„Cumpăna“, „Vadul nou“,
„Oameni de azi“, „Vlaicu şi feciorii“, producţia dramatică a Luciei Demetrius a
atârnat greu în judecata posterităţii, fiind catalogată de noua critică, fără
drept de apel, proletcultistă, deşi în ultimele piese mesajul politic al
partidului unic devenise mai anemic şi era mai subtil strecurat. De ceva timp
însă asistăm la un interesant şi paradoxal fenomen: un fel de restauraţie
mascată a vechilor mastodonţi intelectuali.
În anii aşa-zisului
obsedant deceniu, în presa vremii, condeieri iscusiţi au militat cu îndrăzneală
şi cu învoire de la partidul unic pentru valorificarea moştenirii culturale,
după ce, bineînţeles, „moştenirea“ fusese izgonită din cărţile de şcoală şi din
istoriile literare. Erau vizate poeziile şi piesele lui Lucian Blaga, Ion
Barbu, Tudor Muşatescu, Tudor Arghezi şi ale altor scriitori şi dramaturgi din
perioada interbelică.
„Promovând o aşa-zisă
literatură nouă, realist-socialistă, în fond mistificatoare şi propagandistică,
a fost nevoie de suprimarea vechilor modele, adevăratele valori ale tezaurului
clasic şi interbelic, ce erau periculoase prin influenţa lor malefică“, scriu
mai toţi comentatorii de astăzi analizând cu acuitate fenomenul. Arta a fost
înlocuită cu ideologia, libertatea scriitorului – cu „sensul unic“, fără nicio
putinţă de alegere. Ori „aderai“, ori dispăreai. Blaga, Ion Barbu erau
stigmatizaţi cu cele mai defăimătoare epitete. Sarcina ideologizării a fost
preluată de ziarele şi revistele vremii: Scânteia, România liberă, Flacăra,
Contemporanul, Veac nou etc., unde articolele de direcţie, ultradogmatice, erau
semnate de Mihai Novicov, acompaniat de o echipă formată din Ov. S.
Crohmălniceanu, Ion Vitner, Mihnea Gheorghiu, I. Popper, Petru Dumitriu,
notează mai toate istoriile literare prezente.
Astăzi, asistăm la
încercări din ce în ce mai îndrăzneţe de a valorifica scenic această „moştenire
culturală“, acest moloh de piese scrise la comandă având sarcina să ilustreze
noua ordine instalată pentru cincizeci de ani, cu ajutorul tancurilor
sovietice.
Trei
generaţii este un text modest, dar plin de glorie şi,
în penuria de texte cu substanţă adevărată, alături de piese îmbibate de
proletcultism, făcea o figură cât de cât onorabilă, mimând dramatism autentic.
S-a jucat ani de zile pe scenele teatrelor bucureştene. A avut două montări în
decursul a zece ani la Teatrul Bulandra (fost Municipal), care îi jucase
autoarei şi celelalte piese incriminate astăzi. S-a jucat cu obstinaţie în mai
toate teatrele din provincie (Brăila, Ploieşti, Constanţa, Oradea, Braşov, Reşiţa,
Sf. Gheorghe). În 1964 am participat la Teatrul din Piatra Neamţ (interpretând
rolul lui Chiril) într-un spectacol regizat de Lucian Giurchescu cu actorii N.
Vurtejanu (Ioniţă), Sereda Varduca (Sultana), Cătălina Murgea (Ruxandra), Ioana
Manolescu (D-ra Macri), Dionisie Vitcu (Ilie), Ileana Stana Ionescu (Eliza),
Paula Chiuaru (Veronica), Traian Stănescu (Pavel).
A fost jucată chiar şi
în străinătate: în Italia, Letonia şi Lituania. S-a tradus în cinci limbi:
rusă, germană, franceză, maghiară, arabă. A fost ecranizată în trei versiuni: a
lui N. Motric şi a Ioanei Prodan (1971) la care am participat şi eu împreună cu
Sandina Stan, Toma Dumitriu, Ovidiu Shumacher, Mircea Cosma, Marius Pepino,
Iarina Demian, Genoveva Preda, Catiţa Ispas Berceanu, George Stilu, Florina
Luican, Constantin Brezeanu.
Celelalte două versiuni,
din 1981 şi din 1985, au aparţinut lui Nae Cosmescu, respectiv Olimpiei Arghir.
Sergiu Sarchizov (pe versurile lui Teodor Bratu) a scris în ’89, o operă, însă
Revoluţia a împiedicat să mai fie cântată. În prezent, prof. dr. Elena Ruxandra
Petre, din Bucureşti, a scris o carte despre autoare cu un titlu incitant: „Lucia
Demetrius – Ascensiunea şi declinul unei scriitoare“.
La Teatrul Odeon, un
excelent regizor, versat în mai toate tainele teatrului modern, Dinu Cernescu,
autorul unor interesante spectacole care s-au strecurat ca prin minune printre
furcile caudine ale literaturii realist-socialiste, apreciate la unison de
critica teatrală a vremii, printre care un excelent „Hamlet” şi un sulfuros
„Măsură peste măsură“, s-a căznit cu ajutorul unei minunate şi sudate echipe de
actori să reînvie, să dea o nouă faţă acestui text datat, ca să nu scriu
prăfuit. La timpul său, textul a vrut să arate cu obstinaţie faţa hâdă a
familiei burgheze, ce obliga tinerele fete să se căsătorească pentru avere. Aşa
o cereau tezele de partid. Dinu Cernescu se poate lăuda cu o carieră
extraordinară atât pe plan naţional, cât şi internaţional. A fost profesor la
Institutul de Teatru, director artistic al Teatrului Naţional, realizator la
TVR. El însuşi a fost o victimă a defunctului regim, tatăl său fiind arestat de
comunişti. În mâinile lui, textul Luciei Demetrius redevine actual.
Crina Mureşan,
interpreta eroinei principale, parcurge cu virtuozitate şi cu adevăr scenic
cele trei ipostaze ale rolului, dovedind că este o excelentă actriţă de compoziţie.
Este, cu succes, pe rând, şi tânăra femeie cu idealuri romantice îndrăgostită
de un tânăr pianist, şi femeia resemnată al cărei unic scop este educarea
tinerei vlăstare, Eliza, şi femeia în vârstă, care totuşi şi-a păstrat
luciditatea şi inima tânără. Nu pot decât să mă bucur pentru realizarea ei care
îmi aminteşte straniu, ca într-o străfulgerare, de minunata Cătălina Murgea,
plecată în lumea umbrelor.
O revelaţie pentru mine
sunt Mircea Creţu (ce actor de greutate!) şi Laurenţiu Lazăr (altă
personalitate seducătoare) care caracterizează cu mult nerv, cu aplomb, ca doi
mari actori a căror artă a ajuns la maturitate, două posibile ipostaze ale
lumii burgheze atât de incriminate de toată literatura de partid. Compoziţiile
lor sunt atât de autentice că regreţi că ei nu mai apar în restul piesei, până
la aplauze pe care le merită din plin.
Îi secondează cu compoziţii
bine închegate, apariţii pline de umor, cu surprinzătoare reacţii, Rodica
Mandache (domnişoara Macri) şi Alexandru Papadopol (Iliuţă). O apariţie
stranie, dar plină de virtuozitate, cu o voce bine pozată şi un temperament
ardent, ne arată, în rolul Elizei, Sabrina Iaschievici, în ciuda siluetei pe
care o posedă. Ne face să ne întrebăm: de unde scoate atâta forţă şi, mai ales,
cu ce se hrăneşte oare?
Rolurile celor trei
tineri pretendenţi – de care cele trei femei din cele trei generaţii succesive
sunt îndrăgostite – sunt prea palide ca actorii respectivi, Ionuţ Kivu, Ion
Batinaş şi Dragoş Panait să poată face ceva cât de cât rezonabil. Arată
excelent, sunt îmbrăcaţi de scenografa Maria Miu foarte elegant, şi se
străduiesc din răsputeri, dar nu există text, reprezintă doar personaje
decorative, care ar fi trebuit să aţâţe nevoia de evadare din cuibul părintesc
a celor trei eroine.
În schimb, Marian Ghinea
(avocatul Alexandru) şi Marian Lepădatu (vecinul Ştefan) au găsit elemente de
care să se agaţe ca să dea o formă de autenticitate, rezonabilă rolurilor
respective, amândoi jucând „fermecător“ grobianismul personajelor.
Dacă primele două acte
curg destul de corect, monoton, dar firesc, ultimul începe să scârţâie şi
artificiile regiei, ca introducerea poeziei cu glorificarea puterii partidului,
recitată de slujnica Tinca (Ruxandra Maniu) sau grupul de muncitori care scot
abuziv mobilele din casă, extrem de autentici, pe muzica agitatorică a vremii
aleasă de cunoscutul şi îndatoritorul redactor muzical Vasile Manta, se
aseamănă cu „soluţiile“ operate în epocă de vestitele şi în acelaşi timp
dureroasele vizionări, care, prin „ingenioase“ schimbări de sens, reuşeau să
dovedească neapărat că ce era negru sau maculat trebuia arătat că nu e chiar
negru şi eventual chiar alb şi curat. Nu trebuie uitată Angela Ioan, care, cu
modestie compune în filigran un portret de femeie modestă a secolului: tăcută,
supusă, ascultătoare.
Decorul corect, semnat
de Maria Miu, ilustrează o sufragerie cu toate ustensilele adiacente, dulap,
masă scaune, fotolii, pe care actorii le ocolesc cu iscusinţă dovedind că au
parcurs destule repetiţii.
Salutăm cu hohote de râs
în surdină această iniţiativă. Primul pas a fost făcut. Vor urma probabil
„Minerii“ de Mihail Davidoglu, „Vadul Nou“, „Cumpăna“, „Vlaicu şi feciorii“ de
autoarea celor „Trei Generaţii“, „Martin Rogers descoperă America“ de C.
Constantin şi V. Rogoz, „Secunda 58“ de Dorel Dorian, „Marele fluviu îşi adună
apele“ de Dan Tărchilă, „Pentru fericirea
poporului“ de N. Moraru şi A.
Baranga, „Citadela sfărâmată“ de H. Lovinescu şi, fără îndoială, „Cartea lui
Ioviţă“ şi capodopera „Fluturi pe lampă“ de Paul Everac (unde se incriminau
intelectualii românii „fugiţi“ peste hotare) – texte scrise la comandă cu
ordinul de a îndobitoci şi îndoctrina poporul.
Ca o dovadă că titlul
cronicii nu e ales întâmplător, reproduc declaraţiile directoarei teatrului
Odeon, distinsa mea colegă Dorina Lazăr: „Premiera cu Trei generaţii
a Luciei Demetrius nu e un moft, nu e un capriciu melancolic, ci începutul
unui program, un demers estetic, profesional, menit să pună la dispoziţia
tinerilor – actori, regizori, spectatori – o privire avizată a românilor despre
români, o privire asupra a ceea ce a însemnat subtilitatea autorului de a lăsa
să transpară printre rânduri adevărul, arta de a fenta cenzura, să înţelegem de
ce erau sălile de spectacol pline ochi, chiar dacă cei din sală stăteau cu mănuşi
pe mână şi cu pledul pe genunchi“. Adică doamna Demetrius, propagând mesajul
partidului, fenta cenzura! Să nu-ţi vină să crezi ce abilă era doamna
Demetrius. Dar şi doamna Dorina Lazăr. Sau cine i-o fi „aranjat“ rizibilul text
ce vrea cu obstinaţie să ne inducă încă o dată în eroare.
Aşa cum pe vremuri
actorii au reuşit, ajutaţi de talentul lor excepţional, să facă să trăiască pe
scene piese propagandistice, aşa şi în prezent, la iniţiativa unor nostalgici
ai epocii comuniste, actorii vor reuşi să facă, de voie, de nevoie, să trăiască
pe scenă, îmbrăcate în noi învelişuri estetice, acoperite de noi explicaţii
morale, piesele care au încercat să mistifice istoria.
PS: Despre regizorul Dinu Cernescu, în
folclorul teatral circulă mai multe poveşti amuzante. Pe timpul împuşcatului
apăruse o hotărâre de partid care interzicea românilor să aibă convorbiri cu
cetăţeni străini, care trebuiau să se poarte numai într-un cadru legal.
Întrebat pe stradă de un cetăţean străin unde se află strada Batiştei, Dinu
Cernescu, vrând să respecte legea, a telefonat directoarei teatrului CFR Giuleşti:
– Tovarăşa, un străin m-a întrebat unde e strada Batiştei. Ce fac, îi spun?
|
Dragon
2 (dramaturgi goniţi) recidivează! Vineri, 22 mai, la ora
17, la clubul Calderon are loc a cincea şedinţă a Clubului Dramaturgilor, când
se va citi piesa dramaturgului George Genoiu, Titircă, inimă bună!
(palavre şi adulter la domeniile Marvila – pamflet antioligarhic plănuit de I.
L. Caragiale – mai dă dămult). Îşi dau concursul actorii Doina Ghiţescu,
Candid Stoica, Florentina Tănase, Mircea N. Creţu, Constantin Duicu, Ion
Siminie. Vor participa la discuţii invitaţii George Bălăiţă, Radu Cârneci, Dinu
Grigorescu, Puşi şi Denis Dinulescu. Eveniment cu intrare liberă. |
