De secole, psihiatria – disciplină clinică
în constantă interogaţie – reflectă angoasele omului şi extrage din el esenţa
concepţiei şi practicii sale complexe, singulare, evolutive. Acum, când
mondializarea ne invită să negăm enigma condiţiei umane, efortul de a uşura
dificultăţile sale de fiinţă vorbitoare, gânditoare şi participantă – pe scurt,
de a-i promite „sfârşitul istoriei“ – este demn de luat în seamă. În faţa mutaţiilor
paradigmatice se pune astăzi întrebarea crucială a viitorului unei clinici a
subiectului care nu trădează ceea ce îi datorează istoriei.
Congresul: 7es Rencontres Francopsies, Montpellier, 27 iunie – 4 iulie a.c.,
a avut o largă şi prestigioasă participare. Şi-au făcut simţită prezenţa mai
ales psihanaliza lacaniană şi clasica psihiatrie instituţională, dar şi
psihiatria antropologică şi cea biologică. Coabitarea ştiinţifică a dat naştere
la multe dezbateri şi controverse, toate finalizate în mod amical.
Au lipsit cu desăvârşire companiile
farmaceutice. În schimb la Centrul Cultural „Rabelais“, pus cu generozitate la
dispoziţia organizatorilor de primăria oraşului Montpellier, au avut loc zilnic
prezentări de carte şi film cu conţinut psihologic şi psihodinamic, urmate de
dezbateri. S-a remarcat filmul: „Solstices.
Les enfants de la parole“ al cineastului Bernard Richard: o reconstituire
de tip relatare cu foştii terapeuţi şi pacienţi, o experienţă
excepţională de
peste 30 de ani, un laborator al tratării autismului – un falanster inspirat
din experienţa doctrinei autogestiunii şi autofinanţării pus în practică în
satul Lozère din sudul Franţei de către mai multe familii de adopţie pentru
copii cu autism la care nu se reuşise niciun progres terapeutic în alte comunităţi
şi cu alte procedee terapeutice. O experienţă politică şi socială, o utopie
realistă, supervizată de psihanalistul J. Hochman, în care munca, criza, cuvântul,
tandreţea, acceptarea, solidaritatea devin factori terapeutici umanizanţi,
conform mottoului: „Nicio îngrijire fără libertatea cuvântului, nicio libertate
a cuvântului fără democraţie“ (Roger Gentis).
În intervenţia sa, fostul preşedinte al
Asociaţiei Psihiatrice Mondiale, profesorul Juan Mezzich, a pledat pentru
„Medicina centrată pe persoană“. O abordare a cărei latură psihiatrică se bucură
de sprijinul medicilor somaticieni şi mai ales a generaliştilor. Comunicarea
lui Mezzich s-a constituit într-o critică la adresa curentului actual unilateral
biologizant, al studiilor „înguste“ şi prea mult susţinute în mod interesat de
companiile farmaceutice, al neglijării totalităţii formate din întrepătrunderea
componentelor somatică, psihologică, culturală, de microgrup, ale persoanei
suferind de tulburare mintală.