Ce fascinaţie exercită asupra privitorilor
(fie ei şi numai călători cu gândul, copii etern îndrăgostiţi de hărţi şi
stampe, mai nou de internet şi, vai, tot mai rar de lecturi) oraşul acela
republică, ieşit din ape şi răsfrângându-şi în mişcătoarele oglinzi de pe
lagune dantelăria palatelor, ca tot atâtea tărâmuri de poveste! E de ajuns să
vezi o mască de carnaval, că gândul te şi poartă la Veneţia aceea numai a ta,
numai pentru tine răsărită între ape şi cer. E de ajuns să vezi un Ponte (cu sau fără sospiri) şi să te-ajungă un cântec de gondolier, o tânguire de
condamnat din temniţele altui timp, umbra campanilei din Piaţa San Marco,
orologiul cu figurine cadenţând trecerea orelor, cohortele de turişti, în căutare
de splendori cu care să-şi poleiască în vreme amintirile, ori picturi mereu
gata să fixeze pe pânzele corăbiilor lor din suflet imaginea unei Veneţii care
să aibă ceva din chiar fiinţa lor răstălmăcită în culoare.
Între aceştia, Teodor Vescu (n. 1958), format pentru artă la Academia de Arte
Plastice „Nicolae Grigorescu“, pictor român aflat în plină forţă creatoare, deţinător
al mai multor distincţii, menţionat în enciclopedii, dicţionare, lexicoane din
ţară şi străinătate, cu, la activ, peste 20 de expoziţii personale şi nenumărate
participări la expoziţii de grup în străinătate – SUA, Franţa, Elveţia şi în
România. Recent, la Cercul Militar Naţional din Capitală, Salonul Artelor, a
avut loc vernisajul expoziţiei „Veneţiana“, o adevărată panoramă a Veneţiei văzută de pictorul român Teodor Vescu:
frumoasele poduri arcuite peste cărările de ape, eternul la d’Oro care, dacă ar fi să dispară odată şi odată, s-ar ridica
singur din ape aşa cum se va fi fost păstrat în oglinda ochilor încă vii, a
celor ce s-au stins demult, a celor încă fără umbre sub pleoape.
Sub penelul artistului prind viaţă
personaje carnavaleşti aflate parcă în aşteptare pentru un nou bal-carnaval al
măştilor din timpul nostru nărăvit la disimulări. Pendulând între tuşa
clasică şi impresionism, lucrările pictorului Teodor Vescu aduc vechii poveşti
cu numele de Veneţia o prospeţime cu totul aparte, ca o cuminţenie a pământului,
robită de dor de larguri, cu mişcătoarele-i cărări conectate la albastrul zărilor
de dincolo de zare. Ca pentru o sărbătoare a luminii, lucrările din ampla
expoziţie „Veneţiana“ ne poartă printr-un ţinut devenit de multă vreme familiar
şi totuşi nou prin acel „nu ştiu ce“ ca o boare de azur topit în aurul pârguit al
zidurilor de castele, bazilici, palate (fără Palatul Dogilor, Veneţia ar fi
ceea ce este?), cu leii de piatră şi bronz de veghe la cetate, cu felinarele
aliniate pe Canal Grande şi, pentru noi, românii, cu ecoul prelung de după
stingerea ultimei bătăi de clopot de la San Marc: „Nu-nvie morţii, e-n zadar,
copile“.
Şi totuşi, Veneţia, acest monstru frumos
care-şi înnoieşte fiinţarea din lumina ochilor noştri vii, ne ajunge iar şi
iar, bântuindu-ne visele cu splendori, venind mai aproape de noi cu fiecare nouă
pictură, de data aceasta adusă „acasă“ de un pictor român.
