A avea un copil bolnav e ca şi cum ai avea un loc de muncă full-time. Nu e niciodată suficient timp, de fiecare dată se întâmplă ceva, tensiunea creşte pe zi ce trece, iar tu te transformi uimitor. Uiţi cine este mai important, care sunt priorităţile, dai vina pe destin, încerci toate metodele salvatoare. Dar ce poţi face atunci când lucrurile scapă de sub control, crezi că ai găsit soluţia ideală, dar, în fond, ai descoperit calea spre pierzanie, ameninţarea directă a tuturor elementelor care constituie trăinicia familiei? Nick Cassavetes ecranizează o poveste extrem de emoţionantă – Viaţa surorii mele, romanul lui Jodi Picoult, iar rolurile sunt extrem de bine valorificate prin intermediul lui Abigail Breslin (din celebrul Little Miss Sunshine) care reuşeşte şi de această dată să fie răvăşitoare, copilăroasă şi totuşi extrem de puternică, Cameron Diaz – o mamă luptătoare mai presus de orice, Alec Baldwin în chip de avocat.

   O viaţă de familie aparent normală: Kate, fiica cea mare, este bolnavă de leucemie, părinţii Sara şi Brian fac faţă situaţiei, cei doi fraţi mai mici sunt şi ei implicaţi atât cât se poate. Micuţa Anna este un caz mai special. Deşi i s-a spus că atunci când s-a născut a fost o rază de soare în familia lor, pe măsură ce timpul trecea s-a dovedit că s-a născut prin fertilizare in vitro pentru a se potrivi genetic cu sora ei mai mare. Iar cum situaţia lui Kate se înrăutăţea pe măsură ce înainta în vârstă, părinţii au fost nevoiţi să o supună pe micuţa Anna unui lung şir de operaţii şi transfuzii necesare salvării lui Kate. Într-o bună zi, atunci când până şi rinichii cedează, Anna este obligată, din nou, să treacă printr-o nouă operaţie. Numai că momentul se dovedeşte a fi unul decisiv pentru întreaga familie: Anna îşi dă în judecată părinţii pretinzând să aibă drepturi depline de decizie asupra corpului şi vieţii ei.

a-ţi vedea propriul copil schingiut de boală, schilodit pe zi ce trece, sub proprii ochi, conştientizând incapacitatea şi neputinţa de a face mai mult. Şocant în film este faptul că regizorul Nick Cassavetes nu trebuie să analizeze milimetric povestea: fiecare membru al familiei suferă în felul său şi fiecare încearcă să demonstreze faptul că îi pasă. Chiar dacă uneori nu o arată, cum ar fi cazul lui Jesse, fratele mijlociu, tot încearcă să se apropie de Kate. Fiecare dintre ei are amintiri percutante legate de istoria bolii lui Kate. Fiecare, la rândul său, a trăit pe propria piele chinurile acestei leucemii. Chiar dacă Sara a încercat eforturi supraomeneşti spre a o însănătoşi, chinurile lui Kate au sporit. A încercat să ducă o viaţă normală, în ritmul tratamentului, s-a îndrăgostit, a iubit, a suferit. Însă în tot acest timp, ea şi boala ei s-au transformat în aliaţi, a putut observa mult mai uşor exteriorul, familia agitată nevoită să sufere din cauza deciziilor mamei: Tată, îmi pare rău că ţi-am răpit iubirea vieţii; Jesse, îmi pare rău că am atras atenţia atunci când aveai nevoie de mai mult ajutor; Anna, îmi pare rău că trebuie să treci prin toate astea. O familie trece printr-o criză, iar drama se adânceşte pe măsură ce timpul trece, procesul Annei înaintează. Sună stupid, poate tipic americăneşte, să începi să descoşi problemele familiei la tribunal, să îi faci pe oameni să înţeleagă limitele unor decizii. Însă numai atunci când criza se adânceşte începem să înţelegem cât de absurzi devenim luptând cu morile de vânt. Tentativele lui Cassavetes de a privi povestea din mai multe unghiuri de vedere salvează într-un fel lipsa scopului final.

   Oricât de sensibil sau mult prea sensibil ar fi, filmul merită văzut din câteva puncte de vedere: începutul are o poezie aparte, iar structura scenariului nu plictiseşte defel.