Modul
în care se pot transla cele mai noi date ale cercetării fundamentale în
practica medicală în folosul omului bolnav, cu referire la domeniul
magneziului, a fost abordat la primul workshop european Magneziul în medicina translaţională, ce a avut loc la Smolenice
(Slovacia), în perioada 11–15 mai. O a doua direcţie majoră de discuţie a
cuprins modalitatea de integrare a cunoştinţelor de biologie moleculară şi
genetică în cadrul implicaţiilor normale şi patologice ale cationilor bivalenţi
şi consecinţele pentru terapie ale acestor date. Manifestarea a inclus sesiuni
de prezentări orale, o sesiune poster şi o masă rotundă, cu discuţii ce au
relevat noi direcţii de cercetare şi posibile implicaţii practice. Multe
prezentări s-au axat pe relevarea progreselor referitoare la canalele de
magneziu şi la transportorii de magneziu şi pe modul în care aceste date
fundamentale se pot reflecta în clinică. S-a dovedit că reglarea concentraţiei
intracelulare a Mg este deosebit de complexă şi că, pe lângă canalele de
magneziu transient receptor potential
melastin 6 şi 7 (TRPM6 şi TRPM7), o familie de transportori denumită solute carrier family 41 (SLC41A1/A2),
alături de proteina transportoare a magneziului (MagT1), au implicaţii foarte
importante (Rhian Touyz, Marea Britanie). Au fost aduse noi date despre implicaţiile
magneziului în funcţionarea celulei; s-a dovedit că joacă rolul de mesager
secund, este important pentru creşterea celulară şi are o acţiune reglatoare a
apoptozei. Keiichi Torimitsu (Japonia) a arătat că necesarul de Mg pentru funcţionarea
optimă a neuronilor rămâne de determinat şi a adus dovezi despre acţiunea
acestui cation în stimularea memoriei. O performanţă tehnică deosebită a fost
evidenţierea modului de acţiune a magneziului la nivelul receptorilor NMDA
(N-metil-D-aspartat) şi vizualizarea domeniului terminal al acestora.
Proteina
SLC41A1, cu rol şi în schimburile Na+/Mg2+, ubicuitară, are importanţă în menţinerea
în limite normale a unor funcţii cerebrale. Mutaţii la nivelul ei şi a ciclinei
M2 (CNNM2) au fost identificate la pacienţi cu boala Parkinson şi în unele
tipuri de schizofrenie; ar putea exista implicaţii şi în patogenia bolii
Alzheimer (Martin Kolisek şi Jurgen Vorman, Germania). Rolurile magneziului în
diferenţierea şi dezvoltarea celulară sunt mai ample decât se credea. Studii
experimentale au arătat că mutaţiile la nivelul TRPM7 determină o diferenţiere
anormală a neuronilor dopaminergici cerebrali, dar şi anomalii morfologice ale
melanocitelor (Robert Cornell, SUA). Hipomagnezemia de cauză genetică se
asociază cu retard intelectual şi convulsii. Mutaţii la nivelul proteinei
transportoare de magneziu CNNM2 se asociază cu malformaţii cerebrale şi retard
mental (Francisco Arjona, Olanda). Frank Feyerband (Germania) a arătat că
magneziul stimulează diferenţierea condrocitelor şi dezvoltatea ţesutului
cartilaginos. Aliajele ce conţin Mg au perspectiva de a fi utilizate mai mult
în practica clinică (mai ales în ortopedie). Ele reduc reacţia inflamatoare
locală şi cresc secreţia de citokine antiinflamatoare, precum IL-4 şi IL-10 (Maria
Constantino, Italia).
TRPM7
are un rol crucial în homeostazia magnezică şi în dezvoltarea embrionară. Acelaşi
canal este implicat şi în proliferarea celulelor neoplazice. Frederica Wolf
(Italia) a arătat că magneziul favorizează dezvoltarea unor tumori malige
primare (nu şi a metastazării). Andrea Fleig (SUA) a susţinut că blocante
selective ale TRPM7, precum waixemicina şi alţi compuşi asemănători, au
perspectiva de a fi utilizaţi în asociere cu chimioterapia antineoplazică în
tratamentul unor forme de cancer. A fost relevat rolul insulinei în reglarea
concentraţiei intracelulare a magneziului. Jorg Aschenbach şi colab. (Germania)
au arătat că lipsa insulinei perturbă metabolismul magneziului, iar
hipomagnezemia reduce efectul insulinei asupra unor ţesuturi. Se stabileşte
astfel un circuit vicios cu consecinţe în dezvoltarea complicaţiilor diabetului
zaharat. Incubarea unor celule cu insulină a redus efluxul de magneziu din
celulă. Acizii graşi cu catenă scurtă influenţează şi ei concentraţia
intracelulară a magneziului, stimulând efluxul său din celulă şi având o acţiune
directă asupra moleculei SLC41A1 (exchanger
Na+/Mg2+). Iată deci că hipomagneziemia din DZ, observată de mai mulţi autori,
inclusiv în cercetările colectivului nostru (Dosa, Nechifor şi colab.) are
mecanisme complexe. Observaţiile noastre publicate, referitoare la rolul scăderii
concentraţiei intracelulare a magneziului, sunt confirmate de aceste cercetări
de biologie celulară şi moleculară. Credem că determinarea concentraţiei Mg
trebuie făcută la toţi bolnavii diabetici şi că ea nu trebuie să se rezume la
concentraţia plasmatică, ci este absolut necesar să se determine concentraţia
intraeritrocitară a acestui cation (fapt pe deplin realizabil fără costuri
mari). În prezentarea noastră (Mihai Nechifor, Cristina Văideanu, Victoria
Papadopol, Iaşi) a fost evidenţiată relaţia
dintre creşterea concentraţiei magneziului intracelular şi a zincului plasmatic
şi efectul terapeutic al medicaţiei depresiei majore, precum şi asocierea
hipomagneziemiei şi hipozincemiei cu producerea recăderilor. Unul din
mecanismele prin care stresul ar putea contribui la declanşarea sau agravarea
unor psihoze este acela prin care glutamatul eliberat în cantităţi crescute în
creier în condiţii de stres creşte intrarea în neuron a calciului şi măreşte
extruzia magneziului. O altă comunicare din România, a lui Alin Ciobică (Iaşi),
s-a referit la utilizarea unor modele experimentale de boală Parkinson pentru
evidenţierea efectelor magneziului şi ale altor substanţe în această afecţiune.
Dintre
lucrările poster, menţionăm cercetările colectivului japonez condus de
profesorul Kotaro Oka, cercetări referitoare la dozarea magneziului în diferite
organite celulare şi la inegalităţile de distribuţie a magneziului în interiorul celulei, precum şi lucrarea
colectivului din Iaşi (Cristina Gales, Carmen Zamfir, Bogdan Stoica, Mihai
Nechifor) referitoare la efectul Mg de
creştere a numărului de foliculi primordiali şi a grosimii endometrului la
animalele cu diabet experimental streptozotocinic (atât numărul de foliculi,
cât şi grosimea endometrului fiind reduse la acestea). Acest fapt ar putea avea
consecinţe clinice, deoarece administrarea de magneziu şi combaterea
hipomagnezemiei intra- şi extracelulare ar putea diminua tulburările
referitoare la reducerea fertilităţii (chiar infertilitate) la unele femei
diabetice.
Manifestarea
a confirmat faptul că înţelegerea rolului magneziului şi al altor cationi la
nivel subcelular şi celular reprezintă o cale majoră pentru descifrarea mecanismelor
patogenice ale multor afecţiuni şi că translarea cât mai rapidă a rezultatelor
cercetărilor fundamentale în practica clinică reprezintă o direcţie
semnificativă de progres al terapeuticii.
