Prematuritatea
extremă și supraviețuirea
Vorbim
tot mai des despre progresele pe care le-a realizat medicina în
ultimele decenii și despre cum diagnostice care erau cândva
sentințe implacabile își găsesc acum rezolvare. Unul din
domeniile în care schimbările produse s-au resimțit cel mai
dramatic este, fără dubiu, medicina materno-fetală. De la o rată
uriașă a mortalității infantile până la jumătatea secolului
trecut, dublată frecvent și de mortalitate maternă, s-a ajuns –
cel puțin în țările pe care le considerăm civilizate – ca
numărul copiilor care mor în primul an de viață să scadă mult,
până la mai puțin de cinci cazuri la o mie de nașteri, iar
cazurile în care nașterea duce la decesul mamei sunt cu totul și
cu totul excepționale. În România, deși cu greu, de-abia s-a
reușit exprimarea ratei mortalității infantile printr-o singură
cifră, dar suntem încă (foarte) departe de media europeană.
În
aceste condiții, este cu atât mai interesant cât de repede și cât
de departe au progresat sisteme de sănătate de referință,
excelent finanțate, precum cel american. Un studiu1
publicat joi (16 februarie) în New
England Journal of Medicine
și-a propus să măsoare tocmai acest progres, la unul din cele mai
dificile capitole ale îngrijirilor perinatale: prematuritatea
extremă. Mai exact, în unsprezece centre americane, au fost
analizate toate cazurile la care nașterea s-a produs între
săptămânile 22 și 24 de gestație, între anii 2000 și 2011.
Rezultatele au fost împărțite pe trei perioade (2000–2003,
2004–2007, respectiv 2008–2011), iar evaluarea s-a făcut pe trei
niveluri: supraviețuire fără afectare neurodevelopmentală
(constatată la vârsta corectată de 18–22 de luni), supraviețuire
cu sechele sau deces. Au fost, în total, 4.227 de nou-născuți cu
prematuritate extremă (1.391 până în 2003, 1.535 între 2004 și
2007, respectiv 1.348 după 2008). Supraviețuirea a crescut
constant, de la 30% până în 2003, la 36% după 2008. Creșterea
s-a făcut pe seama nou-născuților care au supraviețuit fără
afectare neurologică, a căror proporție a ajuns la 20% în ultimul
interval, plecând de la 16% în primul interval (date semnificative
statistic). După ajustarea rezultatelor pentru a lua în calcul
diferențele dintre cele trei cohorte de nou-născuți, a rezultat că
șansa relativă de supraviețuire a crescut în timp, între primul
și ultimul interval de timp: 1,27 pentru supraviețuirea cu sechele
și 1,59 pentru supraviețuirea fără afectare neurologică.
Un
editorial2
care însoțește studiul din NEJM
trece în revistă nu doar rezultatele comunicate acum de americani,
ci și o serie de alte studii similare din Suedia, Franța, Japonia
și Marea Britanie. Nu există recomandări naționale care să
prevadă acordarea de îngrijiri pentru nou-născuții cu vârsta
gestațională cuprinsă între 22 și 23 de săptămâni, iar
diferențele dintre protocoalele fiecărui centru inclus în studiu
ar putea explica unele rezultate care au variat între centre.
Probabil că „minirevoluția” în neonatologie, cum o numește
Prakesh Shah, de la University of Toronto, a fost inițiată de
abordările mai blânde, precum sprijinul respirator mai puțin
invaziv, tolerarea unor constante fiziologice chiar în afara
intervalelor normale, terapia cu melatonină sau administrarea de
eritropoietină, iar acestea ar trebui să fie prioritare la
nou-născuții cu prematuritate extremă.
ADHD
cu emoții
Tulburarea
cu deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) este diagnosticată
exclusiv clinic, prin excluderea altor afecțiuni sau tulburări care
se manifestă prin simptome specifice, iar studiile de până acum nu
au reușit să identifice, dincolo de orice dubiu, bazele
neurobiologice ale ADHD. E lesne de înțeles de ce numeroase
eforturi se îndreaptă în această direcție, de identificare a
unor modificări structurale care să poată fi corelate cu expresia
clinică a acestei tulburări. Grupul de lucru Enigma ADHD este o
colaborare internațională care adună la un loc date clinice și
IRM de la persoane cu și fără ADHD, din numeroase centre de pe
trei continente. Ideea acestei colaborări este ca prin numărul mare
de cazuri adunate să se poată obține o putere statistică
suficient de semnificativă pentru a discerne care ar putea fi
modificările neuroimagistice specifice pentru ADHD.
Studiul3
publicat miercuri (15 februarie) de grupul Enigma ADHD în Lancet
Psychiatry
comunică rezultatele obținute de la 1.713 pacienți diagnosticați
cu ADHD, în comparație cu cele de la 1.529 de persoane din lotul de
control (vârsta medie: 14 ani). Au fost analizate imaginile obținute
prin IRM cerebral – secvența T1 ponderat. La pacienții cu ADHD,
volumele nucleului accumbens, amigdalei, nucleului caudat,
hipocampului, putamenului și cel intracranian total au fost mai mici
decât cele din grupul de control. Nu s-au înregistrat diferențe la
nivel de globus pallidus sau talamus. Diferențele de volum au fost
maxime între subgrupurile de copii (sub vârsta de 21 de ani), ceea
ce le sugerează autorilor o întârziere a maturizării acestor
structuri cerebrale. În același timp, medicația psihostimulantă
sau severitatea simptomelor nu a influențat rezultatele imagistice.
Un
comentariu4
care însoțește studiul apreciază rezultatele ca pe un important
pas înainte în cercetarea neurobiologiei ADHD, dar atrage atenția
că studiile viitoare vor trebui să identifice dacă factorii de
risc din mediu sau cei genetici nu cumva duc la suprapunerea ADHD cu
tulburările de afectivitate (dată fiind implicarea nucleilor
amigdalieni). Înțelegerea mai bună a acestei suprapuneri ar putea
schimba chiar modul în care conceptualizăm ADHD, cred autorii.
Astfel, dacă tulburarea de afectivitate este o parte de bază din
ADHD, atunci tulburarea nu ar mai trebui să fie văzută ca una pur
cognitivă.
Gura
perfectă
Cum
arată gura perfectă a unei femei? La această întrebare și-a
propus să răspundă un studiu5
publicat joi (16 februarie) în JAMA
Facial Plastic Surgery.
Desigur, e vorba mai mult de un sondaj cu un puternic determinism
cultural și de rasă. Au fost utilizate fotografiile a 20 de femei
cu vârste între 18 și 25 de ani, pe baza cărora au fost apoi
generate pe calculator cinci modele diferite ale suprafeței buzelor (fig.
1).
Cele o sută de figuri rezultate au fost apoi notate la capitolul
atractivitate de un focus grup de 150 de participanți. Apoi, patru
variante pentru fiecare față au fost create pentru cele mai
atractive 15 imagini, prin manipularea raportului dintre buza
superioară și cea inferioară, menținând însă suprafața deja
găsită atractivă (fig.
2).
Cele 60 de imagini au fost apreciate de un alt focus grup, de 428 de
persoane. În fine, suprafața buzelor celor mai atractive fețe a
fost folosită pentru a calcula raportul suprafeței totale a buzelor
la treimea inferioară a feței.
În
final, cele mai atractive buze, după cum au fost apreciate de focus
grup, au avut o suprafață totală mai mare cu 53,5% decât în
realitate, iar raportul 1:2 între buza superioară și cea
inferioară a fost ales drept cel mai atractiv. De partea cealaltă,
cel mai puțin atractiv raport a fost de 2:1. Suprafața totală a
buzelor atractive a reprezentat 9,6% din treimea inferioară a feței.
Comentariul6
care însoțește studiul constată, pe lângă faptul că
rezultatele ar trebui să fie luate în considerare de chirurgia
estetică și de industria de înfrumusețare, că se impun trei
concluzii interesante: există posibilitatea excesului de filler la
augmentarea buzelor; trebuie respectate proporțiile și raportul
dintre buze; echilibrul regiunii inferioare a feței trebuie păstrat.