Oferind portretele a zece personalităţi unite prin „devotamentul pătimaş faţă de o idee, un vis sau un proiect“, volumul Fanaticii al lui Vlad Mixich, absolvent al Facultăţii de Medicină din Timişoara, ilustrează diversitatea fascinantă a formelor de exprimare a vocaţiei. O prezentare a lucrării, realizată de dna Elena Solunca, la Cartea confraţilor.

 "> Vocaţia ca excelenţă - Viața Medicală
Cultură

Vocaţia ca excelenţă

de Elena SOLUNCA - mar. 1 2012
Vocaţia ca excelenţă

Oferind portretele a zece personalităţi unite prin „devotamentul pătimaş faţă de o idee, un vis sau un proiect“, volumul Fanaticii al lui Vlad Mixich, absolvent al Facultăţii de Medicină din Timişoara, ilustrează diversitatea fascinantă a formelor de exprimare a vocaţiei. O prezentare a lucrării, realizată de dna Elena Solunca, la Cartea confraţilor.

 

   Inspirată ideea lui Vlad Mixich de a cuprinde într-un singur volum „portretele a zece oameni cu vocaţie“ sub titlul FANATICII, ce atrage tocmai prin ambiguitatea care învăluie cuvântul fanatic şi derivatele sale. Inspirată, pentru că invită (nu oferă!) cititorul să-şi formeze singur o concepţie despre personalităţile portretizate ce au ca trăsătură comună „devotamentul lor pătimaş faţă de o idee, un vis sau un proiect“. La vremea lui, Titu Maiorescu scria cum că „acela are vocaţie, care în momentul lucrării uită de sine“. Că sunt buni sau răi e o altă problemă şi pentru a-i judeca trebuie să pornim de la adevărul că „în adâncul fiinţei lor arde acel foc care degajă suficientă energie pentru a schimba lumea“. De „oferit“, oferă crâmpeie din viaţa lor cotidiană şi o face sine ira et studio, depăşind cu eleganţă aşa-zisele portrete în tonuri agresiv de stridente cu care ne-a obişnuit mass-media dâmboviţeană, generând reacţii hormonale şi o neîncetată gâlceavă. E un alt fel de a face jurnalism, de care este mare nevoie în societatea noastră într-o perpetuă tranziţie spre nu se ştie încotro, unde „liderii de opinie“ se orientează cu promptitudine după suma pe care patronul e dispus să o ofere. Vlad Mixich e cu totul altceva, el însuşi un fanatic al cuvântului „ce exprimă adevărul“, singurul demn de luat aminte cu toată seriozitatea şi responsabilitatea. Vocaţia atinge cotele excelenţei modelate după criteriile autoexigenţei. S-ar putea spune că Vlad Mixich are avantajul de a fi făcut facultatea de medicină şi că a „deprins“ suficientă psihoterapie ca să „găsească adevărul“, crâmpeiul de lumină ascuns prin stufărişul faptelor. Să sperăm că va reuşi, dacă nu să schimbe lumea, să modifice cât de cât felul în care se face acum jurnalism în România. Speranţa nu e nici pe departe vană şi se întemeiază pe faptul că până acum a câştigat Premiul Deutsche Welle pentru tinerii jurnalişti (în 2008), iar Freedom House i-a acordat premiul „Cel mai bun jurnalist al anului“.
   Personalităţile alese se pot înscrie într-o constelaţie atrăgătoare ilustrând cât de fascinantă este diversitatea formelor de exprimare a vocaţiei, când şi cum se descoperă şi cum se întâmplă cu acea „uitare de sine“ de care vorbea Titu Maiorescu – Marcel Iureş, „curajosul domn Florescu“, Mihai Ghika, Mircea Dinescu, Theodor Paleologu, Cristina Neagu, Dan Puric, Raed Arafat şi Monica Macovei. În chip semnificativ, primul portret este cel al lui Marcel Iureş, „omul care tace“. Tace nu pentru că nu ar avea ce spune, ci pentru că spaţiul public este acoperit de zgura derizoriului cu care parcă nici nu merită să te pui. Păcat, pentru că am avea multe de învăţat, începând cu bunul simţ (una dintre resursele naturale aproape epuizată), dar se face că „dialogul surzilor“ îi alungă în afara cetăţii. Medicul-jurnalist pune un diagnostic de neinfirmat: „În România de după 2010, cea mai răspândită şi dureroasă formă de exil este tăcerea acestora“. Doamne, şi câţi dintre români or fi ales acest exil, încât, urmând pe Eclesiast, am spune că într-un un timp al urii, al dărâmării, al războiului tuturor împotriva tuturor, numai tăcerea este mediul prielnic de germinare pentru un viitor al zidirii, al iubirii, al păcii…
   Demn de interes este drumul ce duce la descoperirea vocaţiei, a chemării care te obligă să-i răspunzi necondiţionat, irupe din adâncul cel mai adânc al sufletului, uneori din întâmplare, alteori ca o iniţiere a destinului, pe neaşteptate sau ca o iluminare. Pentru Marcel Iureş a fost ca o întâmplare, după ce a ratat admiterea la medicină şi psihologie: „Disperarea m-a făcut să dau la teatru“. Asta nu înseamnă, nici pe departe, că orice disperare se poate „trata“ aşa şi nici că singură a făcut din tânărul de atunci marele actor de astăzi. Dar cum poţi face ca din „tăcere“ să reuşeşti să eliberezi acel „ceva“ care să fie cluul unui portret? E şi asta o provocare şi Vlad Mixich o trece cu brio. O provocare, fiindcă Marcel Iureş ar dori să vorbească pentru, şi-ar dori chiar, însă nu are încredere în mass-media care, obsedată de rating, transmite mesajul mutilat. Cum treci de bariera neîncrederii? E un secret al autorului şi, când neîncrederea se topeşte, dialogul e ca o „întâlnire admirabilă“. Aflăm că, urmându-şi steaua călăuzitoare, omul cu vocaţie consideră mai important ce crede însuşi despre sine şi despre ceea ce face, înfruntând deliberat orice risc. Mărturiseşte Marcel Iureş: „Ideal ar fi ca toată lumea să te iubească. Dar asta nu se poate. E o nebunie. Ultima mea grijă e dacă imaginea e iubită sau eu cel adevărat sunt iubit“. E una dintre formele acelei „uitări de sine“.
   Mircea Dinescu a devenit un fel de legendă despre care se vorbeşte peste tot şi în mai toate felurile şi poetului se pare că îi face plăcere. Ce ar mai fi de spus? Dibaciul jurnalist află satul Cetate, transfigurat dintr-un loc pustiu într-o binecuvântare, unde poetul pare a se revanşa pentru „peripeţiile“ cu Realitatea, Academia Caţavencu şi Cotidianul. A binecuvântat Cetatea cu tot ceea ce a făcut pe acest pământ, simbolic întruchipat în îngerii sculptaţi pe malul Dunării. În stilul său inconfundabil, poetul mărturiseşte: „M-am gândit atunci că uite, caii se mai opresc să se uite la îngeri, dar oamenii nu. Şi mi-am zis atunci că asta vreau să fac aici: să-i conving pe oameni să se mai uite puţin şi la îngeri“. Aşa fiind, nu putem să nu-i dăm dreptate lui Vlad Mixich: „Nu studioul îl va mântui pe Mircea Dinescu, ci acest loc“.
   Schimbăm anume registrul pentru că atunci când e vorba de vocaţie temele sunt nespus de multe, omul fiind în continuare „un necunoscut“, cu o devenire imprevizibilă. Handbalista Cristina fuge de presă iar amatorii de ştiri „picante“ s-au şi grăbit să spună că „ar avea de ascuns ceva“. Ei bine, nu, decât ceea ce, deşi aproape în văzul lumii, nu este vizibil pentru cei care „ochi au şi nu văd“. Şi, dacă a acceptat să vorbească, a făcut-o cu un amendament: „Să scrieţi simplu. Să nu complicaţi lucrurile, că e păcat“. Jurnalistul se conformează şi descifrează în comportamentul de zi cu zi, deloc atractiv pentru amatorii de „evenimente“, geniul jucătoarei: „Nicio mişcare în plus, niciun pas în minus, mingea nu este altceva decât o prelungire a voinţei ei“. În rest, refuzul de a fi „faimoasă“ cu motivaţia: „pe mine mă interesează să joc handbal cât mai bine şi în rest să-mi trăiesc viaţa mea de om normal“. E simplu, nu? Portretele sunt, ca să zicem aşa, nominalizate cu două excepţii. Unul dintre ele este al lui Theodor Paleologu care are ca titlu „Bătălia pentru Colegiul 9“, într-un fel de clarobscur în care apare „fiul tăticului său“ în atmosfera proprie alegerilor din 2008 în sectorul 2, alta decât cea transmisă la televiziune. Cunoscătorii se vor regăsi în atmosfera din preajma Bisericii Silvestru, unde odinioară venea Al. Paleologu, de care unii enoriaşi îşi amintesc cu simpatie. Aici, „portretul“ este, cum am spus, de grup şi Theodor Paleologu, câştigătorul alegerilor din acel an, este în prim-plan dând substanţă şi culoare atmosferei, altfel destul de obişnuită pentru un an electoral.
   Fiecare dintre portrete are un titlu, un fel de carte de vizită care prefigurează orizontul de aşteptare. O excepţie: Raed Arafat, „fanaticul“. Atât şi nimic mai mult, iar, în sine, cuvântul spune totul. Din casetă aflăm că este singurul demnitar român care răspunde singur la telefon şi asta spune mult despre omul care se bucură poate de cea mai mare încredere a unui popor prea des minţit ca să mai creadă în vreun pământean. La Raed Arafat, vorba are necondiţionat acoperirea faptei şi e cât se poate de firească exasperarea lui faţă de „lentoarea birocratică“, motiv pentru care nu se prea bucură de simpatia celor care suferă de această maladie naţională. Se implică în tot ce vrea să facă, până acolo încât, după o şedinţă agitată cu proiectanţii, spune mai în glumă, mai în serios: „Nu mai ştiu ce fac eu. Medicină? Şantier? Ceva, ceva tot fac“. De făcut, a făcut SMURD, un brand şi, mai mult, un nume aproape magic pentru cei bolnavi şi deznădăjduiţi: „Chemaţi Arafatu’, că numai el ne poate salva!“. Aşa este, pentru că a reuşit să facă din lucrul „umăr la umăr“ un principiu instituţional. Ca orice luptător împătimit, îşi are, neîndoielnic, inamici, dar pentru el asta e mai puţin important, ştie cum să reziste şi să-şi asigure victoria. S-a spus că deviza lui este: „Raiul poate să aştepte“ şi se străduieşte să-l lase a-şi rumega veşnicia, furându-i timp pentru ca cei suferinzi să se mai bucure de viaţă. Odată a spus: „Dacă cineva introduce competiţia comercială pe urgenţe, eu nu mai am ce căuta în minister. Am plecat“. Aşa a făcut. Asta spune mai mult decât toate lucrările de deontologie medicală şi discursurile populiste. Când s-au împlinit 20 de ani de la înfiinţarea SMURD, prof. dr. Mircea Chiorean i-a urat „să-şi păstreze fanatismul“. Vlad Mixich comentează: „Sângele arab sclipeşte limpede în viaţa lui Raed Arafat: pasionat, excesiv, intolerant. Doar că fanatismul lui nu încearcă să aducă moartea, ci s-o amâne. Această inversare pozitivă e fericită, dar inexplicabilă. Căci cine altcineva poate înţelege motivaţiile unui fanatic, în afară de cei asemenea lui“. Măiestria portretului făcut lui Raed Arafat ne lasă să întrevedem că Vlad Mixich este printre cei „asemenea lui“.
   Mistuit de acel foc interior, urmărindu-şi neostoit chemarea, fanaticul îşi asumă singurătatea, cum o face şi Monica Macovei, „singurul politician român, către care, în toamna lui 2011, românii mai puteau privi cu speranţă“, un fel de Don Quijote al dreptului românesc. Până la un punct, singurătatea aceasta e sinonimă cu o condamnare pentru cel care se încăpăţânează să fie sincer cu sine şi cu cei din jur până în pânzele albe, să nu mintă într-un timp când ubicuitatea minciunii este asfixiantă. Ca armă de luptă, sinceritatea, asociată cu alte calităţi intelectuale şi morale, poate contribui la atât de dorita schimbare spre o normalitate pe care abia de o mai intuim. Reversul condamnării e binecuvântarea pentru ceea ce a făcut Monica Macovei şi, îndeosebi, pentru ceea ce rezistă, între altele independenţa magistraţilor, funcţionarea autonomă a DNA şi obligaţia politicienilor de a-şi declara averile. Ca şi cu alte personalităţi, autorul ne-o prezintă pe Monica Macovei în viaţa ei cotidiană şi nu doar pentru culoare, ci pentru a înţelege adevărul: „este mai degrabă un simbol decât un politician feroce… unul dintre puţinele simboluri rămase de care ne putem agăţa“. Politicienii dâmboviţeni ştiu că „Monica Macovei le va fi utilă atâta timp cât nu va primi din nou acces la putere“ şi procedează în consecinţă. Vocaţia o face să-şi dorească mai mult – să lupte, să schimbe lucrurile înţepenite care fac din ce în ce mai greu mersul înainte. Atunci, „încearcă“. Ca o mână întinsă, ea spune: „Cât pot şi cât mi-e dat. Măcar spun lucruri dacă nu pot să determin schimbarea. Dar şi alţii trebuie să facă asta. Nu sunt singură. Însă nu suntem încă destui“. (s.n.)
   Am lăsat la urmă portretul lui Dan Puric, a cărui „convertire“ a făcut să se considere „rapsodul bucuriei“ şi „ortodoxul îmbisericit mărturisitor“ şi am făcut-o fiindcă ne pare relevant pentru disocieri necesare. Întâi, între portret şi imagine, nu odată echivalate, cu sau fără ştiinţă. Promovarea imaginii făcută după metode şi tehnici specifice glisează pe nesimţite în confuzie, prin ecartul dintre ceea ce este cu adevărat cineva şi ceea ce se vrea să pară el însuşi sau cine ştie ce interese. Portretul se ţese cu migală permisivă pe canavaua ideilor, valorilor şi idealurilor. Aşa fiind, supărarea lui Dan Puric este explicabilă, dar nu are justificare. Cu dorinţa sinceră să înţeleagă, nu doar să „vorbească“, jurnalistul atrage atenţia de la început: „Dar ce este de înţeles atunci când crezi că faci mai mult decât faci şi eşti mai mult decât eşti. E cea mai tristă poveste pe care am scris-o, pentru că, deşi are marele har de a bucura oamenii, în Dan Puric a crescut ambiţia de a îndrepta un neam întreg“. E ca o înstrăinare de sine, o amăgire, care, din păcate, nu este doar a lui şi acest fenomen ar merita o cercetare psihosociologică. Din multe puncte de vedere, mentalitatea actuală este pregătită pentru a-l întâmpina cu aplauze, doar că succesul de imagine îl face nu odată intolerant pe cel care pledează pentru… toleranţă. „Convertirea“ lui Dan Puric are o arie de extensie mai mare, căci mulţi sunt cei care pun semnul de egalitate între a te numi şi a fi creştin. Aici se ascunde o formă vicleană de secularizare ce erodează biserica din interior, cu mult mai dăunătoare decât cea exterioară. Pândeşte riscul să se poată spune, ca în cunoscutul roman al lui Umberto Eco: Din trandafir nu a rămas decât numele… Dacă admiratorii, atâţia câţi sunt, ar citi măcar câteva pagini din scrierile Sfinţilor Părinţi, din volumele Filocaliei traduse de Părintele Dumitru Stăniloae, Patericul românesc sau Rugăciunile din volumul îngrijit de Virgil Cândea, ar descoperi că astăzi adevărata convertire este de la a te numi (şi a vorbi) la a fi creştin. S-ar întâmpla atunci să avem mai puţini vorbitori şi mai mulţi trăitori spre folosul real al tuturor. Rafael Noica ne dă o pildă. Se ştie, credinţa vine prin auz şi şirul cadenţat al cuvintelor fascinează, dar se ignoră că nu tot cuvântul are „puterea“ convertirii. Cât despre supărare, îmi amintesc spusa unui bătrân duhovnic: „grija mea cea mare nu e că cineva mă poate supăra, ci ca eu să nu supăr pe nimeni“. Mult mai de folos este tăcerea mărturisitoare şi lucrătoare într-un mod de a fi şi a face bine ceea se cuvine a fi făcut după spusa ţăranului român, creştin dintru începuturi: „A fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare“. De aceea, iertat să-mi fie, nu am înţeles supărarea actorului, simptomatică pentru personalitatea sa şi ambientul nostru mental. Să fi uitat de rugăciunea binecunoscută a Sf. Efrem Sirul care se încheie: „Aşa Doamne Împărate dăruieşte să-mi văd greşelile şi să nu osândesc pe fratele meu“?.
   Portretele pun în evidenţă o rafinată flexibilitate de gândire şi comportament a autorului, care cizelează comprehensiunea, evită simpla descriere, fapt prin care el însuşi e pilduitor. Peste toate pluteşte o adiere de îngăduinţă, ce ne face să gândim că jurnalismul poate avea o funcţie paideică şi de terapie pentru maladiile lumii contemporane. Nu ştim în ce măsură medicina a pierdut un specialist, cert este că jurnalismul a dobândit cu Vlad Mixich o personalitate şi un reper care îngăduie speranţa că putem ieşi din acest bâlci al deşertăciunii. Fireşte, nu e singurul, dar, pe urma cuvintelor Monicăi Macovei, credem că nu sunt încă destui.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe