Imunohistochimia (IHC) are numeroase aplicații, atât în
cercetarea fundamentală, cât și în cea clinică. Printre cele mai importante
regăsim: diagnosticul histogenetic al neoplaziilor nediferențiate a căror
origine nu poate fi precizată morfologic, studiul factorilor de prognostic și
identificarea unor markeri cu implicație clinică în tratamentul pacienților,
încadrarea într-un tip și subtip de cancer (de exemplu, a limfoamelor),
discriminarea între caracterul benign sau malign al unei proliferări celulare,
identificarea structurilor și a produșilor sintetizați de celule.
În cancerul de sân, IHC permite: diferențierea
hiperplaziei benigne de hiperplazia ductală atipică/carcinomul ductal de grad
scăzut, confirmarea/infirmarea invaziei, identificarea subtipurilor histologice
și a fenotipului molecular sau identificarea sânului ca prim locus metastatic
pentru un alt tip de cancer. Identificarea prin IHC a receptorilor pentru
estrogen și progesteron are un rol important în estimarea potențialului
beneficiu al tratamentului cu tamoxifen la femeia fertilă sau în premenopauză
ori cu inhibitori de aromatază la femeia în postmenopauză. Her-2/neu este
printre primele oncogene studiate în clinică pentru cancerul de sân invaziv. Pe
lângă rolul său ca factor de prognostic, expresia este mai importantă pentru
introducerea tratamentului cu trastuzumab, un anticorp monoclonal împotriva
receptorului HER-2. Pentru a îmbunătăți acuratețea testării pentru HER-2, există
o serie de ghiduri care impun ca un rezultat pozitiv să fie acela în care
colorarea este apreciată ca 3+ (definită ca o colorare uniformă, intensă a
membranei în mai mult de 30% din celulele invazive tumorale). Pentru cazurile
echivoce (2+), se realizează prin FISH amplificarea genică, la rândul său
pozitivă dacă există mai mult de șase copii ale genei HER-2 în nucleul
celulelor tumorale sau dacă raportul genă HER2/cromozom 17 este cel puțin 2,2
(1).
Imunohistochimia în cancerul pulmonar este o analiză
complementară importantă pentru diagnosticul pozitiv și la fel de importantă
pentru diferențierea subtipurilor histologice de cancer pulmonar și pentru
aprecierea prognosticului. În panelul pentru cancerul pulmonar se regăsesc
următorii markeri mai frecvenți: CK7, CK20, COX-2, TTF-1, cromogranina,
sinaptofizina, p63 și citokeratinele cu greutate moleculară mare (CK5/6).
Diferențierea între carcinomul scuamos și adenocarcinomul pulmonar se poate
face folosind ca markeri numai TTF-1 și p63, specificitatea și sensibilitatea
CK5/6 fiind discutabilă (2).
În cancerul de prostată, p63 și citokeratina 34βE12 sunt
utilizați ca markeri pentru a diferenția proliferările acinare atipice de
adenocarcinom, mai ales în condițiile în care reconstrucția arhitecturii glandulare
este dificilă din cauza dimensiunii reduse a fragmentelor bioptice. Celulele
bazale normale sunt pozitive pentru cei doi markeri. Evidențierea acestora
evită rebiopsierea sau rezecția intempestivă a prostatei în condiții de
benignitate (3).
În diferite stări patologice, o serie de proteine sunt
supraexprimate ca urmare a malfuncției unor căi de semnalizare. Aceste proteine
puse în evidență prin IHC pot constitui o modalitate de tratament. Printre cele
mai întâlnite sunt receptorii factorului de creștere epidermal (EGFR), proteină
transmembranară cu un domeniu tirozin-kinazic intracelular. Prima moleculă
îndreptată către un astfel de receptor este transtuzumab, anticorp anti
HER-2/neu, utilizat mai ales în cancerul mamar. Au fost dezvoltați și alți inhibitori
ai tirozin-kinazei asociați EGFR, printre care erlotinib, utilizat în cancerele
pulmonare fără celule mici (NSCLC) stadiul IV ca primă linie de tratament, sau
cetuximab, anticorp anti HER-1 cu aplicații în cancerul din sfera capului și a
gâtului.
Imunohistochimia permite, de asemenea, realizarea unor hărți
detaliate de distribuție a neurotransmițătorilor la nivelul sistemului nervos
și împreună cu localizarea tracturilor nervoase la identificarea circuitelor
neuronale.
IHC și cuantificarea histomorfologică sunt utilizate frecvent încercetarea farmaceutică. Analiza imaginilor digitale bazate pe IHC se
aplică pentru evaluarea eficacității medicamentelor și în studii de siguranță,
pentru stratificarea pacienților, validarea țintei pentru intrarea în studii de
fază 1, 2 sau 3 și expresia biomarkerilor. În studiile de eficacitate și
siguranță, morfometria celulară (forma, mărimea, granularitatea) și marcarea
antigenului (intensitate, arie) pot fi cuantificate printr-un software și
permit compararea răspunsului la un medicament dat în funcție de doză, atât în
studiile clinice, cât și în cele preclinice. Expresia antigenului este un
indicator central pentru a demonstra eficacitatea unui medicament. Prin
măsurarea biomarkerilor și corelarea lor cu modificările de distribuție sau cu
răspunsul la tratament se pot formula concluzii rapide.
IHC s-a dovedit un instrument util și în detectarea
infecțiilor pe probele tisulare. Chiar dacă unele efecte citopatice pot fi
identificate cu ușurință și de rutină pe colorațiile histochimice, uneori
acestea nu sunt specifice și sunt aleatoriu distribuite în proba investigată.
În aceste cazuri, IHC se poate utiliza pentru diagnosticul infecției, mai ales
în cazul unor microorganisme prezente într-un număr mic, slab colorate, cu o
creștere lentă, non-cultivabile sau cu o morfologie atipică.
Diagnosticul infecției cu virusul herpes simplex (HSV) se
poate stabili utilizând anticorpi mono- sau policlonali împotriva antigenelor
HSV. Chiar dacă anticorpii policlonali sunt sensibili, nu permit distincția
între HSV-1 și HSV-2, pentru că acestea sunt antigenic asemănătoare. De
asemenea, trăsăturile histologice ale HSV se pot regăsi și în infecțiile cu
virusul varicelo-zosterian. Anticorpul monoclonal împotriva glicoproteinei GP1
a virusului varicelo-zosterian este suficient de sensibil și specific pentru a
face distincția între cele două infecții. IHC se folosește și pentru
demonstrarea asocierii între herpes virus 8 și sarcomul Kaposi sau boala
Castleman multicentrică (4).
Diagnosticul de sarcom Kaposi este problematic prin
similitudinea morfologică cu alte neoplasme vasculare benigne sau maligne.
Imunocolorarea antigenului nuclear latent 1 este folosită pentru confirmarea
diagnosticului, în special în leziunile precoce sau când neoplasmul este
prezent într-o zonă anatomică rară.
Diagnosticul histologic al virusului citomegalic (CMV) în
țesuturile fixate se bazează pe identificarea efectelor citopatice precum
incluziile nucleare și citoplasmatice sau ambele. De multe ori, acestea lipsesc
în infecțiile recente, la pacienții imunosupresați sau pot fi confundate cu
modificările degenerative sau reactive. IHC s-a dovedit utilă în detectarea CMV
la pacienții cu colită ulcerativă refractară la corticoterapie sau în
detectarea infecției CMV oculte la pacienții cu infecții SNC posttransplant ce
au dezvoltat complicații neurologice (5, 6).
Infecția cu Helicobacter pylori duce la gastrită
cronică și este puternic asociată cu dezvoltarea limfoamelor gastrice.
Detectarea infecției pe secțiunile clasice hematoxilin-eozină (HE) se face
numai în 66% din cazuri. Deși metoda histochimică convențională este mai
sensibilă decât HE, tratamentul pentru gastrită cronică activă poate modifica
forma sau poate scădea numărul de microorganisme, făcând dificilă identificarea
și diferențierea de mucină sau produșii extracelulari inflamatori. În aceste
situații, IHC îmbunătățește rata de identificare cu succes a bacteriei, chiar
la un cost mai redus comparativ cu o cultură.
Boala Whipple, cauzată de Tropheryma whipplei, afectează primar intestinul
subțire și ganglionii limfatici mezenterici și mai puțin frecvent alte organe
(SNC, inima). Caracteristica histopatologică a bolii o constituie prezența unui
număr mare de macrofage spumoase, PAS+, dar prezența acestora nu este
patognomonică, pentru că s-a observat și în alte patologii – histoplasmoză,
macroglobulinemie sau infecții cu Mycobacterium avium. Un anticorp
sensibil și specific policlonal de iepure este utilizat pentru a obține un
diagnostic rapid al bolii Whipple intestinale sau extraintestinale (7).
Bartonella este o bacterie
implicată în angiomatoza bacilară, pelioza hepatică, boala ghearelor de pisică,
în leziunile granulomatoase ale ficatului și splinei sau în endocardita
negativă la hemoculturi. IHC s-a utilizat pentru identificarea B. henselae
și B. quintana la nivelul valvelor cardiace ale pacienților fără
hemoculturi pozitive, existând anticorpi policlonali sau monoclonali ce pot
diagnostica și diferenția între diferitele subtipuri de Bartonella (8).
