La 1 noiembrie, Radioul public românesc a împlinit 82 ani. Istoria lui, ca toate istoriile, n-a fost una lină, nezbuciumată. Apariţia însăşi a radioului a avut şi are încă semne de întrebare. Începând cu inventatorul. Toată lumea vorbeşte de vestitul Marconi. Se pare însă că invenţia propriu-zisă îl precede pe acesta, că acela care a pregătit terenul şi instrumentarul, până în cele mai mici amănunte, ar fi fost tânărul şi genialul „vlah“(!) Nicola Tesla. Relativ recent, un tribunal şi-a formulat, de altfel, sentinţa asemănător cu felul în care s-a exprimat Comitetul Nobel în cazul Paulescu: „Meritul îi aparţine lui Tesla, notorietatea – lui Marconi.“ Popov, cel privit cu ironie de noi în anii în care se pretindea că toţi marii inventatori fuseseră ruşi (circula pe atunci şi bancul cu razele X – care se numeau astfel pentru că nu se descoperise încă rusul care le-ar fi inventat) a avut şi el contribuţii hotărâtoare la afirmarea radioului în lume. (...)
Radioul a fost folosit intens de armată, s-a perfecţionat în război, când funcţia de informare era la înălţime. Dacă cei de pe Titanic l-ar fi preţuit cum se cuvine, în 1912, şi ar fi comunicat mai prompt cu uscatul – spun cercetătorii tragediei –, n-ar mai fi murit atâţia oameni. (Secvenţă perfect repetabilă, de altfel, pe diverse coordonate, ori de câte ori este ignorat rolul informării prompte, corecte şi complete în prevenirea catastrofelor.)
La noi în ţară, pasionatul inginer şi profesor Dragomir Hurmuzescu a condus, la Institutul Electrotehnic Român, echipa experimentatorilor graţie cărora, la puţină vreme după inventarea lui, a apărut şi la noi radioul pentru marele public.
Cu audiţiile muzicale, concertele recepţionate de la Viena, cu transmisiile directe de la spectacole, cu participări în studio ale şcolilor, ale marilor personalităţi culturale, funcţia formativă a Radioului public îşi spune cuvântul. Îl numim astfel, dar el era la început public doar prin vocaţie. Nu le era permisă posesia receptoarelor de radio decât persoanelor care împliniseră 18 ani, aveau cetăţenia română şi un certificat că nu comiseseră infracţiuni. Lumea se aduna în curţile norocoşilor şi asculta ca la biserică veştile din „cutie“. Îl ascultau pe Nicolae Iorga, la Universitatea Radio, ale cărui conferinţe nu se putea şti niciodată cât durează, pe Vasile Voiculescu (ajuns coordonator de programe), la Tribuna Sănătăţii, vorbind accesibil şi atractiv despre germenii patogeni şi isprăvile lor, pe „Tanti Radio“ care lucra cu copiii şi pe mulţi alţii. Iniţial erau numai câţiva angajaţi; colaboratorii erau mulţi. Dar, la început, invitaţii se temeau de radio. Chiar la inaugurare, joi, 1 noiembrie 1928, o parte dintre interpreţii care acceptaseră invitaţia de a cânta în direct n-au mai venit şi unul dintre directori, Mihail Jora, a trebuit să le ţină locul, la pian.
Prin ani, Radioul public (cel care, prin definiţie, trebuie să informeze prompt întreaga populaţie, publicul larg, despre tot ce fac conducătorii ţării şi să informeze concomitent conducătorii despre felul în care publicul larg înţelege, interpretează şi evaluează faptele lor) şi-a dezvoltat funcţiile de creator şi tezaurizator de cultură, ajutând şi în felul acesta publicul să devină din ce în ce mai competent în judecăţile sale.
Funcţia sanogenetică am lăsat-o la urmă, dar nu e deloc mai puţin importantă. Dacă pentru Hipocrate, mijloacele tămăduitoare erau plantele, cuţitul şi cuvântul, ne permitem să precizăm în legătură cu acesta din urmă: cel mai puternic e cuvântul rostit, care poate fi ca atare, dar şi tăcut, transmis prin muzică sau prin alte sunete, totul e să fie oferit creierului prin auz. (Cei care nu văd sunt mai fericiţi, se pare, decât cei care nu aud.) În 82 de ani, Radio România a adunat, în Fonoteca sa de Aur, voci celebre. Multă vreme, nu toţi „radiofoniştii“ vorbeau la microfon, ci numai cei care aveau „voce“. După 1989, însă, libertatea cuvântului a fost înţeleasă ca o vorbire nediscriminatorie. Acum lucrurile încep să se lămurească. Vocea omenească joacă un rol principal în sanogeneză. Dar nu orice voce. Numai vocea cu personalitate, adică vocea vie, aceea care exprimă în primul rând iubire, dar concomitent informează, formează, creează şi tezaurizează valori.
