Profesorul Victor Papilian (n. 17 iunie 1888, Galați, d. 15 august 1956, Cluj) este cunoscut, prin întreaga sa operă științifică. Anatomia omului (Aparatul locomotor, volumul I în 1923 și Splanhnologia, volumul II în 1924/1925) rămâne în continuare o carte-manual etalon pentru studenții mediciniști și nu numai, șirul reeditărilor pierzându-se în negura timpului.
Alături de „Anatomia omului” stau la loc de cinste „Tratatul de anatomie umană” (1923), „Tratatul elementar de anatomie descriptivă și topografică” (1928), „Manual practic de disecție” (1920, în două volume), „Embriologie” (1945), cu plusul dat de calitatea de cofondator al publicației „Clujul medical” (februarie 1920). Victor Papilian a fost student al Facultății de Medicină din București (1907–1916) și student apreciat de profesorii Victor Babeș, Gheorghe Marinescu, Dimitrie Gerota și Alexandru Obregia.
Aprecierile de care s-a bucurat încă din anii studenției l-au impus atenției, astfel că Victor Papilian a fost extern al Eforiei Spitalelor (1909), preparator (1910, la catedra pofesorului Petrini) și prosector/asistent la Catedra de anatomie (1911). În cadrul Facultății de Medicină a Universității Dacia Superioară din Cluj, Victor Papilian a fost profesor agregat (1919), profesor titular (1923–1947), decan (1930–1931; 1940–1944), prodecan (1931–1932), apoi cercetător la Institutul de Cercetări al Academiei (1947–1956).
Momente cu implicații socioprofesionale aveau să marcheze viața profesorului, arestările repetate (în 1946 și 1947) și detenția de la Văcărești (1952–1954) punându-și amprenta asupra persoanei, specialistului și omului de litere care era Papilian și, nu în ultimul rând, asupra cunoașterii sale în ansamblul operei lăsate moștenire.
Dacă opera anatomistului și profesorului Papilian sunt bine cunoscute, nu același lucru se poate spune și despre activitatea sa culturală, însemnată prin pluralitatea domeniilor atinse de magistru. Și atunci se poate vorbi și se poate scrie despre Victor Papilian absolventul Conservatorului de Muzică din București (instrumentul vioară) sau violonistul din Orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor (1907). Rămânând la muzică, se pot scrie pagini întregi despre directorul Operei Naționale Române din Cluj (1933–1936), despre cofondatorul unei Orchestre simfonice la Cluj (alături de George Vâlsan și Zeno Vancea) și al unei orchestre de cameră la Sibiu în anii refugiului (nucleul viitoarei Filarmonici din localitate) sau despre cronicarul de muzică.
La fel de multe pagini se pot scrie și despre scriitorul Victor Papilian (nuvelist, povestitor, dramaturg, eseist, critic de teatru, critic muzical), cofondator al Societății Scriitorilor Români din Ardeal, în 1936. O activitate puțin cunoscută, cu toate eforturile depuse de Constantin Cubleșan, Crișan Mircioiu, Florea Marin, Octavian Gr. Zăgreanu, Ștefania Kory Calomfirescu și, Mircea Popa, critici și istorici literari și, nu în ultimul rând, medici care au contribuit la reeditarea operei sale literare, putând vorbi de o recuperare literară a lui Papilian abia după 1960.
Anul 2017 a însemnat un pas înainte în cunoașterea și aprofundarea operei literare a lui Papilian. Urmare a unui inspirat parteneriat între UMF „Iuliu Hațieganu” și Editura „Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca (cu un naș spiritual la fel de inspirat în acest demers – prof. dr. Dan L. Dumitrașcu), apar în condiții grafice excepționale volumele Scrieri (volumul I, de nuvele, povestiri, conferințe și volumul al II-lea, de dramaturgie), îngrijite și prefațate de Mircea Popa. Practic, vorbim despre un proiect editorial extrem de generos, apărut sub egida celor două instituții și dedicat Centenarului Marii Uniri.
Volumul I din „Scrieri” cuprinde nuvele și povestiri inedite („Poșta”, „Subsol”, „A doua nebunie”, „Dușmana copiilor”, „Poezie”, „Un caz de conștiință”, „Entos Hymon”, „Zidul”, „Coană dentisto”, „Cei ce rămân”, „Ion și Nelu Vătafu”, „Mitomana”, „Mai tare ca iubirea”, „Emancipare”, „Prea multă putere”, „Între tineri”), respectiv cinci conferințe („Despre elite și tineret”, „Viață și sensibilitate”, „Lecție inaugurală”, „Goethe, om de știință”, „Umorul american”).
Volumul al II-lea este dedicat dramaturgiei, în care sunt incluse cinci texte inedite – „Maestrul”, „Regie”, „Tu es Petrus”, „Ioana d’Arc” și „Crinul de aur la Sf. Mormânt”. Alături de cele patru titluri noi, rămân de notorietate piese precum „Celui ce n-are i se va lua” (1927), „Cerurile spun” (1933) și „Nocturnă” (1934), piese jucate pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca.
Demersul recuperării creației lui Papilian este admirabil. Cu atât mai mult cu cât Mircea Popa anunță și alte plăcute restituiri in integrum. Personal, am în vedere publicarea și reeditarea romanelor „Ne leagă pământul”, „În credința celor șapte sfeșnice”, „Fără limită”, „Coana Truda”, „Chinuiții nemuririi”, „Manoil”, „Bogdan infidelul”, romane care au apărut fie în timpul vieții autorului, fie postum, dar care reclamă o unică reeditare. Așa sper să se materializeze și reeditările nuvelisticii. Așteaptă o nouă lumină a tiparului „Generalul Frangulea”, „Sufletul lui Faust”, „Vecinul”, „De dincolo de râu”, „Nuvele oltenești”, „Nuvele bărbierești”, „Gelozia”. Mă gândesc la reeditarea cronicilor de teatru și a celor muzicale. Toate la un loc vor reda imaginea omului de cultură care a fost, în sensul adevărat al cuvântului, Victor Papilian.
Editarea unui număr de cinci conferințe sporește valoarea demer­sului editorial. De aceea, am să vă supun atenției câteva rânduri din conferința „Despre elite și tineret”: „S-a vorbit mult și cu drept cuvânt, după război, despre pacostea inflației de diplome. Diploma care trebuie să fie un mijloc a ajuns un scop; de aici și toate deziluziile pentru tineret și toate greutățile pentru guverne. Tânărul în posesia unei diplome își arogă un drept, iar când statul s-a găsit asaltat de mulțimea solicitatorilor, s-a găsit în neputință de a da o soluție. Criza s-a prezentat cu mult mai tragic ca odinioară, n-a fost un simplu dezacord între generații, ci o ură de exterminare între tinerii care pentru bătrâni erau niște uzurpatori și bătrânii care pentru tineri erau inoportuni, căci nu se resemnau să moară mai repede”. Chiar scrise după prima conflagrație mondială, rândurile de mai sus dovedesc cât de actual este și rămâne Victor Papilian.