dar se constată că sunt sănătoşi.“ „Câţi sunt?“ „40.“ „Iacă, ai şi
lotul martor.“ „Şi mai vin, domnule profesor. Numai astăzi au fost la consultaţii
vreo zece.“ „Păi, vezi? Ce-ar trebui să mai urmăreşti?“ „Ce se întâmplă la adulţi?“
„Lasă-i pe adulţi în pace, se ocupă de ei un alt colectiv. Copilul nu e un
adult în miniatură. Nu te împrăştia!“ „Investigaţiile IRM ar putea să ne dea
detalii?“ „Încearcă!“ Şi peste câteva zile vine cu alte rezultate... Şi tot aşa,
ajung, iată, la prezentări precum cele la care aţi asistat ieri. Nu puteau să-mi
facă o bucurie mai mare. A fost cea mai bună zi de congres de când am înfiinţat
Asociaţia de Endocrinologie Clinică din România. De unde să ştie cum se conduce
o lucrare cineva care n-a lucrat niciodată, şi-a folosit inteligenţa ca să-i mănânce
pe unii dintre confraţi, „care aveau oi mai multe“... Mă întrebau, unii: „Da’
de ce faceţi congres la Piteşti sau la Brăila sau la Arad?“ Pentru că şi acolo
sunt endocrinologi, sunt colegi ai noştri, foşti studenţi. La ei ajung prima
dată cei cu probleme. Dacă sunt informaţi şi la zi, le pot rezolva, dacă au
cazuri grele le trimit la clinică. Văd ce se lucrează, putem deschide colaborări
cu ei, îi putem prinde în colective de cercetare şi vor deveni şi mai motivaţi.
Devine şi institutul mult mai vizibil; vizibilitatea internaţională este o
himeră dacă nu este susţinută de vizibilitate şi credibilitate în interiorul
graniţelor ţării.
– Cum aţi ajuns la această înţelegere simplă
a unor stări de lucruri ce sunt, pentru alţii, complicate?
– Teoria „cloşca cu pui“ pe care – vă mulţumesc că aţi prezentat-o ca
atare în săptămânalul „Viaţa medicală“ –
are şi rolul să ghideze aceste frământări din lăuntrul vieţii institutului şi să
arate cumva şi care e finalitatea lor. Una este să lansezi vorbe – că avem
nevoie de modele etc. – şi cu totul altceva este să faci un astfel de model
viabil şi oamenii din jurul tău să se raporteze la el. Unul mai grăbit sau mai
emancipat, când ai spus „cloşca cu pui“, dă a lehamite din mână: „Ce mai vrea şi
bătrânul!? Mai bine ar pleca la pensie.“ Dar unul cu judecată, cu cei şapte ani
de-acasă şi cultură generală, care a mai auzit ceva despre Maiorescu şi
Eminescu ori de atmosfera de odinioară din jurul lui Gr. T. Popa, realizează că
nu zburătăceşti puii de la cloşcă în cele patru vânturi când ei mai au încă
nevoie să fie ocrotiţi şi îndrumaţi. Decât dacă eşti rău intenţionat.
Purtăm în
noi engrame pentru a recunoaşte şi a urma modele viabile... Trebuie doar să ai
acel ceva, acel „dat“. Şi te opreşti o clipă din alergare: „Stai, domnule, omul
acesta nu a albit degeaba... Are dreptate!“ Dovada?! E chiar congresul
acesta... 
