Profesor
universitar şi medic neurolog, membru al mai multor societăţi naţionale,
internaţionale şi academii de neurologie, psihiatrie, antropologie, dar şi de
literatură, Liviu Pendefunda s-a născut
în 1952, la Iaşi – un fel de Florenţă a României prin tradiţiile sale istorice şi
marile personalităţi culturale, ştiinţifice şi artistice. A publicat mai mult
de 60 de cărţi, cea mai mare parte dintre ele de ştiinţă (25) şi de poezie
(20); este şi eseist şi prozator. I-au fost acordate numeroase premii şi
recunoaşteri de anvergură naţională şi internaţională, atât de literatură, cât şi
de medicină.
Îndrăgostit
încă din adolescenţă de opera lui Lucian Blaga (1895–1961), a aprofundat şi
valorizat gândirea estetică a marelui poet orfic, metafizic, expresionist
transilvan. A împărtăşit postulatul acestui filosof al culturii, că există
lucruri esenţiale, care, în lumina artei, pot fi percepute mult mai profund
decât în cea a ştiinţei. Se spune că apa unor mări e mai străvezie în lumina lunii
decât în cea a soarelui. Chiar şi această culegere de poezii, Crucea
întrandafirată. Croce della Rosa Rossa (florilegiu român-italian, Iaşi, Editura Contact internaţional,
2012, copertă şi ilustraţii Elleny Pendefunda), face uz de câteva categorii tainice
ale inconştientului şi, totodată, pune în operă valori gnoseologice, dar şi
ale credinţei; o dovedeşte simbolistica religioasă creştină, dublată de cea
mitologică, ezoterică, astrologică sau alchimică, omniprezentă în poezia lui
Liviu Pendefunda. Un text emblematic, de fapt o artă poetică este Ars longa: „E aur copilul tău, Mercur/cu
soare rătăcit între eclipsele de lună/din lacul plin de sulf şi sare/sub
sceptrul lui Saturn//E’nţelepciunea cuprinzând în ochi/de vultur şi zbor de
pelican/fructele-de-argint, copacul plutitor/în noaptea-n care’nfloresc
trandafirii.//Petale albe/petale roşii/ se-ntrepătrund sub Crucea Sudului,/un
clopot, o fântână şi carul meu de zbor,/simboluri pe un templu închinat
iubirii.//E aur copilul tău, un unicorn/care’ţi întinde mâna’n labirint“. Prin
urmare doar inconştientul, datorită convergenţei seriilor abisale, e apt să
rostească acea noos (minte) cosmică,
adică spaţiul, timpul şi marea urzeală universală ce se numeşte natura umană.
Spre deosebire de ideologii perfecţiunii
absolute, care au făgăduit paradisul, punând în practică de fapt iadul
terestru, poetul îşi propune, prin recurs la visul şi zborul poetic într-o
libertate a dezmărginirii, să sfideze feluritele stereotipuri şi clişee, în
numele unei poezii vii şi autentice, atingând performanţa unui sistem
stilistic-filosofic personalizat, demn de Mallarmé, Valéry sau Elytis. În ciuda
riscurilor unor inevitabile artificii şi zboruri cu aripi imperfecte, poezia rămâne
pentru Liviu Pendefunda soluţia, adică
o sinteză de detaşare, refugiu şi consolare, de automărturisire uneori
codificată şi totodată de mâhnită revoltă împotriva obsesiilor omenirii –
timpul, materia, istoria curentă cu al său apus
al zeilor, a se citi declin al valorilor etice, estetice şi morale, fragilitatea
condiţiei umane comparabilă cu existenţa unui trandafir. Iată de ce poetul
trebuie să fie mereu în alertă, conştient că nu poate învinge decât printr-o
necontenită integrare în artă. În arta-cale spre cunoaşterea lui Dumnezeu (acelDeus absconditus), ce rezumă o
indefectibilă nostalgie de suprafiresc, un dor nemântuit de sacralitate.
Debutul
editorial al lui Liviu Pendefunda s-a produs în 1979, cu „Sideralia“. În anii
care au urmat, au fost publicate volumele „Farmaciile astrale“, „Tihna scoicilor“,
„Cabinetul Doctorului Apollon“, cărţi ce s-au bucurat de cronici semnate de cei
mai prestigioşi critici ai vremii, dar mult mai de preţ au fost pentru autor
scrisorile filosofului Constantin Noica.
Poeziile
lui Liviu Pendefunda atestă omniprezenţa unei ars combinatoria compozite:
lirism pur, poezie corală, epico-dramatică etc.; sacrul şi profanul îşi dau
mâna în orice loc, înflorit sau damnat, inclusiv în noi înşine; la rândul
nostru, suntem prezenţi în locurile unde bântuie suferinţa, batjocura, umilirea
sau, uneori, în cele binecuvântate de Sfântul Duh. Inima poetului este locuită
de magul eminescian călător printre stele. Luându-şi zborul, el a avut parte de
cele mai deosebite conjuncţii şi contradicţii: suave, amoroase armonii şi
stridente, inumane discordanţe, de frumos şi respingător, de bine şi de rău,
înfăţişări ale lumii vizibile şi alegorii polisemice ale invizibilului.
Versurile lui Liviu Pendefunda aspiră către un dincolo, fără de timp şi fără de
spaţiu. Să trăieşti măcar o clipă în prezenţa acestui Deus absconditus sau cu cuvintele lui Lucian Blaga, Marele Anonim,
generator al „diferenţialelor divine“ ontologice şi morfologice, îi oferă
poetului un alt înţeles al lumii şi al propriei poezii, cu totul insolit,
adesea accesibil doar iniţiaţilor.
Poezia
hermeneutului Liviu Pendefunda îngemănează mereu analiza umanului cu a
divinului, într-o alchimie spirituală ce ţine cont de fapt de dualitatea
omului, de ambiguitatea sa fundamentală. Doar visul poetic are virtutea de a
modifica şi, de cele mai multe ori, de a aboli cele două limite, între care
omul este, după Swedenborg, ostatic: spaţiul şi timpul. Bizuindu-se chiar pe
visul poetic, Liviu Pendefunda păşeşte spre iluminarea lăuntrică, spre
autocunoaştere, „sub orizontul misterului şi al revelaţiei“.
Abordând
mai de aproape textele poetice ale prezentului florilegiu, le-am putea
considera un imn Creaţiei (franciscan şi blagian totodată) puse în operă prin
iubire ca în „Divina Commedia“ (l’amor
che muove il sol e l’altre stelle…). Figurile stilistice mai frecvente sunt
simbolul, metafora revelatorie şi alegoria, totul avându-şi locul de pornire în
visul cu ochii deschişi, un fel de grotă la lumina zilei ce poate fi şi peştera
lui Platon. Angajamentele estetice (armonia, frumuseţea spirituală, survolul
lumii printre astre în carul mnemonic)
şi cele morale ţin pasul cu cele dintâi, ele numindu-se justiţie, milă, speranţă
şi, fireşte, credinţa, considerată superioară ştiinţei şi filosofiei,
reprezentată printr-un insolit şi absolut inedit simbol al crucii întrandafirate. Recurenta concatenare de structuri duale
între tenebre şi lumină, între stele (poetul acuză o adevărată sideromanie!) şi
abis, între efemer şi eternitate, între labirint şi diverse figuri geometrice,
între o anumită numerologie şi semne zodiacale, între falii de moarte şi falii
de viaţă, fac din Liviu Pendefunda un poet ce îmblânzeşte şi înfrăţeşte
concepte şi imagini, adesea cvasiîncifrate, dar de cele mai multe ori
cuceritoare şi emoţionante.
Viziunea despre lume, originală în
stranietatea sa, propusă de poet (ce riscă denumiri de zeităţi sau termeni
cabalistici, ezoterici sau alchimici aproape necunoscuţi marelui public) îl
distinge net de contemporanii săi. În fine, am reţinut pentru cititorul grăbit
mai multe cuvinte-cheie recurente, apte să dea o idee despre spectacolul liric
oferit de versurile sale: înţelepciune, coroană sau cunună, neant sau abis,
focul, carul divin, triunghiuri în cerc, piramide în sfere, şapte serpentine,
copacul plutitor, magie, infinit, fântână, nori romboizi, mister sau taină.
Poezia lui Liviu Pendefunda este cea a unui explorator spiritual, scrisă sub
semnul iubirii şi al misterului.
