– Iată-ne la a zecea ediţie Congressis. Ce a
fost nou anul acesta?
– Programul a fost oarecum similar celorlalte
ediţii, dar cred că participarea a fost mai largă. Cel puţin la secţiunea
medicină internă, amfiteatrul mare de anatomie a fost arhiplin. Dacă
organizarea generală a suferit în unele privinţe, cea a sesiunii de comunicări
la care am participat a fost impecabilă: logistică fără cusur, ritm alert,
respectarea întocmai a desfăşurătorului şi a timpilor de expunere, ordine totală
şi în privinţa demersului de evaluare a lucrărilor prezentate. Din acest punct
de vedere, dar şi din cel al conţinutului lucrărilor, consider această ediţie
superioară precedentelor, respectând astfel blazonul aniversar.
– Cum au fost lucrările înscrise? Vine din
urmă o generaţie de medici pe care să ne putem baza?
– Da, sunt foarte mulţumit de entuziasmul şi
implicarea studenţilor noştri şi de conţinutul ştiinţific al prezentărilor. Însă,
cel mai mult m-a impresionat dezinvoltura în prezentare şi limba engleză
impecabilă arătată de aproape toţi participanţii. Le-am şi spus că sunt mândru
că fac parte, împreună cu ei, din aceeaşi instituţie academică şi că, oriunde
în lume s-ar duce să prezinte în această manieră, ne-ar face cinste, deci îi
rog să menţioneze mereu România şi UMF „Gr. T. Popa“ Iaşi. Nu întâmplător,
echipa de evaluatori a Comisiei Europene a desemnat universitatea noastră ca
fiind cea mai valoroasă, nu numai din România, ci din sud-estul Europei.
– Cum
este privită medicina internă în prezent?
– Din păcate, nu numai
la noi, ci în întreaga Europă, această vastă şi frumoasă specialitate este
privită din ce în ce mai mult ca o cenuşăreasă între ramurile medicale. Acest
lucru este o consecinţă a tendinţei de supraspecializare, într-o eră în care
profunzimea descoperirilor în medicină şi complexitatea şi importanţa
detaliilor au evoluat spectaculos şi este extrem de dificil să cuprinzi satisfăcător
stadiul cunoaşterii în multiplele domenii – cardiologie, gastroenterologie,
nefrologie, pneumologie etc. Se trece cu vederea însă un aspect extrem de
important: organele interne şi sistemele sunt într-o interrelaţie strânsă şi de
multe ori privirea de ansamblu comprehensivă a unui internist este cea care
poate optimiza abordarea unui caz complex. Poate şi din acest motiv, în
majoritatea ţărilor europene nu poţi urma una dintre specialităţile componente
enumerate mai sus dacă nu ai făcut mai întâi specialitatea de medicină internă.
La noi, acest lucru a fost înlocuit cu module de stagiu de trei-şase luni, în
cadrul specialităţii specifice. Cronologic, eu sunt medic primar de medicină
internă şi, ulterior, medic primar de gastroenterologie. Din punctul de vedere
al activităţii didactice, sunt privilegiat pentru că predau studenţilor de anul
III cursul de semiologie medicală – ştiinţa semnelor tuturor bolilor, astfel
încât îmi păstrez tendinţa de integrare a diverselor aparate şi organe interne,
a fiziopatologiei şi a manifestărilor clinice ale acestora, deşi pentru studenţii
anului V ne axăm pe domeniul strict al gastroenterologiei. În clinica noastră
sunt prezenţi zilnic sute de studenţi şi cred că încep să iubească medicina şi
prin prisma activităţii noastre, care are şi o importantă componentă practică,
exploraţională; de altfel, lucrările coordonate de cadrele didactice ale
Institutului de Gastroenterologie şi Hepatologie au fost extrem de apreciate laCongressis 2013. Iată un motiv în
plus de regret pentru decizia aberantă de comasare (cu pierderea personalităţii
juridice şi a identităţii în peisajul medical ieşean), în 2011, a IGH cu
Spitalul „Sfântul Spiridon“. O instituţie care avea cei mai buni indicatori de
performanţă din România a fost desfiinţată printr-o simplă semnătură a unui
ministru care nu o vizitase niciodată.
– Care sunt concluziile evenimentului?
– Felul în care s-a desfăşurat Congressis 2013 confirmă prin multiple
argumente teoria mea, pe care nu am ezitat niciodată s-o exprim public, că în
promoţiile actuale de studenţi putem avea toată încrederea, resursa umană în
domeniul sanitar românesc va avea mereu izvor de regenerare. Mă opun vehement
clişeelor de tipul: „tineretul din ziua de azi“ sau „dezinteresul învăţăceilor
pentru profesiune“ şi previziunilor pesimiste asupra viitorului medicinii
româneşti. Sistemul medical românesc mai respiră doar datorită oamenilor care-l
alcătuiesc, medicilor şi asistenţilor medicali, care acceptă la nesfârşit
oprobriul public diseminat prin mass-media, alături de salariile umilitoare.
Mie mi se pare că generaţiile actuale sunt chiar mai bune decât cele de pe
vremea când eram eu elev sau student. Am şi o motivaţie pentru a argumenta
asta: tinerii realizează uşor, privind în jur, faptul că, în lumea actuală, dură,
dacă nu ştii să faci ceva foarte bine, dacă nu eşti competent în domeniul tău,
eşti aproape muritor de foame, indiferent că e vorba de un medic, un avocat, un
dulgher sau un frizer. La acest lucru se adaugă mirajul plecării, după
terminarea studiilor, pentru a lucra în ţările care respectă meseria de medic.
Aşa se explică şi faptul că studenţii noştri stăpânesc foarte bine limbile străine.
Din păcate, am ajuns la subiectul poate cel mai dureros al sistemului nostru
medical, migraţia masivă a medicilor, în special a celor foarte tineri. Este
datoria noastră să găsim repede mijloacele adecvate de a încuraja practicarea
în continuare în România a meseriei pentru care studenţii şi rezidenţii s-au
pregătit şi în care s-au investit resurse imense. La ultima adunare generală a
Colegiului Medicilor, Eugen Nicolăescu, ministrul sănătăţii, şi Mihnea Costoiu,
ministrul cercetării, au promis rezolvarea, încă în cursul acestui an, măcar a
problemei salarizării rezidenţilor. Urmărim cu atenţie respectarea acestei
promisiuni.