Născut la 30 martie 1853, pictorul și desenatorul olandez postimpresionist Vincent Willem van Gogh, unul dintre fondatorii artei moderne, a realizat peste 2.000 de opere de artă în ultimii zece ani de viaţă. Creaţia sa a influenţat major arta secolului al XIX-lea prin culorile vii și tehnica originală, exprimând senzaţii, sentimente și forme.

Vincent Willem van Gogh provine dintr-o familie cu antecedente psihiatrice, de suicid și demenţă, fiind un tânăr încercat de mai multe afecţiuni. Unele dintre ele au fost tratate cu mijloacele disponibile la acea vreme, altele au fost suspicionate de specialiștii care i-au studiat evoluţia ca artist.

Ei au încercat să găsească explicaţii medicale ale diferitelor inovaţii cu picturi viu colorate, bazate pe linii curbe, din care reiese lupta lui cu suferinţa fizică și psihică („Grădina spitalului”, „Flori de migdal”, „Rădăcini de copac”, „Trunchiuri de copac”).

Mulţi cercetători s-au ocupat de patologia de care ar fi putut suferi Vincent van Gogh, cercetându-i scrisorile și jurnalele, dar și arhivele medicale ale spitalelor unde a fost tratat. Până astăzi nu se cunosc cu certitudine toate afecţiunile de care ar fi suferit artistul, dar există numeroase supoziţii, stabilindu-se anumite corelaţii între fiecare dintre ele și acţiunile sau opera lui.

Au fost incriminate: epilepsia „Petit mal intelectual” sau „epilepsie focală cu crize parţial-complexe” – descrisă de epileptologul francez Fairet –, tratată cu bromură de potasiu, de sodiu sau digitală; tulburarea bipolară – episoade de depresie și maniacale, atacuri de panică, tulburări psihice cu episoade de autoagresivitate – descrise de medicul Paul Ferdinand Gachet, iubitor de artă și artiști, care a utilizat metode de tratament alopate și homeopate insuficient precizate.

Stări descrise de artist

Van Gogh își descrie stările în cele peste 800 de scrisori trimise fratelui său în decurs de 18 ani, precum și în jurnalul propriu, prin sentimente de furie apărute din senin, halucinaţii, confuzie, teamă, pierderi de memorie.

Astfel, i-au fost atribuite afecţiuni precum: schizofrenie – pânze pictate la
Anvers spre sfârșitul vieţii, denumite de unii specialiști în artă „Opera nebună”, folosind culori violente și linii curbe (de exemplu, „Biserica din Anvers”); intoxicaţie cu alcool, alimentaţie deficitară, muncă până la epuizare sau intoxicaţie cu absint (băutură alcoolică tare, amară, de culoare verde).

Consumul exagerat de absint are, între altele, efecte asupra sistemului nervos central (halucinaţii, crize epileptice, leziuni cerebrale difuze cu riscul agravării unor boli psihice și apariţiei tentativelor de suicid). Conform cercetărilor efectuate de Wilfred Arnold, van Gogh devenise dependent de absint de la vârsta de 30 de ani, suferind de efectele secundare induse de acesta – folosirea obsesivă a culorii verzi. Luptă cu simptomele dependenţei, fapt ce transpare din unele lucrări ale sale (de exemplu, „Natură moartă cu absint”).

Explicaţii posibile

Paul Wolf expune, în 2001, teoria potrivit căreia utilizarea galbenului intens ar fi putut fi determinată de intoxicaţia cu bromură, digitală, primită în scop terapeutic antiepileptic (ex: „Floarea soarelui”).

Pânzele create după anul 1888, care prezintă umbre colorate, irizaţii, halouri în jurul surselor de lumină, asemănătoare curcubeului (ex: „Terasa Cafenelei Noaptea”) ar putea avea ca explicaţie prezenţa glaucomului.

O altă afecţiune suspicionată este sindromul Ménière cu tinitus, care l-ar fi determinat să își taie pavilionul urechii. Unii critici consideră însă că van Gogh nu și-ar fi tăiat urechea, ci ar fi fost victima unui scandal cu pictorul Paul Gauguin, dar ar fi luat asupra sa incidentul pentru a nu-i crea probleme prietenului său. Nici cu actul de suicid nu sunt de acord toţi cercetătorii.

Dispariţia unui geniu alertează evident specialiștii, din păcate, postmortem. Van Gogh nu este singurul caz, victimă a vremurilor și a contemporanilor săi. Creaţiile sale însă sunt unanim recunoscute și apreciate astăzi în întreaga lume, iar toate aceste supoziţii nu pot decât să demonstreze limitele știinţei și ale medicinei secolului al XIX-lea.