Sunt evenimente din viață care, în loc să ni se șteargă din
minte, să dispară odată încheiate, rămân adânc impregnate în memorie, uneori cu
o claritate impresionantă, încât le-am putea povesti și repovesti până la cele
mai mici detalii. Și le-am retrăi, poate, la fel de intens ca prima dată. În
cazul meu, memoria unui astfel de sentiment s-a numit „Record pentru viață“. În
ultima sâmbătă din mai, sufletul Arenei Naționale a fost resuscitat de peste
zece mii de oameni al căror numitor comun a fost șansa la viață. Organizat de
Asociația de Salvare București și Serviciul de Ambulanță București-Ilfov, cu
prilejul împlinirii a 110 ani de funcționare a serviciului de ambulanță, evenimentul
și-a propus stabilirea unui nou record mondial. Însă cea mai mare lecție de
resuscitare din lume nu a reușit să depășească granițele țării. Pentru
cârcotașii de ocazie: și ce dacă recordul e doar național? Ce tragedie! Ia nu
mai căutați pete în soare. Suntem eroi și fără cartea recordurilor.
Ora 15 a marcat startul neoficial, adică momentul organizării
grupurilor și intrarea în arenă. Din ipostaza provizorie de spectator
nerăbdător, lucrurile îmi par să se deruleze destul de repede. „Vei deveni
puternic“, scrie pe biletul meu. Meditez la asta în timp ce mă încolonez către
intrare. Puternic impresionată? Cam așa. E copleșitor să vezi cum oameni atât
de diferiți capătă trăsături comune în momentul în care se dedică aceluiași
scop, unindu-și energia și absorbind-o unii pe a altora. Unii sunt cu familia,
alții doar în trecere. I-a împins curiozitatea. Unii n-au mult peste 10 ani,
sunt jumătăți de om fascinate de manechinele aflate „la un pas de moarte“. Am
în față un mozaic uman, în care parcă sistematizat se răsfiră roș-portocaliul
uniformelor.
E un truism faptul că o
bună mediatizare a unui eveniment crește exponențial publicul care ia parte la
el. Aici să fi avut de suferit calculele? Puțin peste 1.500 de oameni ar mai fi
trebuit să bifeze prezența, pentru ca România să scrie istorie în paginile cu
recorduri. Altfel, balamalele spiritului civic trebuie unse cu simțul
responsabilității, al conștiinței. E nevoie de o mai bună educație civică. Unii
omit importanța manevrelor de prim ajutor chiar și atunci când li se oferă
gratuit. Cursurile de CPR se țin, de obicei, pe bani, să știți. Cât despre
viață? Prețul e inestimabil.
Două ore s-au scurs până
la startul oficial al evenimentului, animate de momente artistice și discursuri
ale organizatorilor. Profit de răgaz și mă plimb printre oameni, până când o
conversație mă determină să întorc capul. „E pe afiș, ai văzut?“ Vocea
caramelizată, aș putea să pariez, nu are mult peste 7 ani. Vorbește despre
„mami“, care, aflu eu ulterior, „nu operează, doar face injecții“. Ochii
luminau de nerăbdare precum două mărgele incandescente. Întreb dacă le place
atmosfera și îmi arată „omul cu steagul uriaș“. Să încerce să-l fluture li se
pare greu. Să salvezi vieți „e mai ușor“.
În sfârșit, startul cursului. Alis Grasu, managerul SABIF, a
prezentat, printr-un filmuleț, tehnicile de resuscitare. La sfârșit, a fost
rândul participanților să exerseze pe manechine, sub îndrumarea riguroasă a
personalului calificat. La jumătate de oră mai târziu, când s-a anunțat finalul
cursului, procedura standard de 30 de compresii cardiace și două insuflări
pulmonare nu mai era o necunoscută.
Vorbind prin prisma omului vulnerabil, al verigii slabe, în
multe momente critice, e bine să știi cum să intervii. Iar dacă nu, oricât de
bune ți-ar fi intențiile, să stai în banca ta. În cazul stopului
cardiorespirator, întreținerea unui ritm mecanic prin masaj cardiac și
respirația gură la gură pot face diferența între o persoană cu sechele
neurologice și una revenită la normal. E vorba de simple compresii, până la
urmă. Nimic complicat. Au înțeles asta toți cei care au fost prezenți, oameni
printre care m-am simțit mândră că mă aflu. Oameni care nu o să apeleze isteric
la 112, reproșându-i operatorului că ambulanța nu mai ajunge și omul se stinge
lângă ei, când ei înșiși ar putea face ceva. Cu mâinile goale.
