La finele lunii mai, Cluj-Napoca a fost
gazda celei de-a doua ediţii a Congresului Carpato-Danubian de Neurochirurgie având
tema, ca şi la prima ediţie, „Controverse în Neurochirurgie“. Congresul a
adunat laolaltă specialişti, rezidenţi, chiar şi studenţi din această regiune.
Evenimentul a fost organizat de Societatea Română de Neurochirurgie (SRN),
Societatea pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii şi
Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu“ Cluj-Napoca.
Precedând acest congres, Cursul Româno-German a adus în faţa
noastră personalităţi ale neurochirurgiei germane, care ne-au împărtăşit experienţele
lor în tainele neurotraumatologiei. Pe lângă numeroasele şi variatele prezentări
pe tema traumatismelor craniocerebrale, la finele primei zile am avut plăcerea
să participăm şi la colţul tinerilor neurochirurgi. Printre primele lucrări
prezentate la cursul româno-german a fost cea a dlui dr. I. Szabo, ilustrându-ne cunoştinţele de bază ale tratamentului
chirurgical al hematoamelor intracraniene extranevraxiale. A fost punctată
deosebirea dintre un hematom şi o hemoragie, amintindu-se gravitatea majorităţii
acestor cazuri, precum şi tehnicile chirurgicale şi momentele în care acestea
se aplică sau nu. Deşi craniectomia ni se înfăţişează ca una din cele mai
simple operaţii, nu se poate sări peste niciunul dintre paşi, iar cele mai
importante calităţi ale acestora sunt promptitudinea şi siguranţa. Lucrarea
dnei dr. Carla Jung a abordat
subiectul craniectomiei decompresive în traumatismele craniocerebrale
severe: a fost explicat rolul decisiv al presiunii intracraniene şi felul în
care diminuarea acesteia poate întrerupe cercul vicios al complicaţiilor.
Rezultatele unei craniectomii inadecvate, cum ar fi hernierea cerebrală
(„fungus cerebri“), dacă aceasta este prea mică, au fost exemplificate prin
imagini sugestive. Indicaţia dnei dr. Jung este incontestabilă: „Nu contează
numărul găurilor de trepan efectuate, ci doar îndepărtarea eficientă a
fragmentului de os“. Lucrarea dnei dr.
Stanca Pleş a prezentat anatomia articulaţiei craniocervicale şi
componentele acesteia, alături de dezvoltarea lor embriologică. Atlasul, prima
vertebră cervicală, este considerată a fi piesa cea mai de preţ, intermediind
legătura dintre craniu şi coloana vertebrală. Traumatismele ce pot afecta
această articulaţie sunt de mai multe tipuri, în funcţie de structurile
implicate. Aşadar, putem deosebi fracturile condiliene, dislocaţiile
atlanto-axiale, disocierile craniocervicale, fracturile de atlas şi ale procesului
odontoid. „Decizia este mai valoroasă ca incizia“, este afirmaţia care a
concluzionat această lucrare. Prof. dr.
Jurgen Piek a avut nu mai puţin de două prezentări în prima zi a cursului,
cea dintâi familiarizându-ne cu istoria traumatismelor craniocerebrale, a doua
punându-ne în temă cu perspectiva germană asupra tratamentului traumatismelor
uşoare. Astfel, neurochirurgia s-a născut cu cel mai în vârstă „pacient“ cu
traumatism craniocerebral, având în jur de patru milenii şi jumătate vechime.
Arheologii au scos la iveală un adevărat fenomen al trepanaţiei, pe bună
dreptate supranumită „mama neurochirurgiei“, 450 fiind descoperite în Europa,
dintre care opt chiar în statul de provenienţă al profesorului. Epidemiologia
ne demonstrează că „făptaşul“ cel mai răspândit al traumatismelor
craniocerebrale este accidentul rutier, urmat îndeaproape de abuzul asupra
minorilor. În continuare, au fost ilustrate semnele specifice traumatismelor,
precum şi clasificarea lor imagistică. Cea de-a doua prezentare ne-a instruit
în diagnosticarea şi internarea cazurilor, a demonstrat că uneori radiografia
poate fi mai utilă decât un CT – mai ales datorită diferenţei de preţ şi a
riscului mai scăzut de iradiere –, dar şi utilitatea scorului GCS în
determinarea gravităţii unei asemenea situaţii. La urma urmei, rămâne veşnica
dilemă de „a interna sau a nu interna“…
Colţul tinerilor neurochirurgi
Spre sfârşitul primei zile a cursului,
tinerii rezidenţi din România au avut ocazia de a ne prezenta câteva dintre
experienţele lor în materie de neurochirurgie, unele mai uluitoare decât
celelalte, însă toate beneficiind de stăruinţă şi dăruire, precum şi de un grad
ridicat de actualitate.
Dr. Rareş
Chinezu,
rezident la Clinica de Neurochirurgie din Târgu Mureş, a descris un caz pe cât
de improbabil, pe atât de serios: un bărbat în vârstă de 50 de ani, de meserie
poliţist, a suferit un traumatism craniocerebral cauzat de propria armă de foc,
descărcată în mod accidental în timp ce călărea. Pacientul a fost internat cu o
rană infraorbitară de diametru redus, prezenta anizocorie, cu pupila dreaptă în
midriază, fără ca glonţul să fi părăsit cutia craniană. Deşi operaţia de
extragere a glonţului avusese succes, pacientul a decedat la doar zece zile după
intervenţie. Din fericire, datorită legislaţiei privind armele de foc, asemenea
patologii sunt extrem de rare în ţara noastră.
Proaspăt rezident, dr. George Ungureanu, de la Clinica de Neurochirurgie din
Cluj-Napoca, a prezentat cazul cât se poate de neobişnuit al unei paciente de
48 de ani diagnosticată cu siringomielie şi operată corespunzător. După patru
zile, în mod neaşteptat, a apărut prima complicaţie, a doua, o higromă
infratentorială, urmând la nici două săptămâni distanţă. În ciuda unui
prognostic pozitiv după soluţionarea complicaţiilor, la cinci zile după
externare pacienta s-a întors, de data aceasta cu crize epileptice motorii. S-a
efectuat o hemicraniectomie dreaptă cu şunt subdural-peritoneal de urgenţă.
După 36 de ore, crizele au revenit, acompaniate de pierderea stării de conştienţă,
toate cauzate de o hidrocefalie drenată printr-un alt şunt, de data aceasta
ventriculo-peritoneal. Pacienta nu a mai prezentat alte complicaţii, însă
monitorizarea continuă.
Dr. Adriana
Bariţchii,
medic rezident tot la Cluj, a prezentat cazul unei tumori de joncţiune
craniospinală la o pacientă de 60 de ani. Simptomele nu erau neapărat specifice
– durere la nivel cervical posterior mai ales la extensia sau flexia laterală
a gâtului, ce debutase cu doi ani înaintea controlului neurologic, vertij şi
parestezie la nivelul mâinilor. După examinarea neurologică – şi acordarea unui
scor GCS de 15 – diagnosticul a fost de meningiom cu localizarea foramen magnum. Cu toate acestea, adevărul
a ieşit la iveală, îmbrăcând forma unui hemangioblastom. Operaţia a decurs fără
dificultăţi, iar pacienta a fost externată fără simptome, urmând examinări de
ultrasonografie abdominală, IRM, teste genetice ş.a.m.d. Concluzia prezentării
a fost cât se poate de întemeiată: „Decât un hemangioblastom, mai bine un
meningiom!“.
Congresul Carpato-Danubian
Prima sesiune a congresului propriu-zis s-a
axat pe dilema devenită deja clasică: abord endoscopic sau transcranial pentru
tumorile de regiune selară? Prof. dr.
Engelbert Knosp (Viena) a deschis discuţia prezentând o serie de pacienţi
cu tumori cu extensie extraselară, trataţi prin abord transcranial. Concluzia
a fost că, pentru aceşti pacienţi, abordul fronto-pterional este ideal,
nemaifiind nevoie de alte aborduri combinate. În continuare, prof. dr. Ioan Ştefan Florian a
prezentat perspectiva Clujului, cu aceleaşi concluzii. De menţionat este faptul
că, atât la Cluj, cât şi la Viena, există posibilitatea ambelor aborduri, iar
în locul unui protocol standard, fiecărui pacient îi este recomandată opţiunea
cea mai potrivită. După acestea, prof.
dr. Joachim Oertel (Germania) a prezentat „perspectiva endoscopului“.
Printre avantajele abordului endoscopic, realizat supraorbital, interemisferic
sau endonazal, se numără minima invazivitate, recuperarea mai rapidă a pacienţilor,
impactul psihologic diferit. Nu trebuie uitat însă că, deşi minim invaziv, şi
în cazul acesta se realizează o craniotomie, cu toate riscurile aferente, de
aceea nu poate fi recomandat fiecărui pacient: de exemplu, dacă tumora are o
consistenţă mai dură, este de preferat un abord transcranial. Un principal
dezavantaj al abordului transsfenoidal este că pacienţii riscă să-şi piardă simţul
olfactiv. La discuţie au mai participat cu propriile experienţe şi concluzii prof. dr. Jurgen Piek şi prof. dr. Ion Poeată (Iaşi).
Dr. Carla Jung şi prof. dr. Ion Poeată au prezentat
fiecare perspectiva lor în managementul hematoamelor intraparenchimatoase
spontane de la nivel cerebral: a interveni chirurgical sau a trata conservator?Dr. Yavor Enchev (Bulgaria) a completat discuţia, împărtăşindu-şi
experienţa despre evacuarea asistată endoscopic a hematoamelor
intraparenchimatoase infratentoriale.
Prof. dr.
Christian Matula
(Viena) a vorbit despre mituri şi certitudini în ceea ce priveşte
neurotraumatologia. În perspectiva dsale, faptul că traumatismele
craniocerebrale pot fi prevenite este un exemplu clasic din „Miturile
TCC-urilor“. De asemenea, actualul sistem de gradare a severităţii acestor
traumatisme nu este la fel de exact cum am crede… Dsa a prezentat un caz
ilustrativ: la un pacient cu un GCS de 15 (perfect conştient), examinarea CT a
relevat o importantă hemoragie subdurală. Mai poate fi clasată injuria suferită
de el drept „minoră“? Un sistem mai exact de stadializare este imperios necesar.
Concluzia a fost că neurotraumatologia modernă are mai multe mituri (inclusiv
despre neuroprotecţie, terapia cu celule stem) decât fapte, o soluţie fiind
desfăşurarea unor studii de anvergură, riguros modelate şi duse până la capăt,
care să răspundă tuturor incertitudinilor ce se ridică astăzi.
Un studiu încheiat recent, DECRA
(DECompressive CRAniectomy trial) a fost dezbătut de dr. András Csókay
(Ungaria), care a opinat că rezultatele nu trebuie luate ca atare, că
tratamentul trebuie individualizat, iar craniotomia decompresivă nu trebuie
privită neapărat ca un procedeu inutil. De asemenea, dsa a prezentat şi o
tehnică pe care o foloseşte cu succes, cea a „tunelurilor vasculare“: printr-o
metodă simplă, accesibilă, protejează venele cerebrale, asigurând un drenaj
venos optim, scăzând tensiunea intracraniană şi îmbunătăţind rezultatele în
cazul craniotomiilor decompresive.
Un alt punct de interes a fost reprezentat
de patologia vasculară intracraniană: prof.
dr. A. V. Ciurea (Bucureşti) şi prof.
dr. Ioan Ştefan Florian au prezentat fiecare propriile experienţe în
tratamentul malformaţiilor arteriovenoase şi al cavernoamelor de la nivel
cerebral.
Alături de neurochirurgi au susţinut
prezentări neurologi şi neurofiziologi: prof.
dr. Florin Amzică (Canada), prof.
dr. Dafin Fior Mureşanu (Cluj-Napoca), copreşedinte al congresului. O
sesiune întreagă a fost dedicată omagierii pionierilor neurochirurgiei din
această regiune istorică.
Pentru noi, participarea la această
manifestare ştiinţifică a fost cu adevărat fructuoasă. Este deosebit de valoros
pentru un student să audieze prezentări, să discute cu specialişti din domeniu.
Speakerii nu au predat doar nişte date, au transmis un mod de gândire clinică,
lucru ce nu se poate învăţa din cărţi.
„Studenţii de aici sunt mult mai implicaţi“
Interviu cu prof. dr. Jurgen Piek, copreşedintele
Cursului Româno-German
– Dle profesor,
cum aţi caracteriza această ediţie faţă de cea de anul trecut?
– Este o comparaţie dificilă, deoarece
temele au fost diferite. După părerea mea, ediţia aceasta a fost asemănătoare
cu cea de anul trecut. Discuţiile au fost potrivite, iar prezentările – bine lucrate şi pregătite. S-a atins un standard
care ar trebui menţinut, nu-mi pot închipui cum ar putea fi îmbunătăţit.
Eventual, mai multe întrebări din partea rezidenţilor şi m-ar încânta să
participe mai mulţi studenţi. Cât despre prezenţa la congres, nu am datele să mă
pronunţ. Însă anul trecut am fost invitaţi de studenţi ca să purtăm o conversaţie
personală. Mi-a făcut plăcere să le primesc impresiile, feedbackul, să încerc să
înţeleg viaţa studenţilor din România, care sunt dificultăţile cu care se
confruntă, avantajele şi calităţile educaţiei.
– Ce diferenţe
aţi perceput între România şi Germania în ceea ce priveşte pregătirea studenţilor
şi rezidenţilor?
– Impresia mea este că aici studenţii sunt
mult mai implicaţi; nu am remarcat studenţii din Germania ca fiind atât de
preocupaţi de subiecte precum neurochirurgia. Dar asta se datorează în mare
parte faptului că neurochirurgia nu joacă un rol decisiv în formarea
studentului. În Germania, este tratată ca o ramură chirurgicală şi câţiva
studenţi pot deveni interesaţi. Aceasta ar fi o deosebire. Deşi ar putea
persista o lipsă în echipament medical, studenţii români sunt foarte bine pregătiţi,
mai ales în aspectele teoretice, în anatomie, fiziologie, biochimie etc. Dacă
ar fi să compar sistemele educaţionale, în opinia mea programul de aici este
mult mai strict în comparaţie cu cel al Germaniei. Acolo, multe le sunt oferite
studenţilor, însă aici ei fac parte dintr-un program destul de strict, ceea ce
mi-ar conveni să se aplice şi în ţara mea.
– Ce v-a
determinat să alegeţi neurochirurgia?
– Cred că a fost mai degrabă… întâmplarea.
Eram nevoit să îmi fac primul stagiu la medicină şi am „aterizat“ într-un salon
de neurochirurgie. Pacientul mi s-a părut interesant, operat de o tumoră
cerebrală, doctorii erau foate deschişi şi am devenit tot mai fascinat. Putea
la fel de bine să fie un alt subiect, dar am rămas cu neurochirurgia. Ulterior,
la universitate, am avut parte de un profesor amabil, m-a îndrumat, mi-a arătat
primele operaţii, şi astfel pasiunea mea s-a dezvoltat. Şi îmi place în
continuare.
– Ce sfaturi
aveţi pentru tinerii studenţi interesaţi de acest domeniu?
– Înainte de a se apuca de neurochirurgie,
trebuie să îşi asume riscul de a practica într-un departament neurochirurgical,
cel puţin pentru câteva săptămâni. Astfel, vor şti la ce să se aştepte. De
multe ori, studenţii îşi formează preconcepţii idealiste şi sunt dezamăgiţi.
Este esenţial ca neurochirurgul să fie în formă bună, sănătos, rezistent la
stres, să îndure operaţii îndelungate, să aibă abilităţi manuale şi răbdare faţă
de pacienţi. Important este să şi fie capabil să ia decizii prompte, bazate pe
fapte.
„Speranţa mea este ca această iniţiativă să meargă mai
departe“
Interviu cu prof. dr. Ioan Ştefan Florian, preşedintele
SRN şi al Congresului
– Care au fost
aşteptările dv. de la Congresul de anul acesta? Cum a evoluat faţă de prima ediţie?
– Aşteptările mele legate de această ediţie
au fost aceleaşi ca la prima ediţie. Am pornit pe acest drum cu gândul de a
aduce la aceeaşi masă de dezbateri centre neurochirurgicale dintr-un spaţiu
comun nu doar geografic, ci mai ales istoric, cultural, educaţional. Dacă la
prima ediţie participarea invitaţilor străini a fost ceva mai consistentă
numeric, anul acesta am sentimentul că, în pofida unui număr ceva mai redus de
participanţi din afară, calitatea prezentărilor şi a dezbaterilor a fost mai
ridicată. Dacă ar fi să vorbesc de ceea ce s-a situat sub aşteptări, atunci
trebuie să-mi exprim regretul că participarea colegilor din Bucureşti a fost
extrem de scăzută. Dacă pot să înţeleg lipsa de participare a seniorilor, care,
probabil din cauza unui program profesional extrem de încărcat, nu au mai putut
răspunde şi invitaţiilor noastre, nu pot în schimb înţelege lipsa de interes a
rezidenţilor din acel centru, care au pierdut oportunitatea participării la
cursul româno-german, organizat tocmai pentru rezidenţi şi tineri specialişti,
aflat pe agenda de acţiuni educaţionale ale SRN, precum şi ocazia de a audia şi
a participa la lucrările Congresului, de a vedea live importante personalităţi ale neurochirurgiei europene. Vreau să
subliniez că, prin efortul organizatorilor, s-au strâns în interval de o lună
peste 50 de invitaţi străini la Cluj. Pentru a audia doar trei sau patru dintre
aceştia cu ocazia unor cursuri sau simpozioane organizate oriunde în Europa,
taxa de participare este de minimum 300 de euro, fără a mai pune la socoteală
costurile legate de drum şi cazare. Vedeţi aşadar că din acest punct de vedere
cei care nu au participat au avut mult de pierdut. Dincolo însă de aceste nemulţumiri
ale mele, trebuie să remarc larga participare a centrelor Iaşi, Timişoara,
Târgu Mureş, dar şi centre mai mici, precum Sibiu, Alba Iulia, Oradea, Bacău
sau Petroşani. Revenind, pot spune că acest congres, precum şi cursul
româno-german care l-a precedat au fost din toate celelalte puncte de vedere la
nivelul aşteptărilor mele, dar peste aşteptările invitaţilor din străinătate.
Atât în ceea ce priveşte programul ştiinţific, cât şi cel social, putem spune că
a fost un real succes, o carte de vizită impresionantă adresată celor pentru
care România se află undeva în zona crepusculară a hărţii imaginare a civilizaţiei.
–
Neurochirurgii care au participat la acest eveniment şi-au împărtăşit şi dezbătut
propriile experienţe legate de marile (ex. rezultatele studiului DECRA) şi
micile dileme ale neurochirurgiei de astăzi (ex. metoda cea mai bună de a face
un drenaj ventricular extern). Însă, pe lângă ei au prezentat şi neurologi,
neurofiziologi… Au fost prezentări legate de marile personalităţi ale istoriei
neurochirurugiei din această regiune. A fost atinsă inclusiv problema
spiritualităţii în neurochirurgie… De ce sunt importante aceste lucruri?
– Neurochirurgia nu este doar o
specialitate în care cei aleşi să o facă operează cu măiestrie pe creier şi
salvează vieţi omeneşti. Neurochirurgia este la fel ca obiectul muncii ei,
sistemul nervos: plină de controverse, de necunoscute, de mecanisme biologice
pe care le intersectează, de încercări mai mult sau mai puţin reuşite, de căutări,
de zbateri şi de meditaţii, de pragmatism şi spiritualitate… Neurochirugia este
viaţa… E o specialitate tânără, pentru că de la primele publicaţii de
specialitate abia dacă au trecut o sută de ani, o specialitate în plină dezvoltare,
la care noile cuceriri tehnologice îşi caută de îndată aplicarea. Dar, în acelaşi
timp, este o specialitate în care, pentru a nu repeta greşelile din trecut sau
pentru a nu „descoperi America“ în fiecare zi, trebuie ca din când în când să
aruncăm o privire înapoi, la pionierii specialităţii, cei cărora neurochirurgia
de azi le datorează atât de multe.
– Cum vă aşteaptaţi
să evolueze congresul în viitor?
– Speranţa mea este ca această iniţiativă să
continue. Am hotărât încă de anul trecut ca, începând din acest an congresele să
se desfăşoare la doi ani, ştafeta a fost deja preluată de Bulgaria, care, prin
dr. Yavor Encev, s-a angajat să organizeze ediţia din 2014 la Varna, pe malul
bulgăresc al Mării Negre. Sunt toate premisele pentru ca ediţia din 2014 să fie
un succes şi să ducă la o creştere a prestigiului acestei manifestări ştiinţifice.
– Cum vedeţi
neurochirurgia clujeană peste 30 de ani?
– E atât de mult până atunci… Lucrurile se
petrec în dinamică, astfel încât este greu să prevezi ce va fi peste un an, dar
peste 30? Sper însă ca, atunci, unii dintre studenţii sau tinerii neurochirurgi
de azi să conducă destinele neurochirurgiei nu doar din Cluj, ci din cât mai
multe centre româneşti şi europene. Ceea ce noi am început în urmă cu mulţi
ani, creând o „pepinieră“, un permanent izvor de neurochirurgi, prin crearea
cercului de neurochirugie, începe deja să-şi arate roadele. Mulţi dintre cei
care mai ieri erau membri ai cercului azi sunt rezidenţi, la noi sau în alte ţări,
şi nu mă pot împiedica să sper că, la un moment dat, spiritul acestei şcoli se
va face simţit tot mai mult… Aveam 17 ani când visam să ajung neurochirurg şi,
mai mult de atât, să conduc această şcoală din Cluj. Nimeni nu-i poate
împiedica pe mai tinerii noştri colegi să viseze la fel şi să facă tot ceea ce ştiinţa
şi conştiinţa îi va îndruma. Sper ca peste 30 de ani neurochirurgia clujeană să
acorde la fel de multă atenţie relaţiei medic–pacient, să fie la fel de dedicată
educării tinerelor generaţii şi la fel de deschisă pentru progres, dar în acelaşi
timp să nu uite de înaintaşi.
– Când ne
vorbeaţi în cadrul cercului despre istoria neurochirurgiei româneşti, aţi menţionat
că la un moment dat, se predau la facultatea de medicină tumorile cerebrale în
anul doi. De asemenea, ne spuneaţi că „niciodată nu este prea devreme sau prea
mult pentru neurochirurgie“. Credeţi că studenţii ar trebui familiarizaţi mai
devreme cu noţiunile legate de această specialitate?
– Cred că aşa cum este structurată
curricula azi este cel mai bine, pentru că neurochirurgia trebuie studiată, în
noţiunile ei de bază, odată cu neurologia. Iar pentru cei interesaţi de
neurochirurgie încă de timpuriu, existenţa Cercului ştiinţific studenţesc de
neurochirurgie reprezintă cadrul ideal pentru a accede la acel surplus de cunoaştere
de care au nevoie. Iar felul în care încurajăm participarea studenţilor la
toate manifestările pe care le organizăm oferă odată în plus şansa de a învăţa şi
a înţelege din ce în ce mai mult ce înseamnă cu adevărat neurochirurgia.
– În ultimii
ani există tendinţa printre tinerii medici de a părăsi România şi a profesa în
Occident. Dacă aţi fi în ultimul an de facultate, ce aţi alege să faceţi? Care
ar fi motivele acestei decizii?
– Dacă aş fi în ultimul an de facultate, aş
alege să rămân să mă formez în specialitate în ţară, aici la Cluj, profitând
însă şi de ocaziile ce sunt acum din abundenţă, de a-mi completa formarea în
stagii de câteva luni, un an, în centre de referinţă pentru anumite domenii din
specialitate. Dar aş practica în ţară, pentru că sunt convins că, în timp,
condiţiile de muncă de aici se vor îmbunătăţi, vor fi noi oportunităţi de
profesat: se va extinde în mod evident reţeaua de spitale private, spitalele
publice caută deja neurochirurgi, pentru că patologia neurochirurgicală, prin
dificultatea ei, creşte indicele de complexitate a cazurilor, unul din factorii
pe baza căruia se efectuază plăţile în sistemul de plată actual al Casei Naţionale
de Asigurări de Sănătate. Poate că în reţeaua publică salariile nu vor ajunge
la nivelul celor din ţările occidentale, dar în mod cert vor putea să muncească
cu adevărat, vor fi propriii lor stăpâni, vor putea să se bucure mai devreme de
reuşitele lor în profesie. Am convingerea că, dacă doreşti cu adevărat, aici te
poţi valida mai repede decât în orice altă ţară, pentru că, dincolo de venitul
realizat în profesie, trebuie să ai în primul rând senzaţia că ajuţi oameni,
oameni pe care-i înţelegi, oameni cu care poţi stabili o relaţie dincolo de
cuvinte, aşa cum este relaţia medic–pacient. Sfatul meu pentru mai tinerii
colegi specialişti este să nu se cramponeze de centrele mari, care sunt pline şi
unde pacienţii merg cu precădere spre profesor, ci să caute centrele mici, cu
unul, doi sau trei neurochirurgi, şi acolo să încerce să se pună în valoare, aşezând
pe primul plan dorinţa de a ajuta, de a face bine. Făcând asta cu pasiune, cu dăruire
şi perseverenţă, recompensele spirituale, dar şi materiale nu vor întârzia să
apară.