În perioada 24–26 mai
a.c., la Iaşi, s-a desfăşurat ediţia a XXI-a a Zilelor Medicamentului. Manifestarea a fost concepută ca o
succesiune de prezentări, comunicări ştiinţifice care au avut ca numitor comun durerea. Au fost implicaţi 40 de
lectori, nume de marcă ale lumii medicamentului, atât din interiorul ţării, cât
şi din afara graniţelor.
Lucrarea care a deschis seria prezentărilor
s-a intitulat „Durere şi societate“ (prof. dr. Ostin C. Mungiu, dr. Bogdan
Tamba). Au urmat: „Terapii biologice – biogenerice şi biosuperioare“ (prof.
dr. Horaţiu Boloşiu); „Vaccinuri terapeutice în tratamentul melanomului“ (farm.
dr. Robert Ancuceanu); „Spinal cord stimulation in treatment of cronic pain:
indications, mecanism, efficacy“ (dr. Edith Balan, Spitalul „Carmel“, Israel).
De asemenea, în prima zi au mai fost susţinute două sesiuni de comunicări –
oncologie şi pediatrie – în cadrul cărora a fost abordată tema durerii.
Concret, în oncologie au fost
prezentate temele: „Durerea în cancer – mecanisme, tratament“ (dr. Mihai Marinca);
„Terapia antiangiogenetică – mecanisme de acţiune, efecte secundare, aspecte
practice“ (dr. Dana Clement); „Terapii moleculare ţintite în hepatocarcinom –
sorafenib“ (dr. Bogdan Gafton). Pe de altă parte, în cadrul sesiunii axate pe
durerea în pediatrie au fost
prezentate lucrările: „Tratamentul farmacologic modern al aritmiilor copiilor“
(conf. dr. Constantin Iordache); „Inhibitori de pompă protonică în patologia
digestivă a copilului“ (prof. dr. Marin Burlea, dr. Valeriu Lupu); „Tratamentul
medicamentos dirijat de algoritm în diverse forme clinice ale artritei
juvenile idiopatice“ (conf. dr. Constantin Ailioaie, dr. Ileana Ioniuc);
„Modalităţi terapeutice noi în malignităţile copilului“ (conf. dr. Ingrid
Miron); „Nou şi vechi în tratamentul lupusului eritematos sistemic la copil“
(prof. dr. Stela Goţia, dr. Alina Murgu).
Terapia
durerii cronice
În urma prezentărilor ştiinţifice din prima
zi a evenimentului de la Iaşi, am stat de vorbă cu dna dr. Edith Balan, şef secţie ATI în cadrul Spitalului „Carmel“ din
Haifa, Israel.
– Aţi
mai participat la „Zilele Medicamentului“?
– Da, în urmă cu patru ani, când am susţinut
o conferinţă despre un medicament nou în durerea neuropatică.
– Ce
aţi pregătit pentru ediţia de anul acesta?
– Prezint o procedură care se practică deja
de treizeci de ani în lume, mai exact, în durerea cronică pe care nu o rezolvă
nici medicamentele şi nici chirurgia. Concret, este vorba despre stimularea
spinală în tratamentul durerii cronice. Durerea de spate este o epidemie astăzi,
85% din populaţie suferă de ea şi oamenii se duc la operaţii, de hernie de disc
o dată, după aceea fac fixare spinală cu tot felul de metale, urmează diverse
tratamente medicamentoase, psihologice, iar când acestea nu ajută şi au eşuat,
eu fac acest tratament, introduc un electrod în măduva spinării, care îi
stimulează.
– Precizaţi-ne,
vă rog, câteva detalii ale acestei proceduri.
– Se bazează pe tradiţia că, dacă omul se
loveşte, îl masezi în zona în care s-a lovit. De exemplu, mama mângâie copilul
sau el se masează pentru că-l doare, de fapt stimulând nişte fibre care dau
senzaţia de mângâiere la locul durerii. Fibrele care aduc durerea sunt altele,
fără mielină. Cele care aduc senzaţia de plăcere se întâlnesc în măduva spinării,
unde, prin electrodul introdus, le modulez şi le stimulez. Ele se intersectează
cu transmisia durerii şi o înlocuiesc, în măduva spinării şi în creier. Această
senzaţie se numeşte neuromodulare: în loc să simţim durerea, simţim o senzaţie
plăcută, parestezie.
– Cât
timp se păstrează aceste senzaţii?
– Toată viaţa! Se implantează un dispozitiv
foarte scump, de 15.000 de dolari, dar, dacă iei în considerare, din punct de
vedere medical, cât de mult cheltuieşte un om pe care îl doare spatele toată
viaţa şi merge mereu la doctor, cumpără medicamente, face operaţii, ajungi la
concluzia că e vorba de aceleaşi costuri şi investiţia este, practic, aceeaşi.
Dacă punem acest dispozitiv destul de devreme, în jur de 45–50 de ani,
pacientul stă cu el până la 70–80 de ani, având o viaţă mai uşoară. O pacientă
căreia i-am introdus un astfel de dispozitiv lucrează în grădină…
– Acest
electrod nu afectează munca de zi cu zi?
– Nu. Apare o singură problemă, căci acum
sunt porţi magnetice la aeroport. Nu e voie să se treacă printr-un câmp
magnetic – fiind vorba de un electrod metalic, se poate mişca şi poate ajunge în
creier, deci este şi periculos.
– Sunteţi
de mulţi ani plecată din ţară, aţi învăţat aici, aţi învăţat şi acolo şi aţi
profesat…
– Cinci ani de specializare în anestezie şi
terapie intensivă şi doi ani jumătate am făcut specializare în durere. Am două
specializări, în anestezie şi durere. Sunt foarte puţini doctori care au această
ultimă specializare, este nouă în lume. În Israel, specialitatea aceasta a început
de un an; în America, de zece ani; în Europa, de doi-trei ani; în România – nu ştiu
dacă există. Totuşi, suntem 50 de doctori specialişti pentru două milioane de
pacienţi care suferă de durere.
– Ce
părere aveţi de această manifestare?
– Doctorii sunt foarte pregătiţi, se scriu
lucrări, oamenii publică. Sunt reviste internaţionale, pe care le urmăresc, în
domeniul durerii, iar dacă văd un nume românesc, imediat îl remarc şi mă
interesez. Este o legătură extraordinar de puternică între medicii anestezişti
români şi cei israelieni. Zilele acestea se desfăşoară, la Sinaia, congresul
de ATI, în cadrul căruia există şi un simpozion româno-israelian, participă
aproximativ 20 de profesori specialişti în anestezie. Este o tradiţie de a
invita doctorii anestezişti israelieni în România. Eu nu m-am putut afla acolo
pentru că am vrut să particip la acţiunea domnului prof. dr. Ostin Mungiu, din
respect, pentru că aici m-am format.
Asociaţia
Română de Algeziologie
A doua zi a reuniunii a început cu adunarea
generală a Asociaţiei de Algeziologie din România (AAR), urmată de prezentări
structurate în trei
sesiuni: durere şi analgezie, fizio-farmacologie
cardiovasculară şi varia (reumatologie, antibioticoterapie, cercetare şi
dezvoltare în domeniul medicamentului). Imediat după discuţiile reprezentanţilor
Asociaţiei de Algeziologie din România, am discutat cu dr. Bogdan Tamba – şef de lucrări la disciplina
farmacologie-algeziologie din cadrul UMF „Gr. T. Popa“ Iaşi, trezorierul asociaţiei.
– Care
sunt principalele obiective ale Asociaţiei de Algeziologie din România?
– AAR a fost înfiinţată de şi la iniţiativa
dlui prof. dr. Ostin C. Mungiu, ca un răspuns la nevoia societăţii medicale
româneşti de a se apleca asupra durerii, sub toate formele ei. Principalul scop
al Asociaţiei este îmbunătăţirea terapiei, a studiului şi a cunoştinţelor în
domeniul durerii. AAR are, în acest moment, aproximativ 350 de membri înscrişi,
din toate sferele medicinii. Ca orice organizaţie profesională, desfăşurăm
activităţi pe mai multe planuri, prin proiecte de cercetare – fundamentală, de
laborator sau clinică. În acest context, în ultimii cinci ani, avem în jur de
cinci milioane de euro investite de către diverse organisme naţionale şi
internaţionale în proiectele de cercetare desfăşurate de AAR. Bineînţeles,
toate acestea au fost posibile cu sprijinul UMF Iaşi şi al altor parteneri din
Regiunea Nord-Est. Este o sumă semnificativă şi se reflectă nu doar în
calitatea cercetărilor pe care le desfăşurăm, ci şi în cea a serviciilor
medicale pe care membrii asociaţiei le oferă pacienţilor.
– Despre
întrunirea din zilele acestea ce ne puteţi spune?
– La „Zilele Medicamentului“ avem
participanţi din toate sferele de activitate ale medicinii – medici cu foarte
multe specializări, farmacişti, asistenţi medicali. Împreună cu aceştia încercăm
să diseminăm informaţia pe care o acumulăm la nivel experimental sau din studii
şi, apoi, să o distribuim către practicieni, pentru a îmbunătăţi starea de sănătate
a pacienţilor.
– Alte
proiecte din lista de priorităţi AAR?
– Desfăşurăm, pe lângă proiectele de
cercetare, şi proiecte educaţionale. Conferinţa anuală este un astfel de
proiect. De cinci ani, la fiecare ediţie, organizăm un program educaţional
sponsorizat integral de Asociaţia Mondială pentru Studiul Durerii. Concret, în
cinci ani, şase membri ai noştri au beneficiat de granturi educaţionale care
constau în cursuri oferite gratuit. Am avut cursuri pentru asistente de
oncologie, medici de familie, oncologi, reumatologi, pentru farmacişti…
Durerea din patologia autoimună
Una
dintre cele mai interesante sesiuni a cuprins subiecte foarte variate. De
exemplu: „Durerea musculo-scheletală în patologia reumatismală autoimună: o 
nouă
abordare terapeutică“ (dr. Codrina Ancuţa); „Trombocitopenia indusă de heparină“
(conf. dr. Laurenţiu Şorodoc); „Durerea în endocrinologie“ (conf. dr. Ioana
Cristina Amihăesei).
După prezentarea celor trei lucrări, am
stat de vorbă cu dna dr. Codrina Ancuţa,
care ne-a adus în atenţie, într-o primă fază, amănunte despre durerea musculo-scheletală
în patologia reumatismală autoimună, pentru ca apoi să puncteze asupra noii
abordări terapeutice în acest tip de durere.
– Ne
puteţi oferi câteva detalii asupra durerii din bolile autoimune?
– Durerea musculo-scheletală de origine
reumatismală îmbracă diferite aspecte, este omniprezentă, are o serie de
atribute care o aduc în atenţia cercetătorilor şi a practicienilor, legate de
frecvenţă, de indicatorii de morbiditate şi, mai puţin, de mortalitate, de
mecanismele particulare de evaluare, dar şi de abordarea terapeutică. De
asemenea, un element particular trebuie să facă referire la interfaţa durerii
musculo-scheletale cronice persistente din patologia reumatismală cu
dizabilitatea, cu factorii sociali, cu depresia. În mod esenţial, ne confruntăm
cu patologia autoimună de tipul poliartritei reumatoide sau a spondilitei
anchilozante, în care durerea cronică persistentă duce la dizabilitate şi, mai
ales, la incapacitate de muncă. Adesea, chiar la o pensionare precoce şi, bineînţeles,
la încadrarea în diferite grade de handicap.
– Care
sunt cauzele acestora?
– Cauzele reumatismului inflamator, în
particular, dar şi ale reumatismului, în general, sunt multifaţetate. Concret,
asistăm, pe de o parte, la particularităţile genetice, dar, pe de altă parte,
la o bulversare a sistemului imun în bolile imuno-inflamatorii sau în alte
condiţii. Pot exemplifica – suprasolicitarea, senescenţa, ca elemente esenţiale,
care guvernează „cealaltă parte“ de reumatism degenerativ.
– De
ce o nouă abordare terapeutică?
– Pentru că ne confruntăm de foarte multe
ori cu un anumit scenariu în reumatologie, anume că ne aflăm în faţa unei boli
cu determinism imun cum este poliartrita, pe aceasta o tratăm conform normelor
actuale, cu terapie patogenică, fie ea imunosupresoare, fie medicaţie novatoare
– terapia biologică. Deşi reuşim să controlăm distrugerea tisulară, la nivel
biologic, totuşi rămâne durerea musculo-scheletală persistentă, cronică, ceea
ce ne arată că trebuie să avem şi o altă abordare. Aceasta, de fapt, a născut o
serie de recomandări terapeutice. Noi, reumatologii, nu ne dorim să fim medici
care guvernează terapia durerii, dar ne implicăm, alături de alte specialităţi,
în controlul durerii. Durerea cronică, persistentă, legată de afecţiuni ale
sistemului musculo-scheletal poate duce la depresie, tulburări cognitive sau
comportamentale, deci lasă o amprentă deosebită asupra activităţii noastre
cotidiene şi, mai ales, asupra calităţii vieţii.
Heparina şi trombocitopenia
Dl conf.
dr. Laurenţiu Şorodoc ne-a oferit detalii despre trombocitopenia indusă de
heparină.
– Este vorba despre o patologie destul de
rară, dar în acelaşi timp subdiagnosticată. Concret, este un paradox medical –
administrarea heparinicelor poate
conduce la tromboze, invers efectului pentru
care ele se administrează. Acest lucru este suficient de frecvent, 1–3% pentru
heparinele nefracţionate, 0–2% pentru cele fracţionate – se însoţesc de o scădere
moderată a trombocitelor. În fapt, sunt două forme, de tip unu şi de tip doi,
cea agresivă, cea malignă, care necesită o modificare în terapie şi o
diagnosticare foarte precisă, şi cea de tip doi, mediată imunologic. Există mai
multe teste de diagnostic. Concret, cele cu specificitate şi sensibilitate
suficient de bună sunt trei: ELISA, cel serotoninic şi cel de activare a
plachetelor. Diagnosticul rămâne în special clinic, prin supravegherea numărului
de trombocite la pacientul care primeşte heparinice, apoi intervalul de timp de
minimum patru zile de tratament continuu cu heparină, excluderea altor cauze de
trombocitopenie şi, în fine, prezenţa trombozelor, în special, venoase, dar pot
fi şi arteriale.
– Ce
trebuie să reţină un medic, pentru ca mai apoi să pună în practică, atunci când
se confruntă cu o astfel de situaţie?
– Să veghem la pacientul care necesită
heparinoterapie asupra posibilei apariţii a acestui sindrom, care nu este o
regulă, ci o posibilitate, dar care poate deveni ameninţător vital prin prezenţa
trombozelor şi apoi a consecinţelor posibile, precum emboliile.
– Ce
tratament se poate prescrie în acest context?
– Trebuie întrerupt tratamentul heparinic şi
înlocuită heparina cu anticoagulante non-heparinice de tipul inhibitorilor de
trombină sau inhibitori de factor X activat. Cel mai bun se pare că este
fondaparina. În anii ’50–’60, era o efervescenţă medicală şi entuziasm în
utilizarea heparinei, dar chiar şi atunci au apărut câteva observaţii, articole
în care se incrimina heparina ca fiind promotor al unor tromboze, lucru care a
rămas doar sub forma unor mici semnale, nu foarte mult băgate în seamă. Astfel,
pe parcursul trecerii anilor, înmulţindu-se dovezile, s-a ajuns la conturarea
diagnostică a acestui tip de patologie, astăzi relativ cunoscută în secţiile de
ATI. În acest context, poate fi vorba despre accident vascular cerebral,
infarct miocardic sau embolie pulmonară şi care necesită tratament de lungă
durată cu heparină sau, deloc de neglijat, pacienţii dializaţi, la care
conectorii sunt spălaţi cu heparină.
Tratament agresiv
În ultima zi a evenimentului de la Iaşi am
asistat la prezentarea Asociaţiei de Algeziologie din România (dr. Bogdan
Tamba), respectiv „Tineri români în 
străinătate“ (dr. Tudor Azoicăi). Am
discutat cu cel care este „sufletul“ Zilelor Medicamentului organizate la Iaşi,
dl prof. dr. Ostin C. Mungiu, preşedintele
AAR.
– Domnule
profesor, vă rog, să faceţi o retrospectivă a „Zilelor Medicamentului“.
– Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri.
În urmă cu douăzeci şi unu de ani, într-un laborator din Kogălniceanu, se
adunau vreo douăzeci de oameni inimoşi care încercau să vorbească despre un
medicament nou în momentul acela şi eram încurajaţi de prezenţa, printre noi, a
regretatului acad. Ion Haulică, care mi-a spus: „Măi băiatule, dacă vrei să te
cunoască lumea, nu te împrăştia într-o sută de părţi, ocupă-te de un lucru şi
ocupă-te bine“. În felul acesta, am ajuns să mă ocup de medicament şi de
farmacologie, mai târziu de durere.
– În
prima zi a acestei manifestări aţi prezentat o lucrare interesantă, care a
iscat şi discuţii: „Durere şi societate“. Ce este durerea, domnule profesor?
– La noi acum se spune că definiţia cea mai
bună este ceea ce spune bolnavul că simte. Fiecare dintre noi simte altfel
durerea, aşa încât există o mulţime de definiţii sofisticate. Eu prefer o
definiţie pe care a dat-o Allan Basbaum, la un congres mondial desfăşurat la
Viena, în 1999, când a spus că durerea este „o boală a sistemului nervos, care
trebuie tratată agresiv, indiferent de boala de bază care a provocat-o“. Acesta
e lucrul care nu se ştie la noi, pentru că uneori durerea ca simptom este
prezentă în zece mii de boli, aşa se spune, dar pe noi ne interesează durerea
aceea care nu mai are valoare de semnal, ne interesează durerea aceea care îi
face pe pacienţi să sufere, să nu se integreze în societate, în familie, să aibă
o calitate a vieţii foarte proastă, or asta este durerea cronică, durerea în
care boala de bază trece – cum este în nevralgia de trigemen, când boala trece,
dar durerea persistă luni şi chiar ani, invalidând bolnavul. Împotriva acestui
fel de durere încercăm noi să luptăm.
– Aţi
vorbit de agresivitate. Cum să fie aplicată această agresivitate?
– Când eu eram student, ni se spunea în
facultate că dacă vine un bolnav şi-l doare burta să nu care cumva să-i dăm
ceva să-i treacă durerea, că ar fi o mare greşeală, ci să-l lăsăm să sufere, ca
să vedem încotro o ia durerea, cam ce direcţie are, să ne dăm seama ce organ
suferă. Ei, această concepţie este total schimbată, iar acum se consideră că,
dacă un bolnav cu durere se prezintă într-un spital şi în jumătate de oră
durerea lui nu este tratată, avem de-a face cu incompetenţă…
– Cum
este situată tematica durerii la nivel mondial?
– În 2001, când eram consilier din partea
României în Asociaţia Europeană pentru Studiul Durerii, ne-am prezentat la
Strasbourg cu un document care purta şi semnătura mea, în care atrăgeam atenţia
guvernelor din toată Europa să se aplece asupra problemei durerii, pentru că
alinarea durerii este un drept al omului. Ţin minte că am semnat şi o chemare
din aceasta, lansată de preşedintele Departamentului de Durere din Mexic, care
a fost prezentată la Naţiunile Unite, ca dreptul de a nu suferi să fie
considerat un drept fundamental al omului. Aceasta era în 2001. Anul trecut, la
Montreal, s-a emis o declaraţie cam tot în acest sens şi s-a făcut o a doua şedinţă
la Bruxelles, în care s-a amintit de legătura dintre durere şi societate,
pentru că durerea nu interesează numai pe bolnav şi pe medic, ci, într-un grad
foarte înalt, întreaga societate, pentru că oamenii cu dureri fie nu se prezintă
la lucru şi asta înseamnă absenteism, fie se prezintă şi nu lucrează. Se pierd
resurse, costă foarte mult tratamentul lor, când, de fapt, am putea face câte
ceva să prevenim apariţia durerii. Rolul nu este numai al medicului, ci şi al
celui care se ocupă de igiena muncii. El trebuie să asigure condiţii care să nu
favorizeze apariţia durerii la locul de muncă. Ţin şi de psiholog, există o
psihologie a muncii şi a activităţii, se ştie foarte clar că stresul determină
durere. De exemplu, când ai o relaţie dificilă cu un şef care ţipă la tine,
care te opresează, nu-i de mirare dacă apare o durere de spate. Se spune că
durerea de spate, cea mai frecventă – o experimentează peste 70% din cetăţeni
– poate fi rezultatul unui stres, nu apare doar din cauză că am ridicat o
greutate sau că m-am aplecat brusc.
– Ce
rezultate a avut demersul dumneavoastră?
– O serie de state au reacţionat foarte
bine şi destul de prompt, recunoscând durerea cronică ca boală în sine, pentru
că astfel beneficiezi de medicamente compensate şi de toate drepturile pe care
le ai când eşti declarat bolnav. La noi în ţară, durerea cronică nu este
considerată boală în sine, nu am reuşit să convingem autorităţile că trebuie să
fie înscrisă în aşa fel încât bolnavul să aibă acces la medicaţia respectivă şi
să nu plătească de fiecare dată medicamentele.
Sapa şi lopata?
– Care
sunt principalele inconveniente ale durerii în România?
– În primul rând, în România, durerea este
insuficient sau prost tratată şi spun acest lucru bazându-mă în primul rând pe
graficele care ne arată câte substanţe analgezice se folosesc la noi în comparaţie
cu alte ţări. Folosim în jur de 50% din câte opiacee se folosesc în Bulgaria, ţară
care are opt milioane de locuitori, iar noi avem 20 de milioane. Este adevărat
că stăm mai bine decât Republica Moldova, dar nu ştiu dacă acest aspect ne
poate alina în vreun fel sau altul. Se poate face mult mai mult, iar noi am făcut.
Noi suntem iniţiatorii Legii nr. 339/1995, care permite medicilor să aibă acces
la analgezice puternice pentru bolnavii lor. Dar, din păcate, implementarea
acestei legi merge foarte greu, din câteva motive: doctorii se tem să prescrie
opiacee, morfină, bolnavii se tem şi ei pentru că există această superstiţie,
abordare catastrofică – dacă ai ajuns să-ţi administreze cineva morfină, asta-i
„sapa şi lopata“, ceea ce nu este deloc adevărat, iar, în al treilea rând,
farmaciştii se tem să deţină aceste medicamente, pentru că au controale foarte
dese şi foarte dure din partea organelor de poliţie, care au până la un punct
mentalitatea de a-i considera pe doctori şi pe farmacişti nişte posibili
dealeri de droguri…
– Aţi
spus că pentru implementarea acestei legi sunt paşi destul de dificil de
realizat. Unde ar trebui lucrat? Cine ar trebui să se implice?
– Ceva-ceva s-a mişcat totuşi. La Iaşi, am
făcut nenumărate cursuri cu medicii, ca să le reamintesc modul în care se dau
opiaceele, să îi încurajez să înţeleagă că un bolnav care are dureri şi-şi face
morfină nu devine dependent, dependenţi devin oamenii sănătoşi sau bolnavii cărora
li s-a tratat durerea, dar medicul continuă să le prescrie medicamentul. Aici
ar trebui mare atenţie şi aici am instruit medicii, am scris până acum vreo douăsprezece
cărţi despre durere, de la ghiduri la tratat, în aşa fel încât să aibă la îndemână
toate mijloacele. Şi, pe ici, pe colo, lucrurile mişcă, adică, de pildă,
oncologii sunt cei care folosesc foarte bine opiaceele, numai că partea proastă
este cea de pe piaţă – din cauza unor greşeli de management în minister, unele
companii au ajuns să se retragă de pe piaţă şi bolnavii s-au trezit că nu mai
au analgezice şi sunt condamnaţi să sufere chinuri groaznice… Unii dintre ei
chiar se sinucid pentru că nu mai pot suporta durerile.
Algeziologia, o specialitate
– Care
sunt experţii noştri în durere?
– La noi nu este recunoscută profesiunea de
algeziolog, de medic specializat în terapia durerii şi, din cauza aceasta,
fiecare tratează durerea cum vrea, cum poate, după ureche, după cât este de
competent şi cât s-a interesat. Eu am făcut, la un moment dat, înainte de a ieşi
la pensie, un masterat în terapia durerii, tocmai pentru a forja nişte specialişti,
dar el s-a terminat odată cu plecarea mea, iar ministerul încă nu a făcut
niciun pas concret pentru recunoaşterea profesiei de algeziolog sau medic
specialist în durere, aşa cum există în toate ţările civilizate.
– „Durere
şi societate“. Ne-aţi spus câteva lucruri pe această temă.
– Aş vrea să subliniez faptul că există nişte
posibilităţi de a alina durerea, dar ele vor putea fi amplificate dacă vom face
şi cercetări în acest domeniu, pentru optimizarea terapiei durerii. Dar, ca să
faci cercetare, îţi trebuie bani, iar banii aceştia nu pot să vină numai de la
Ministerul Sănătăţii, căci este un minister sărac. Transmit pe această cale
celor care vor să audă şi să înţeleagă că, în alte ţări, se alocă resurse din
partea Ministerului Muncii şi a Ministrului Mediului, pentru a preveni apariţia
durerii la locul de muncă, se fac scaune mai ergonomice, se aranjează
calculatoarele în aşa fel încât să nu stai strâmb în faţa lor, însă la noi nu
se face nimic.
– Practic
o comunicare mai bună între factorii de decizie ar duce la soluţii benefice.
– Ar duce, dar vedeţi că lumea este ocupată
cu alegerile, cu schimbarea guvernelor. Eu vorbesc de atâta vreme să se
constituie clinici profilate pe terapia durerii, căci am închis acum toate
spitalele, acest lucru este făcut pentru economie, e clar şi este adevărat că în
unele locuri nu-şi justificau existenţa. Dar există atâta durere în România,
insuficient sau prost tratată, încât nişte clinici sau chiar spitale profilate
pe terapia durerii cronice ar fi mai mult decât benefice.
– La
„Zilele Medicamentului“ aţi avut invitaţi specialişti din afara graniţelor…
– Ce am făcut ca să meargă mai bine lucrurile
în legătură cu terapia durerii? Una din realizările concrete sunt aceste întâlniri
româno-israeliene, care au ajuns la a zecea ediţie. Aceşti oameni inimoşi,
formaţi în România ca medici, ajunşi algeziologi în Israel, îşi plătesc drumul în
fiecare an şi vin aici, însoţiţi şi de nostalgia că au făcut facultatea la Iaşi,
ca să împărtăşească şi colegilor români din performanţele lor. Vreau să vă spun
că, după Statele Unite ale Americii, Israelul este a doua ţară cu performanţe
deosebite în materie de durere. În acele dureri intratabile, la care
medicamentele nu mai ajută, se fac neurostimulări, tehnici invazive pe care ei
le-au pus la punct. Dr. Edith Balan are vreo 350 de cazuri rezolvate. În felul
acesta, aducând specialiştii şi arătându-le cum se face, sperăm să-i determinăm
şi pe oamenii noştri să aibă curajul să trateze şi ei bolnavii aceştia care
sunt în pragul disperării, tocmai din cauza faptului că nu îi mai ajută medicamentele.
Şi ceilalţi specialişti au venit cu prezentări interesante, despre terapia
durerii la vârsta a treia. Se vorbeşte despre a găsi posibilitatea ca această a
treia vârstă să permită omului să fie activ, să lucreze până la o vârstă mai înaintată,
să fie util societăţii şi nu o povară şi lucrul acesta se face prevenind cronicizarea
durerii. Despre aceasta au venit să vorbească specialiştii noştri din Israel.
– Perspective?
– Din punctul de vedere al asociaţiei
noastre, nu o să încetăm să milităm pentru optimizarea tuturor aspectelor care
duc la o mai bună terapie a durerii. Mă refer la aspecte medicale, de învăţământ,
de cercetare şi chiar pe plan legislativ, acolo unde putem îmbunătăţi legile şi
normele care însoţesc aceste legi, pentru că nimic nu este bătut în cuie. Aşa
cum m-am bătut şi am reuşit să schimb legea aceea din 1969 şi s-o fac pe cea
din 2005, am să continuu să fac tot ceea ce ţine de mine şi de colegii mei încât
să îmbunătăţim şi legea aceasta, dacă se vede că are unele neajunsuri.
– Tinerii
sunt atraşi de acest domeniu?
– Este o problemă, pentru că, în legătură
cu algeziologia, am 24 de doctori formaţi de mine, confirmaţi. Ei bine, dintre
aceştia, mai bine de jumătate au făcut tezele în domeniul tratamentului
durerii, dar niciunul dintre ei nu poate fi intitulat specialist în terapia
durerii cu patalama la mână, pentru că lucrează fiecare în alte specialităţi,
iar vreo patru au plecat în America. Acesta este necazul, aici sunt atât de
slab plătiţi şi sunt atât de tentante salariile în altă parte, încât este
foarte greu să îi priponeşti, ca să spun aşa, că doar nu suntem pe vremea iobăgiei.
Eu am putut sta aici (m-am dus în America şi m-am întors), dar foarte mulţi
dintre cei de astăzi nu mai au niciun fel de idee şi consideră că la vârsta lor
nu merită să se sacrifice pentru o cauză care lor li se pare că e foarte
departe de a fi câştigată.
