În limba germană și în cele derivate (dialecte din Elveția și Cehia, săseasca și șvăbeasca noastră, idiș ș.a.), cerbului i se zice Hirsch. Cerbii sunt animale cuminți, își rumegă pașnici iarba și zilele. Unul însă, pe numele său Jorge Hirsch, fizician venit din Argentina și stabilit în departamentul de fizică al UCSD (University of California, San Diego), a căutat cu tot dinadinsul iarba grasă a celebrității. Și a reușit s-o găsească. Am fi nedrepți, poate, dacă l-am numi pe Jorge E. Hirsch „un cetățean frustrat”, cum o face profesorul T. Braun de la Institutul de Chimie al Universității Eötvös Lorand din Budapesta. În fond, J. E. Hirsch este un onorabil om de știință care, în 1980 și-a susținut teza de doctor în fizică (PhD) la Universitatea Illinois (Chicago). În teză, ca în anii care au urmat, el s-a ocupat de superconductibilitate și feromagnetism.
Nutrind buna intenție (iadul e pavat cu bune intenții) de a inventa un mod de apreciere (măsurare numerică) a valorii sutelor de mii de articole științifice ce apar pretutindeni în lume, J. Hirsch a intrat în domeniul scientometriei. Apărută în 1975, scientometria modernă îi recunoaște ca fondatori pe americanii J. Derek și Eugene Garfield, care, în acel an, au creat Science Citation Index, au înființat Institute for Scientific Information și, în fine, în 1978 au scos primul număr din revista Scientometrics.
Care ar fi putut fi criteriul selecției, mai ales că un asemenea criteriu decidea cariera unor oameni de știință? Pe baza lui urmau să fie operate promovările: șefi de laboratoare, profesori, academicieni, propuneri pentru premii, inclusiv premiul Nobel și medalia Fields (echivalentul Nobel în matematică) etc. Deosebit de importantă ne pare a fi și creditarea bănească, mai ales în domeniile unde este nevoie de aparatură performantă (și cazul medicinei). Dacă ești selecționat, ți se acordă granturi, poți să lucrezi. Nu te afli printre aleși, n-ai decât să bați pasul pe loc.
Dorind, probabil, să elimine „subiectivul”, Hirsch a propus în 2005 o formulă cu care să fie stabilită „valoarea” unei lucrări științifice, inclusiv a omului care a făcut-o. Așa-numitul „indice H” pune pe primul plan numărul de citări pe care un articol sau o carte le adună. E vorba, evident, de numărul de citări din alte publicații, de obicei de prestigiu, în care confrații din domeniu relevă valoarea articolului sau a monografiei „concurentului la glorie”.
Falsitatea indicelui Hirsch
Să stabilim ab initio că autorul acestor rânduri nu este un „îmbufnat”, un frustrat al indicelui H. Conform ultimelor calcule, posed unul „bunișor”. Dar nu datorat unor tratate și monografii de istoria medicinei (aici, mii de pagini nu valorează decât două puncte), ci consecutive unor cercetări de virusologie. Nu pot fi acuzat astfel că scriu acest articol din frustrare, ci ca să pun punctul pe i.
Așadar, continuându-mi analiza, constat că, în ciuda unor eforturi succesive de îmbunătățire, indicele Hirsch trece prin lumea științei cu zgomot, dar fără probitate. E drept că acest indice aplicat în matematică, fizică, științe tehnice și comerciale poate aduce unele indicații mai apropiate de realitate. Din păcate, același indice H impune de multe ori concluzii eronate în cuantificarea cercetărilor de biologie și medicină. Astfel, cum el se bazează pe luarea în considerație a prezenței autorului în două cercetări ale sale dintr-o anumită perioadă dată, se întâmplă ca unul dintre articole să întrunească un număr foarte mare de citări, iar celălalt articol să nu întrunească decât câteva asemenea citări. Într-un asemenea caz, pe nedrept, indicele Hirsch rămâne mic (ca și cum un autor ar trebui să fie „genial” în tot ce scrie). O altă apreciere falsă este așa-zisa „prezentare de caz”. Dacă un clinician descrie vreun simptom sau vreo leziune într-o boală extrem de rară (de obicei genetică), el va fi citat în „cascadă Niagara” de cei care-i citesc articolul. Va poseda, așadar, un indice Hirsch mult mai mare decât oricare alt cercetător care trudește 20–30 de ani la „desțelenirea” unor caracteristici anatomoclinice ori etiopatogenice ale unor boli deja cunoscute.
Evident, indicele Hirsch aproape că nu poate fi aplicat la științele umaniste (istorie, sociologie, drept, psihologie) și nedreptățește grav lucrările de istoria științei, mai ales când acestea se referă la realizări de „tip național”, neinteresante pentru lectorii străini. În acest context, cei care scriu despre opera didactică ori de medicină socială ale unor N. Kretzulescu, Carol Davila, V. Babeș, I. Cantacuzino, C. Popescu-Azuga, Iuliu Moldovan ș.a. sunt „zero” din punctul de vedere al indicelui Hirsch și, conform normelor birocratice ale academiilor din România, n-au dreptul să promoveze. De altfel, tratate exhaustive de medicină, în trei–patru volume, apărute la noi, sunt cotate foarte jos, comparativ cu un articol apărut în străinătate, în care „un oarecare” se află printre alți douăzeci de autori, dar articolul are citări multiple.
Una dintre aberațiile cuantificării Hirsch este și că citările negative măresc valoarea acestui indice (în fond, numele citate sunt prezente chiar dacă afirmă bazaconii). De altfel, aberant, „Mein Kampf” de Adolf Hitler s-ar putea bucura de un indice H foarte mare.
Cum putem să ne facem statuie în viață, trăgând pe sfoară cuantificarea Hirsch?
Citările încrucișate, pe bază de amiciție sau interes social-economic. Mirajul parvenirii în posturi universitare și academice îi face pe mulți dintre competitori să utilizeze mijloace imorale. Cel mai obișnuit este: „colega, eu te citez pe tine, citează-mă și tu pe mine”, de preferință în reviste de prestigiu și în limba engleză. Se poate însă dovedi că o bună parte dintre aceste reviste, larg și preferențial difuzate, deși au în board nume grele, sunt stăpânite de „zeul ban” și prosperă având la temelie afaceri tenebroase de tip mafiot. Patronii lor elimină de pe piață alte reviste, mai puțin bogate, și manifestă dispreț față de producțiile „din Est”.
Intrarea în istoria științei este adesea negociată negustorește. În 1987, pentru a-i recunoaște pe Luc Montagnier și pe Françoise Barré-Sinoussi drept adevărații descoperitori ai virusului SIDA, au negociat președinții Ronald Reagan și François Mitterand. În final, francezii s-au ales cu gloria (premiul Nobel 2008), iar americanii cu dolarii, fiind cei care au rămas să fabrice și să vândă trusele de diagnostic.
În ceea ce ne privește, există metode prin care, încălecând pe cerb, să spargem și noi, românașii, ușa universităților și academiilor. Deschidem buzunarul, găsim un intermediar („nu spun ține, persoană importantă, becher”) care ne pune în contact cu o „entitate” de peste hotare (companie farmaceutică, spital de renume, institut de cercetări etc.). Ne strecurăm astfel printre cei 30–40 de cercetători, de preferat din lumea anglosaxonă, și participăm la un „screening”. Studiul este publicat ulterior în JAMA, New England Journal of Medicine, British Medical Journal etc. Numele nostru, prezent în acel articol abundent citat, ne urcă indicele Hirsch spre „norii naționali”. Nu ne rămâne decât să dăm cu tifla valorilor autentice, pentru care ușile academiilor românești rămân ferecate.
Ce să mai discutăm de practica de tip feudal (pe care am crezut că o vom putea sfărâma după evenimentele din 1989) în care iobagul care a transpirat la realizarea cercetării acceptă cu capul plecat să-l așeze pe șef ca prim semnatar, chiar dacă acesta află despre subiectul cercetărilor, citind lucrarea gata redactată. Obiceiul, inaugurat de unii dintre membrii Academiei RPR, mai dăinuie și în zilele noastre. Nu o dată, bucăți importante din lucrările de doctorat au fost „răpite” de conducătorul științific și publicate numai sub numele său. Privirea marelui profesor exprimă adesea un: „Taci, prăpăditule, că ești în mâna mea!”. Cum stăm atunci cu validitatea indicelui Hirsch?
Omiterile intenționate și interpretările falsificate. În justiție, omisiunea este socotită, în majoritatea cazurilor, o faptă penală. Cine-i judecă însă pe acei cercetători și autori de procedee medicale care, ahtiați să intre printre nemuritori, își ascund înaintașii întru idee și realizare concretă? Presa cotidiană (ca și istoria) are nevoie de eroi. Dar sunt aceștia cei adevărați ori sunt mituri publicitare, adesea aducătoare de profituri morale și pecuniare? Victor Babeș este, după Pasteur (care nu a făcut decât o simplă observație), cel care a modelat în laborator, în premieră mondială, antibioza (1883–1885) drept fenomen de bază al evoluției microorganismelor în întreaga natură. Alexander Fleming îi cunoștea lucrările. Pe ale lui Babeș și ale altor cercetători care au lucrat în antibioză de-a lungul celor peste 40 de ani ce unesc anii 1885 de 1929 (descoperirea antagonismului dintre Penicillium și stafilococ). A citat aceste lucrări? Cum să-și taie „craca celebrității” de sub picioare? Nicolae Paulescu, în schimb, a fost citat în articolul canadienilor Banting, McLeod și Best, dar intenționat interpretat greșit (scuze, a scris Best, dar, deși suntem canadieni, n-am cunoscut limba franceză – sic!). În prezent, se lucrează intens la aruncarea în uitare a adevăratului descoperitor al aquaporinelor, profesorul clujean Gheorghe Benga, care începe să nu mai fie citat în revistele străine ori este îndesat cu nerușinare într-un „pachet” cu alți cercetători, pasămite „concomitenți”. În realitate, Gheorghe Benga merita din plin premiul Nobel pentru chimie în 2003.
Discriminarea. Am sperat că, odată intrați în Uniunea Europeană, aceasta va dispărea ori măcar se va diminua. Speranțe deșarte. Pentru a lupta împotriva discriminării de orice fel, inclusiv cea din domeniul științelor, îți trebuie, scumpă Românie, nu numai demagogi, purtători de cocarde tricolore la rever, ci și oameni competenți și sufletiști.
Pentru a-ți impune contribuția științifică peste hotare, e nevoie să nu cheltui sume uriașe pe pomeni electorale, să nu închizi ochii la fraude care te fac campion european în furt din banii publici, e nevoie să te faci cunoscut pe toate canalele de internet. Nimeni nu se ocupă în mod serios și constant la noi de traducerea în engleză a priorităților românești, bine și credibil documentate. Practic, nu existăm pe internet și se știe că o țară căreia i se știrbește prestigiul științific este condamnată la a fi luată drept „un teritoriu spiritualicește amorf”, din lumea a treia. Lupta pe internet e grea. Mulți oameni, aparținând popoarelor istețe din acest punct de vedere, și-au așezat deja fotoliile în posteritate, unele pe nedrept ocupate. E dificil să-i alungi pe impostori din aceste fotolii, mai ales când ei aparțin unor națiuni mari și bogate. Există și un imperialism al culturii. Nemilos, înăbușitor.
Ce soluții găsim noi pentru „a nu ne pierde identitatea culturală”? Avem un Institut Cultural Român, o Academie Română, o Academie de Științe Medicale etc. Ei bine, conducerile acestor instituții au adoptat recent „măreața idee” – evident, închinată centenarului „României dodoloațe” – de a publica vreo douăzeci de volume dedicate creației științifice românești (inclusiv celei medicale). Atenție: în limba română.
Qui prodest ? Ni se spune că românașii noștri trebuie să afle și ei cât de grozavi au fost savanții lor. Păi asta trebuie să facem noi? Ecou într-un ou? Și cam care ar fi indicele Hirsch acordat unor asemenea romane „fleuve”? Și câți cititori ar aduna aceste polologhii? Asemenea proiecte (lăsând la o parte demagogia de tip „pe vremea când ocupam eu tronul instituției academice, s-a publicat, s-a făcut, s-a dres etc.”) seamănă cu un voiaj pseudoaerian la Paris în care tu ai pilotat cu succes, învingând, ca Lindberg, perturbații atmosferice îngrozitoare. Numai că pilotajul a avut loc într-o cabină de simulare.
Birocratizarea științei, teren propice pentru monopoluri. În lumea actuală, a pseudolibertății (părere proprie), s-au creat instituții care practică fără jenă discriminarea și monopolismul. Sunt, mai întâi, patronii unor reviste științifice cu renume care pretind sume considerabile pentru a te publica. Ai aceste parale, e OK. Nu le ai? Închide ușa pe dinafară. Veritabil șantaj. Indicele Hirsch este o piatră solidă la temelia acestor instituții, în proprietatea unor veritabili cvasiparaziți ai științei. Respectivele instituții și-au cumpărat dreptul „de a tăia și spânzura” în scientometrie. Te acceptă, intri în circuit. Nu ești „culant”, stai pe tușă. Una dintre aceste organizații este Institute for Scientific Information, celebra ISI, din Philadelphia, până nu demult preluată de uriașul concern Thomson-Reuters. Un cercetător are indicele H de luat în considerație dacă, dintre articolele semnate de el, fiecare are un anumit număr de citări. Dar ce fel de citări? Numai cele care sunt accesate de baza de date electronice Thomson-Reuters prin „Web of science”. Cu alte cuvinte, un monopol grosolan. În țara noastră, aceste baze de date nu se pot achiziționa din motive financiare (T. P. Frangopol). Nu se poate face astfel o evaluare completă a unei activități științifice românești, cum se face în străinătate, atât timp cât citările, pe merit sau fabricate, reprezintă unul dintre criteriile fundamentale de evaluare acceptate de Banca Mondială, UE, ONU, UNESCO și National Science Foundations – USA.
Lipsa de bun simț a unor asemenea monopoliști ahtiați după profit atinge cote comico-tragice în mesaje mincinoase privind calitatea unor universități și centre de cercetare. Un exemplu ni-l oferă publicațiile apărute după 2004 ale Universității „Shanghai Jiao Tong”, care, susținute cu „mărinimie” de cercuri de afaceri, recomandă cu deosebită căldură, sutelor de mii de tineri chinezi, bineînțeles, „gras plătitori”, în primul rând universitățile americane. Nu ne referim aici la excelentele Cornell, Stanford, MIT, UCLA ș.a., ci la alte centre de învățământ și cercetare mult mai modeste, unele chiar în pragul colapsului (care astfel speră să se redreseze, cu paralele asiatice). Așa se face că excelente universități istorice, precum cele engleze (Oxford, Cambridge, Londra), franceze (Sorbona, Montpelliler, Lyon), germane (Heidelberg, Berlin), suedeze (Upsalla), ocupă locurile inferioare în Academic Ranking of World Universities și Times Higher Education World Universities Rankings. Propaganda pentru universitățile mediocre se sprijină din plin și pe indicele Hirsch bine pomădat al profesorilor de la aceste instituții de învățământ.
Concluzia pentru noi, români și europeni în același timp, este: prudență. Constatăm că CNFIS (Centrul Național al Finanțării din Învățământul Superior) tinde să generalizeze acest indice, adesea incorect, dar birocratic, comod în ierarhizarea cadrelor didactice, fără să țină seama că o serie de țări precum Germania și Franța au renunțat la el.
Criteriul pentru promovările științifice, didactice și academice nu trebuie să fie exclusiv numeric și doar vag calitativ, ci acela al analizei veritabilei valori. Nu interesează că te afli citat, chiar de mari oameni de știință de peste hotare. Ceea ce contează este „noul” pe care-l descoperi. Iar dacă „noul concret”, nefabricat de interese, îl mai poți cuantifica (utilizând prudent chiar indicele Hirsch ca doar una dintre componentele judecății concluzive), același indice este total neputincios să cuantifice perspectivele pe care un fapt experimental sau o teorie nouă le oferă pentru dezvoltarea științei peste ani. O atare judecată, fatal viciată de dogmele științifice ale timpului, trebuie
manevrată cu prudență, sub steagul lui ”dubito” cartezian.
