„Ani
de zile m-a urmărit ideea că trebuie să scriu acest roman. Despre holocaust şi ororile
acelei perioade există nenumărate cărţi. Reintegrarea supravieţuitorilor în
societatea din care au fost alungaţi, ostracizaţi, condamnaţi la moarte, de
fapt o problemă la fel de majoră, a fost abordată mult mai puţin în literatura
actuală“. Această profesie de credinţă
o face dna dr. Madeleine Davidsohn
pe coperta celei mai recente dintre cărţile dsale, Învaţă-mă să trăiesc (apărută,
nu demult, la Editura „Vremea“). Şi este de înţeles această presantă dorinţă a
talentatei reprezentante a medicilor scriitori de limba română din Haifa
(Israel). Personal, ea nu a fost victima holocaustului, dar părinţii i-au dat
viaţă la relativ puţin timp după ce s-au reîntors din lagărul în care fuseseră
deportaţi de autorităţile antonesciene. Din copilărie, deci, i-au devenit
cunoscute ecourile sumbre în care reverberau amintirile terifiantei atmosfere a
lagărelor de concentrare unde au suferit rudele sale, în care persecuţiile de
tot felul, foamea, gerul, bolile, mizeria, bătăile, gemetele muribunzilor făceau
parte din cotidian.
Personajul
central al acestui al patrulea roman publicat de dr. Madeleine Davidsohn este
Aron Sigler, unul din numeroşii deportaţi în Transnistria, pe care îl cunoaştem
de îndată ce porţile lagărului se deschid, iar ordinea militară de acolo dispare,
în urma înfrângerilor suferite de trupele fasciste pe frontul din Răsărit, a
retragerii acestora din faţa armatei ruse. Aron ajunsese în lagăr împreună cu
soţia sa Marta, cu fiul lor şi cu mama sa. Acum ieşea pe poarta lagărului doar
cu soţia, ceilalţi doi dormindu-şi somnul de veci în groapa comună de la
marginea lagărului. Dar nici Marta nu rezistă drumului spre casă: „zece zile de
februarie cu ger crâncen prin câmpurile ruseşti au fost prea multe pentru ea“.
După una din nopţile geroase dormite sub cerul liber, Aron o găseşte fără viaţă.
Acolo, sub rădăcinile unui copac prăbuşit de furtună, Marta îşi află adăpostul
cel de pe urmă. Prin frigul crunt, bărbatul îşi continuă drumul până în orăşelul
moldovenesc unde se născuse şi trăise până la surghiunul în lagărul morţii.
Singur, dezrădăcinat, stă în faţa casei părinteşti, nehotărât dacă să intre sau
nu. Intră şi este întâmpinat de o ţigancă destul de neprietenoasă, cel puţin la
început, care se aciuase acolo. Amintirile se învălmăşesc în capul lui Aron,
dar cum nu are altă perspectivă, rămâne, făcându-şi adăpost în una din camerele
neocupate de Zita, locatara nepoftită. Care se dovedeşte ulterior mai omenoasă
decât la prima întâlnire. Cu timpul încearcă şi el să-şi găsească un rost, ba
chiar se angajează contabil la o firmă de confecţii, reluându-şi astfel
profesia pentru care studiase în tinereţe şi pe care o practicase înainte de a
fi trimis în lagăr. Odată însă, pe când era singur acasă, cotrobăind în dulăpiorul
mesei de scris la care lucrase toată viaţa şi care se mai păstra acolo, găseşte
sertarul secret cu care era dotată acea mobilă, iar în el – 40 de monede de
aur, ce scăpaseră şi de poliţiştii care îi ridicaseră pe locatarii casei, şi de
ochii curioşi ai Zitei. Conştient că de acea micuţă comoară ar putea depinde
viaţa lui, Aron o ascunde în pivniţă.
Un
moment de cotitură în noua existenţă a lui Aron este întâlnirea – de fapt,
reîntâlnirea – cu Leon, un bărbat mai în vârstă ca el, pe care îl cunoscuse în
lagărul de peste Bug şi cu care locuise în aceeaşi baracă, împărţind împreună
suferinţele vieţii lipsite de libertate, persecuţiile, ba chiar şi fiecare bucăţică
de pâine. Leon era originar din Lvov şi cu vreo 40 de ani înainte îi dispăruse
unicul copil, o fetiţă abia născută, în timpul unui pogrom pus la cale de
cazaci. De durere, soţia lui, Anuţa, îşi pierduse minţile şi, în asemenea
stare, după atât amar de vreme, ajunseseră în lagăr. Acum, ei veniseră în
România cu intenţia de a găsi un vas la Constanţa cu care să ajungă în
Palestina (statul Israel încă nu luase fiinţă). Ideea îl cucereşte şi pe Aron,
care era dispus să folosească acele monede de aur pentru a realiza, împreună cu
Leon şi biata lui soţie, visul de a ajunge pe meleagurile unde i-ar aştepta o
nouă viaţă. Dar lucrurile nu se desfăşoară chiar atât de simplu. Soţia lui
Leon, grav bolnavă, moare, iar Aron, când îi spune Zitei că pleacă, aceasta îl
conjură s-o ia şi pe ea. Îl pune chiar să jure că îşi va ţine promisiunea pe un
mic obiect de aur, pe care i-l şi dă, ca să nu uite. Era, de fapt, un obiect de
cult evreiesc despre care ea nu ştia ce reprezintă, ci doar că îl avea de la ţiganca
bătrână care o crescuse. De aici lucrurile se complică şi mai mult, căci Aron,
arătându-i acel obiect de cult lui Leon, acesta îl recunoaşte: cu mult timp în
urmă îi aparţinuse şi i-l dăruise fetiţei lui ca să-i poarte noroc, dar dispăruse
odată cu aceasta. Şi ca vârstă, şi ca posesoare a acelui obiect de aur, Zita
pare că este copilul dispărut în pogrom. De aici – o poveste romantică, nu
lipsită de scene picareşti, despre iubirea unei tinere şi frumoase evreice cu
un chipeş şi viteaz ţigan, iubire din care s-a născut Anuţa, ce avea să devină
mama fără de noroc a copilului dispărut în timpul pogromului. La rândul lor,
între Zita, care îşi regăsise tatăl, şi Aron, se înfiripă o idilă. Romanul se
încheie la Constanţa, când cei trei protagonişti aşteaptă să se îmbarce pe
vasul care îi va duce în Palestina.
Dar
povestea nu pare că s-ar fi terminat. Încă nu ştim cum va fi transpus în viaţă
îndemnul din titlul romanului. Căci cei trei – şi mai ales cei doi bărbaţi scăpaţi
din holocaust – trebuie să ia viaţa de la început, deci să (re)înveţe să trăiască.
Asta o vor face, desigur, după ce vor ajunge dincolo de mare, pe tărâmul
viitorului Israel. Madeleine Davidsohn rămâne datoare cititorilor săi cu
continuarea acestei poveşti, în care să-i vedem pe eroii ei învăţând să trăiască
într-o ţară care, ea însăşi, va învăţa să existe.
