Cluj-Napoca a fost gazda celei de-a doua ediţii a Congresului Carpato-Danubian de Neurochirurgie. O relatare de la această reuniune semnează studenţii Cristina Caterina Aldea şi Ioan-Alexandru Florian.

 "> Controversele continuă - Viața Medicală
Diverse

Controversele continuă

Controversele continuă

Cluj-Napoca a fost gazda celei de-a doua ediţii a Congresului Carpato-Danubian de Neurochirurgie. O relatare de la această reuniune semnează studenţii Cristina Caterina Aldea şi Ioan-Alexandru Florian.

 

     La finele lunii mai, Cluj-Napoca a fost gazda celei de-a doua ediţii a Congresului Carpato-Danubian de Neurochirurgie având tema, ca şi la prima ediţie, „Controverse în Neurochirurgie“. Congresul a adunat laolaltă specialişti, rezi­denţi, chiar şi studenţi din această regiune. Eve­ni­mentul a fost organizat de Societatea Română de Neurochirurgie (SRN), Societatea pen­tru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplas­ticităţii şi Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu“ Cluj-Napoca.
     Precedând acest congres, Cursul Româno-German a adus în faţa noastră perso­nalităţi ale neurochirurgiei germane, care ne-au împărtăşit experienţele lor în tainele neuro­traumatologiei. Pe lângă numeroasele şi variatele prezentări pe tema traumatismelor craniocerebrale, la finele primei zile am avut plăcerea să participăm şi la colţul tinerilor neurochirurgi. Printre primele lucrări prezentate la cursul româno-german a fost cea a dlui dr. I. Szabo, ilustrându-ne cu­noştinţele de bază ale tratamentului chirurgical al hematoamelor intracraniene extranevraxiale. A fost punctată deosebirea dintre un hematom şi o hemoragie, amintindu-se gravitatea majorităţii acestor cazuri, precum şi tehnicile chirurgicale şi mo­mentele în care acestea se aplică sau nu. Deşi craniectomia ni se înfăţişează ca una din cele mai simple operaţii, nu se poate sări peste niciunul dintre paşi, iar cele mai importante calităţi ale acestora sunt promptitudinea şi siguranţa. Lucrarea dnei dr. Carla Jung a abordat subiectul craniecto­miei decompresive în traumatismele cranio­cere­brale severe: a fost explicat rolul decisiv al presiunii intracraniene şi felul în care diminu­area acesteia poate între­rupe cercul vicios al complicaţiilor. Rezultatele unei craniectomii inadecvate, cum ar fi her­nie­rea cerebrală („fungus cerebri“), dacă aceasta este prea mică, au fost exemplificate prin imagini sugestive. Indicaţia dnei dr. Jung este incontestabilă: „Nu contează numărul găurilor de trepan efectuate, ci doar îndepărtarea eficientă a fragmentului de os“. Lucrarea dnei dr. Stanca Pleş a prezentat anatomia articu­laţiei craniocervicale şi componentele acesteia, alături de dezvoltarea lor embriologică. Atlasul, prima vertebră cervica­lă, este considerată a fi piesa cea mai de preţ, intermediind legătura dintre craniu şi coloana vertebrală. Traumatis­mele ce pot afecta această articulaţie sunt de mai multe tipuri, în funcţie de structurile implicate. Aşadar, putem deosebi fracturile condiliene, dislocaţiile atlanto-axiale, disocierile cranio­cervicale, fracturile de atlas şi ale proce­sului odontoid. „Decizia este mai valoroasă ca incizia“, este afirmaţia care a concluzionat această lucrare. Prof. dr. Jurgen Piek a avut nu mai puţin de două prezentări în prima zi a cursului, cea dintâi familiarizându-ne cu istoria trau­matismelor craniocerebrale, a doua punându-ne în temă cu perspectiva germană asu­pra tratamentului traumatismelor uşoare. Astfel, neurochirurgia s-a născut cu cel mai în vârstă „pacient“ cu traumatism craniocerebral, având în jur de patru milenii şi jumătate vechime. Arheologii au scos la iveală un adevă­rat fenomen al trepanaţiei, pe bună dreptate supranumită „mama neurochirur­giei“, 450 fiind descoperite în Europa, dintre care opt chiar în statul de provenienţă al profesorului. Epidemio­logia ne demonstrează că „făptaşul“ cel mai răspân­dit al traumatismelor craniocerebrale este accidentul rutier, urmat îndeaproape de abu­zul asupra minorilor. În continuare, au fost ilus­trate semnele specifice traumatismelor, precum şi clasificarea lor ima­gis­tică. Cea de-a doua prezentare ne-a instruit în diagnosticarea şi internarea cazurilor, a de­monstrat că uneori radiografia poate fi mai utilă decât un CT – mai ales datorită diferenţei de preţ şi a riscului mai scăzut de iradiere –, dar şi utilitatea scorului GCS în determinarea gra­vi­tăţii unei asemenea situaţii. La urma urmei, ră­mâne veşnica dilemă de „a interna sau a nu interna“…

     Colţul tinerilor neurochirurgi

     Spre sfârşitul primei zile a cursului, tinerii rezidenţi din România au avut ocazia de a ne prezenta câteva dintre experienţele lor în materie de neurochirurgie, unele mai uluitoare decât celelalte, însă toate beneficiind de stăruinţă şi dăruire, precum şi de un grad ridicat de actualitate.
     Dr. Rareş Chinezu, rezident la Clinica de Neurochirurgie din Târgu Mureş, a descris un caz pe cât de improbabil, pe atât de serios: un bărbat în vârstă de 50 de ani, de meserie poliţist, a suferit un traumatism craniocerebral cauzat de propria armă de foc, descărcată în mod accidental în timp ce călărea. Pacientul a fost internat cu o rană infraorbitară de diametru redus, prezenta anizocorie, cu pupila dreaptă în midriază, fără ca glonţul să fi părăsit cutia craniană. Deşi operaţia de extragere a glonţului avusese succes, pacientul a decedat la doar zece zile după intervenţie. Din fericire, datorită legislaţiei privind armele de foc, asemenea patologii sunt extrem de rare în ţara noastră.
     Proaspăt rezident, dr. George Ungureanu, de la Clinica de Neurochirurgie din Cluj-Napoca, a prezentat cazul cât se poate de neobişnuit al unei paciente de 48 de ani diagnosticată cu siringomielie şi operată corespunzător. După patru zile, în mod neaşteptat, a apărut prima complicaţie, a doua, o higromă infratentorială, urmând la nici două săptămâni distanţă. În ciuda unui prognostic pozitiv după soluţionarea complicaţiilor, la cinci zile după externare pacienta s-a întors, de data aceasta cu crize epileptice motorii. S-a efectuat o hemicraniectomie dreaptă cu şunt sub­dural-peri­­toneal de urgenţă. După 36 de ore, crizele au revenit, acompaniate de pierderea stării de conştienţă, toate cauzate de o hidrocefalie dre­nată printr-un alt şunt, de data aceasta ven­triculo-peritoneal. Pacienta nu a mai prezentat alte complicaţii, însă monito­rizarea continuă.
     Dr. Adriana Bariţchii, medic rezident tot la Cluj, a prezentat cazul unei tumori de joncţiune craniospinală la o pacientă de 60 de ani. Simptomele nu erau neapărat specifice – du­rere la nivel cervical posterior mai ales la exten­sia sau flexia laterală a gâtului, ce debutase cu doi ani înaintea controlului neurologic, vertij şi parestezie la nivelul mâinilor. După examinarea neurologică – şi acordarea unui scor GCS de 15 – diagnosticul a fost de meningiom cu localizarea foramen magnum. Cu toate acestea, adevărul a ieşit la iveală, îmbrăcând forma unui hemangio­blastom. Operaţia a decurs fără dificultăţi, iar pacienta a fost externată fără simptome, urmând examinări de ultrasonografie abdo­minală, IRM, teste genetice ş.a.m.d. Concluzia prezentării a fost cât se poate de întemeiată: „Decât un hemangioblastom, mai bine un meningiom!“.

     Congresul Carpato-Danubian

     Prima sesiune a congresului propriu-zis s-a axat pe dilema devenită deja clasică: abord endoscopic sau transcranial pentru tumorile de regiune selară? Prof. dr. Engelbert Knosp (Viena) a deschis discuţia prezentând o serie de pacienţi cu tumori cu extensie extraselară, trataţi prin abord trans­cranial. Concluzia a fost că, pentru aceşti pacienţi, abordul fronto-pterional este ideal, nemaifiind nevoie de alte aborduri combinate. În continuare, prof. dr. Ioan Ştefan Florian a prezentat perspectiva Clujului, cu aceleaşi concluzii. De menţionat este faptul că, atât la Cluj, cât şi la Viena, există posibilitatea ambelor aborduri, iar în locul unui protocol standard, fiecărui pacient îi este recomandată opţiunea cea mai potrivită. După acestea, prof. dr. Joachim Oertel (Germania) a prezentat „perspectiva endoscopului“. Printre avantajele abor­dului endoscopic, realizat supraorbital, interemisferic sau endonazal, se numără minima invazivitate, recuperarea mai rapidă a pacienţilor, impactul psihologic diferit. Nu trebuie uitat însă că, deşi minim invaziv, şi în cazul acesta se realizează o craniotomie, cu toate riscurile aferente, de aceea nu poate fi recomandat fiecărui pacient: de exemplu, dacă tumora are o consistenţă mai dură, este de preferat un abord transcranial. Un principal dezavantaj al abordului transsfenoidal este că pacienţii riscă să-şi piardă simţul olfactiv. La discuţie au mai participat cu propriile experienţe şi concluzii prof. dr. Jurgen Piek şi prof. dr. Ion Poeată (Iaşi).
     Dr. Carla Jung şi prof. dr. Ion Poeată au prezentat fiecare perspectiva lor în managementul hematoamelor intraparenchimatoase spontane de la nivel cerebral: a interveni chirurgical sau a trata conservator?Dr. Yavor Enchev (Bulgaria) a completat discuţia, împăr­tăşindu-şi experienţa despre evacuarea asistată endoscopic a hema­toamelor intraparenchimatoase infratentoriale.
    Prof. dr. Christian Matula (Viena) a vorbit despre mituri şi certitudini în ceea ce priveşte neurotraumatologia. În per­spectiva dsale, faptul că traumatismele craniocerebrale pot fi prevenite este un exemplu clasic din „Miturile TCC-urilor“. De asemenea, actualul sistem de gradare a severităţii acestor traumatisme nu este la fel de exact cum am crede… Dsa a prezentat un caz ilustrativ: la un pacient cu un GCS de 15 (perfect conştient), exa­minarea CT a relevat o importantă hemoragie subdurală. Mai poate fi clasată injuria suferită de el drept „minoră“? Un sistem mai exact de stadializare este imperios nece­sar. Concluzia a fost că neurotraumatologia modernă are mai multe mituri (inclusiv despre neuroprotecţie, terapia cu celule stem) decât fapte, o soluţie fiind desfăşurarea unor studii de anvergură, riguros modelate şi duse până la capăt, care să răspundă tuturor incertitudinilor ce se ridică astăzi.
     Un studiu încheiat recent, DECRA (DECompressive CRAniectomy trial) a fost dezbătut de dr. András Csókay (Ungaria), care a opinat că rezultatele nu trebuie luate ca atare, că tratamentul trebuie individualizat, iar craniotomia decompresivă nu trebuie privită neapărat ca un procedeu inutil. De asemenea, dsa a prezentat şi o tehnică pe care o foloseşte cu succes, cea a „tunelurilor vasculare“: printr-o metodă simplă, accesibilă, protejează venele cerebrale, asigurând un drenaj venos optim, scăzând tensiunea intracraniană şi îmbună­tăţind rezultatele în cazul craniotomiilor de­compresive.
     Un alt punct de interes a fost reprezentat de patologia vasculară intracraniană: prof. dr. A. V. Ciurea (Bucureşti) şi prof. dr. Ioan Ştefan Florian au prezentat fiecare propriile experienţe în tratamentul malformaţiilor arteriovenoase şi al cavernoamelor de la nivel cerebral.
     Alături de neurochirurgi au susţinut prezentări neurologi şi neurofiziologi: prof. dr. Florin Amzică (Canada), prof. dr. Dafin Fior Mureşanu (Cluj-Napoca), copreşedinte al congresului. O sesiune întreagă a fost dedicată omagierii pionierilor neurochirurgiei din această regiune istorică.
     Pentru noi, participarea la această manifestare ştiinţifică a fost cu adevărat fructuoasă. Este deosebit de valoros pentru un student să audieze prezentări, să discute cu specialişti din domeniu. Speakerii nu au predat doar nişte date, au transmis un mod de gândire clinică, lucru ce nu se poate învăţa din cărţi.

 

„Studenţii de aici sunt mult mai implicaţi“

Interviu cu prof. dr. Jurgen Piek, copreşedintele Cursului Româno-German

 

     – Dle profesor, cum aţi caracteriza această ediţie faţă de cea de anul trecut?
     – Este o comparaţie dificilă, deoarece temele au fost diferite. După părerea mea, ediţia aceasta a fost asemănătoare cu cea de anul trecut. Discuţiile au fost potrivite, iar prezentările –  bine lucrate şi pregătite. S-a atins un standard care ar trebui menţinut, nu-mi pot închipui cum ar putea fi îmbunătăţit. Eventual, mai multe întrebări din partea rezidenţilor şi m-ar încânta să participe mai mulţi studenţi. Cât despre prezenţa la congres, nu am datele să mă pronunţ. Însă anul trecut am fost invitaţi de studenţi ca să purtăm o conversaţie personală. Mi-a făcut plăcere să le primesc impresiile, feedbackul, să încerc să înţeleg viaţa studenţilor din România, care sunt dificultăţile cu care se confruntă, avantajele şi calităţile educaţiei.
     – Ce diferenţe aţi perceput între România şi Germania în ceea ce priveşte pregătirea studenţilor şi rezidenţilor?
     – Impresia mea este că aici studenţii sunt mult mai implicaţi; nu am remarcat studenţii din Germania ca fiind atât de preocupaţi de subiecte precum neurochirurgia. Dar asta se datorează în mare parte faptului că neurochirurgia nu joacă un rol decisiv în formarea studentului. În Germania, este tratată ca o ramură chirurgicală şi câţiva studenţi pot deveni interesaţi. Aceasta ar fi o deosebire. Deşi ar putea persista o lipsă în echipament medical, studenţii români sunt foarte bine pregătiţi, mai ales în aspectele teoretice, în anatomie, fiziologie, biochimie etc. Dacă ar fi să compar sistemele educaţionale, în opinia mea programul de aici este mult mai strict în comparaţie cu cel al Germaniei. Acolo, multe le sunt oferite studenţilor, însă aici ei fac parte dintr-un program destul de strict, ceea ce mi-ar conveni să se aplice şi în ţara mea.
     – Ce v-a determinat să alegeţi neurochirurgia?
     – Cred că a fost mai degrabă… întâmplarea. Eram nevoit să îmi fac primul stagiu la medicină şi am „aterizat“ într-un salon de neurochirurgie. Pacientul mi s-a părut interesant, operat de o tumoră cerebrală, doctorii erau foate deschişi şi am devenit tot mai fascinat. Putea la fel de bine să fie un alt subiect, dar am rămas cu neurochirurgia. Ulterior, la universitate, am avut parte de un profesor amabil, m-a îndrumat, mi-a arătat primele operaţii, şi astfel pasiunea mea s-a dezvoltat. Şi îmi place în continuare.
     – Ce sfaturi aveţi pentru tinerii studenţi interesaţi de acest domeniu?
     – Înainte de a se apuca de neurochirurgie, trebuie să îşi asume riscul de a practica într-un departament neurochirurgical, cel puţin pentru câteva săptămâni. Astfel, vor şti la ce să se aştepte. De multe ori, studenţii îşi formează preconcepţii idealiste şi sunt dezamăgiţi. Este esenţial ca neurochirurgul să fie în formă bună, sănătos, rezistent la stres, să îndure operaţii îndelungate, să aibă abilităţi manuale şi răbdare faţă de pacienţi. Important este să şi fie capabil să ia decizii prompte, bazate pe fapte.

 

„Speranţa mea este ca această iniţiativă să meargă mai departe“

Interviu cu prof. dr. Ioan Ştefan Florian, preşedintele SRN şi al Congresului

 

     – Care au fost aşteptările dv. de la Congresul de anul acesta? Cum a evoluat faţă de prima ediţie?
     – Aşteptările mele legate de această ediţie au fost aceleaşi ca la prima ediţie. Am pornit pe acest drum cu gândul de a aduce la aceeaşi masă de dezbateri centre neurochirurgicale dintr-un spaţiu comun nu doar geografic, ci mai ales istoric, cultural, educaţional. Dacă la prima ediţie participarea invitaţilor străini a fost ceva mai consistentă numeric, anul acesta am sentimentul că, în pofida unui număr ceva mai redus de participanţi din afară, calitatea prezentărilor şi a dezbaterilor a fost mai ridicată. Dacă ar fi să vorbesc de ceea ce s-a situat sub aşteptări, atunci trebuie să-mi exprim regretul că participarea colegilor din Bucureşti a fost extrem de scăzută. Dacă pot să înţeleg lipsa de participare a seniorilor, care, probabil din cauza unui program profesional extrem de încărcat, nu au mai putut răspunde şi invitaţiilor noastre, nu pot în schimb înţelege lipsa de interes a rezidenţilor din acel centru, care au pierdut oportunitatea participării la cursul româno-german, organizat tocmai pentru rezidenţi şi tineri specialişti, aflat pe agenda de acţiuni educaţionale ale SRN, precum şi ocazia de a audia şi a participa la lucrările Congresului, de a vedea live importante personalităţi ale neurochirurgiei europene. Vreau să subliniez că, prin efortul organizatorilor, s-au strâns în interval de o lună peste 50 de invitaţi străini la Cluj. Pentru a audia doar trei sau patru dintre aceştia cu ocazia unor cursuri sau simpozioane organizate oriunde în Europa, taxa de participare este de minimum 300 de euro, fără a mai pune la socoteală costurile legate de drum şi cazare. Vedeţi aşadar că din acest punct de vedere cei care nu au participat au avut mult de pierdut. Dincolo însă de aceste nemulţumiri ale mele, trebuie să remarc larga participare a centrelor Iaşi, Timişoara, Târgu Mureş, dar şi centre mai mici, precum Sibiu, Alba Iulia, Oradea, Bacău sau Petroşani. Revenind, pot spune că acest congres, precum şi cursul româno-german care l-a precedat au fost din toate celelalte puncte de vedere la nivelul aşteptărilor mele, dar peste aşteptările invitaţilor din străinătate. Atât în ceea ce priveşte programul ştiinţific, cât şi cel social, putem spune că a fost un real succes, o carte de vizită impresionantă adresată celor pentru care România se află undeva în zona crepusculară a hărţii imaginare a civilizaţiei.
     – Neurochirurgii care au participat la acest eveniment şi-au împărtăşit şi dezbătut propriile experienţe legate de marile (ex. rezultatele studiului DECRA) şi micile dileme ale neurochirurgiei de astăzi (ex. metoda cea mai bună de a face un drenaj ventricular extern). Însă, pe lângă ei au prezentat şi neurologi, neurofiziologi… Au fost prezentări legate de marile personalităţi ale istoriei neurochirurugiei din această regiune. A fost atinsă inclusiv problema spiritualităţii în neurochirurgie… De ce sunt importante aceste lucruri?
     – Neurochirurgia nu este doar o specialitate în care cei aleşi să o facă operează cu măiestrie pe creier şi salvează vieţi omeneşti. Neurochirurgia este la fel ca obiectul muncii ei, sistemul nervos: plină de controverse, de necunoscute, de mecanisme biologice pe care le intersectează, de încercări mai mult sau mai puţin reuşite, de căutări, de zbateri şi de meditaţii, de pragmatism şi spiritualitate… Neurochirugia este viaţa… E o specialitate tânără, pentru că de la primele publicaţii de specialitate abia dacă au trecut o sută de ani, o specialitate în plină dezvoltare, la care noile cuceriri tehnologice îşi caută de îndată aplicarea. Dar, în acelaşi timp, este o specialitate în care, pentru a nu repeta greşelile din trecut sau pentru a nu „descoperi America“ în fiecare zi, trebuie ca din când în când să aruncăm o privire înapoi, la pionierii specialităţii, cei cărora neurochirurgia de azi le datorează atât de multe.
     – Cum vă aşteaptaţi să evolueze congresul în viitor?
     – Speranţa mea este ca această iniţiativă să continue. Am hotărât încă de anul trecut ca, începând din acest an congresele să se desfăşoare la doi ani, ştafeta a fost deja preluată de Bulgaria, care, prin dr. Yavor Encev, s-a angajat să organizeze ediţia din 2014 la Varna, pe malul bulgăresc al Mării Negre. Sunt toate premisele pentru ca ediţia din 2014 să fie un succes şi să ducă la o creştere a prestigiului acestei manifestări ştiinţifice.
     – Cum vedeţi neurochirurgia clujeană peste 30 de ani?
     – E atât de mult până atunci… Lucrurile se petrec în dinamică, astfel încât este greu să prevezi ce va fi peste un an, dar peste 30? Sper însă ca, atunci, unii dintre studenţii sau tinerii neurochirurgi de azi să conducă destinele neurochirurgiei nu doar din Cluj, ci din cât mai multe centre româneşti şi europene. Ceea ce noi am început în urmă cu mulţi ani, creând o „pepinieră“, un permanent izvor de neurochirurgi, prin crearea cercului de neurochirugie, începe deja să-şi arate roadele. Mulţi dintre cei care mai ieri erau membri ai cercului azi sunt rezidenţi, la noi sau în alte ţări, şi nu mă pot împiedica să sper că, la un moment dat, spiritul acestei şcoli se va face simţit tot mai mult… Aveam 17 ani când visam să ajung neurochirurg şi, mai mult de atât, să conduc această şcoală din Cluj. Nimeni nu-i poate împiedica pe mai tinerii noştri colegi să viseze la fel şi să facă tot ceea ce ştiinţa şi conştiinţa îi va îndruma. Sper ca peste 30 de ani neurochirurgia clujeană să acorde la fel de multă atenţie relaţiei medic–pacient, să fie la fel de dedicată educării tinerelor generaţii şi la fel de deschisă pentru progres, dar în acelaşi timp să nu uite de înaintaşi.
     – Când ne vorbeaţi în cadrul cercului despre istoria neurochirurgiei româneşti, aţi menţionat că la un moment dat, se predau la facultatea de medicină tumorile cerebrale în anul doi. De asemenea, ne spuneaţi că „niciodată nu este prea devreme sau prea mult pentru neurochirurgie“. Credeţi că studenţii ar trebui familiarizaţi mai devreme cu noţiunile legate de această specialitate?
     – Cred că aşa cum este structurată curricula azi este cel mai bine, pentru că neurochirurgia trebuie studiată, în noţiunile ei de bază, odată cu neurologia. Iar pentru cei interesaţi de neurochirurgie încă de timpuriu, existenţa Cercului ştiinţific studenţesc de neurochirurgie reprezintă cadrul ideal pentru a accede la acel surplus de cunoaştere de care au nevoie. Iar felul în care încurajăm participarea studenţilor la toate manifestările pe care le organizăm oferă odată în plus şansa de a învăţa şi a înţelege din ce în ce mai mult ce înseamnă cu adevărat neurochirurgia.
     – În ultimii ani există tendinţa printre tinerii medici de a părăsi România şi a profesa în Occident. Dacă aţi fi în ultimul an de facultate, ce aţi alege să faceţi? Care ar fi motivele acestei decizii?
     – Dacă aş fi în ultimul an de facultate, aş alege să rămân să mă formez în specialitate în ţară, aici la Cluj, profitând însă şi de ocaziile ce sunt acum din abundenţă, de a-mi completa formarea în stagii de câteva luni, un an, în centre de referinţă pentru anumite domenii din specialitate. Dar aş practica în ţară, pentru că sunt convins că, în timp, condiţiile de muncă de aici se vor îmbunătăţi, vor fi noi oportunităţi de profesat: se va extinde în mod evident reţeaua de spitale private, spitalele publice caută deja neurochirurgi, pentru că patologia neurochirurgicală, prin dificultatea ei, creşte indicele de complexitate a cazurilor, unul din factorii pe baza căruia se efectuază plăţile în sistemul de plată actual al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Poate că în reţeaua publică salariile nu vor ajunge la nivelul celor din ţările occidentale, dar în mod cert vor putea să muncească cu adevărat, vor fi propriii lor stăpâni, vor putea să se bucure mai devreme de reuşitele lor în profesie. Am convingerea că, dacă doreşti cu adevărat, aici te poţi valida mai repede decât în orice altă ţară, pentru că, dincolo de venitul realizat în profesie, trebuie să ai în primul rând senzaţia că ajuţi oameni, oameni pe care-i înţelegi, oameni cu care poţi stabili o relaţie dincolo de cuvinte, aşa cum este relaţia medic–pacient. Sfatul meu pentru mai tinerii colegi specialişti este să nu se cramponeze de centrele mari, care sunt pline şi unde pacienţii merg cu precădere spre profesor, ci să caute centrele mici, cu unul, doi sau trei neurochirurgi, şi acolo să încerce să se pună în valoare, aşezând pe primul plan dorinţa de a ajuta, de a face bine. Făcând asta cu pasiune, cu dăruire şi perseverenţă, recompensele spirituale, dar şi materiale nu vor întârzia să apară.
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe