Privite la început cu
mefienţă, cu timpul, teatrele sau companiile particulare au proliferat, răspunzând
nevoii de a profesa a cohortelor de tineri actori scoşi în serie, pe bandă
rulantă, cu sutele, de zecile de facultăţi de teatru de stat şi mai ales
particulare. Acum sunt sumedenie, prin mai toate cartierele, împânzind
internetul cu afişele spectacolelor lor, cu nume care se vor cât mai originale,
făcute anume când să şocheze, când să atragă fiecare un anumit segment de
public, folosind în principal texte facile, în care elementul-cheie, fie în
titlu, fie în conţinut, să fie aşa-numitul „spectacol“ care în limbaj elevat se
numeşte dragoste, iubire. Teatrul Act, Godot Cafe-Teatru, Teatrul „D’AYA“,
Teatrul Luni de la Green Hours, Teatrul de pe Lipscani, Teatrul Arca, Teatrul „În
Culise“, Teatrul de Sufragerie, Incomod (înfiinţat de mine), Inexistent,
Unteatru, Bordello, Mignon, iată numai câteva din denumirile noilor teatre
particulare care funcţionează câteodată la foc continuu, în săli improprii,
improvizate, altădată sporadic, închiriind sălile unor teatre, în funcţie de înţelegerile
sau neînţelegerile dintre participanţi, de sponsorizările obţinute şi mai ales
de succesul avut.
Când am înfiinţat, împreună
cu Iurie Darie şi Radu Iftimovici, în 1996, primul teatru particular,
majoritatea colegilor din generaţia mea, obişnuiţi să fie lefegii la stat, s-au
uitat la noi ca la nişte nebuni sau inconştienţi, bănuindu-ne de multe lucruri
necurate. Acum, nimeni nu se mai miră când proaspeţi absolvenţi ai unor facultăţi particulare, fără un nume, fără
nimic care să le justifice aspiraţiile, decât ambiţia şi pasiunea de a se
exhiba, refuzaţi de boşii teatrelor de stat, de legi care să-i promoveze, înfiinţează,
în disperare de cauză, asemenea teatre. Scriu asta nu pentru a-i ironiza, ci
pentru a arăta că spre deosebire de generaţiile trecute, tinerii de azi au mai
multe posibilităţi de a-şi arăta talentul.
Într-un
loc unde, în mod logic, nu ţi-ai imagina că s-ar putea să fie un teatru, pe o
stradă semicentrală, într-un cartier unde există, ca punct de reper, un
restaurant cvasicelebru (Izvorul Rece), funcţionează de câţiva ani, prin strădania
unor tineri pasionaţi, un teatru care se denumeşte şi particular şi independent
– Teatrul de Artă. De fapt, e o asociere a mai multor actori care, după mai
multe peregrinări prin alte sedii improvizate, şi-au găsit un acoperământ mai
stabil. Teatrul propriu-zis se află într-o casă modestă, trei camere
reamenajate, un mic antreu, dependinţe minuscule, pereţi dimprejur şi deasupra
acoperiş. De departe ai zice că e un garaj sau o baracă. Şi totuşi, înăuntru
sunt 50–60 de fotolii comode şi în faţa lor, pe un spaţiu îngust se joacă
teatru. Are ca deviză un citat celebru: „Scopul teatrului dintru-nceputuri şi până
acum a fost şi este să-i ţină lumii oglinda-n faţă“ (Hamlet) şi mărturiseşte că
se consideră a fi „un teatru aflat în prima linie a ofensivei teatrelor
independente, ale cărui spectacole demonstrează că pasiunea, munca serioasă şi
talentul asigură performanţa“. Nu putem decât să-i felicităm pentru aceste năzuinţe
şi aspiraţii.
Una
din ultimele premiere este spectacolul cu piesa Voyeur, a actorului
dramaturg sau dramaturgului actor Garden McKay (1932–2001), puţin cunoscut la
noi, de fapt o dramatizare a romanului său „Păpuşarul”, care se ocupă de o
specie ciudată de oameni, ce simt o plăcere deosebită de a privi pe gaura cheii
viaţa semenilor, în majoritatea lor femei, plăcere care uneori, la unele
specimene, plecând de la o simplă masturbare, degenerează până la urmă în crime
sordide.
Piesa,
făcută de fapt să şocheze cu orice preţ, prezintă succint două caractere în
situaţii destul de bine alese, ce reuşesc să propună un conflict acut, având la
bază o situaţie-limită şi dând posibilitatea regizorului Claudiu Istodor şi celor doi tineri interpreţi, Alexandra Ioniţă şi Tudor Aaron Istodor, să-şi arate cu
lejeritate personalitatea şi să-şi desfăşoare calităţile native. El un tip
straniu, misterios, capabil de dedublare şi de experienţe inedite, care nu se
fereşte să fie chiar morbid, iar ea o tânără fragilă, aparent dezinhibată, care
se pretează jocului propus, dar în ascuns, pe timp ce este supusă la tot felul
de încercări sadice, gândeşte cu un curaj nebănuit soluţia finală. Claudiu
Istodor decupează corect şi de multe ori inteligent evoluţiile celor două
personaje, dovedind reale aptitudini şi un talent psihologic cu totul benefic
celor doi interpreţi, pe care îi conduce cu siguranţă pe căi nebătătorite spre
finalul abrupt. Protagoniştii au oferit puţinilor spectatori o seară de teatru
adevărat, pentru care le mulţumesc şi le urez mult succes în carieră. Deşi bănuieşti
din titlu despre ce e vorba, spectacolul este pasionant, tensionat, plin de
suspans şi-l urmăreşti cu sufletul la gură, dat fiind că evoluţia personajelor
este cât se poate de surprinzătoare, scăpând din schema clasică a unui final
fericit.
În
altă ordine de idei, dincolo de spectacolul de teatru, voyeurismul în sine a
proliferat în viaţa modernă. Sigmund
Freud, părintele psihanalizei, dar şi C. G. Jung, fondatorul psihologiei
analitice, ocupându-se tangenţial de această maladie, n-au putut prevedea
amploarea pe care o va lua în politică, în calitate de instrument de bază
pentru distrugerea adversarilor. Zeci de ziarişti ocazionali, transformaţi
peste noapte în voyeuri specializaţi, au ajuns să pândească ceas de ceas, minut
cu minut şi să înregistreze viaţa privată a femeilor „celebre“, a întâlnirilor
lor de taină cu politicieni cunoscuţi, dar mai ales să redea publicităţii înregistrările
scandaloase obţinute cu aparate supersofisticate. Mai grav şi înfricoşător e că
există la nivel naţional şi implicit mondial voyeuri care ne vizionează, ne înregistrează
din sateliţi viaţa zi de zi, ceas de ceas…
