Între lunga vacanţă de vară şi sărbătorile
expandate de iarnă – sezoane tradiţionale ale blockbusterelor hollywoodiene – toamna programează, în ultimii
ani, o mulţime de festivaluri cu filme de artă, majoritatea europene. În
această perioadă, bunăoară, în Capitală s-au desfăşurat, pe rând, Zilele
Filmului Portughez, Festivalul Internaţional de Film de Animaţie Anim’est, Les Films de Cannes à Bucarest,
Festivalul Filmului Polonez sau Festivalul Filmului Francez – şi nu-i exclus să
mai fi uitat câteva.
Acestora le-au urmat, între 9 şi 15
noiembrie, în organizarea Institutului Goethe la Bucureşti, Zilele Filmului
German, cu ocazia cărora, la Cinema Studio, au fost proiectate 31 de producţii
de lung şi scurt metraj, documentare sau artistice. Zilele au fost dedicate, pe
rând, poveştilor femeilor celebre sau anonime, relaţiilor de cuplu, Germaniei
de Est şi politicii, „firul roşu“ constituindu-l, potrivit directoarei
Institutului Goethe, viaţa femeilor şi femeile din spatele camerei de filmat.
Festivalul a fost deschis de „Barbara“ – câştigător în acest an, la Berlinală,
al Ursului de Argint pentru cel mai bun regizor – povestea unei doctoriţe din
fosta RDG care, din vina de a fi depus o cerere de emigrare, este mutată forţat
de la prestigiosul spital universitar Charité din Berlinul de Est într-un micuţ
spital de provincie de la malul Balticii, unde continuă să fie strict
supravegheată de temuta Stasi. Supusă de securiştii oficiali percheziţiilor
inopinate care-i răvăşesc locuinţa şi îi invadează corpul, ea este şi iscodită,
la tot pasul, de colaboratorii care-i remarcă preferinţa pentru băi zilnice
sau îi descoperă rezerva de ţigări vest-germane; se înţelege, deci, că tânăra
îşi planifică în detaliu fuga în Vest, rămânând în acelaşi timp dedicată
pacienţilor săi. Tocmai pentru că nu se rezumă însă la prezentarea acestor
aspecte sordide, filmul recreează convingător viaţa în fostul bloc comunist,
putând, dacă ar fi larg preluat în cinematografe, să (re)deschidă ochii
nostalgicilor. Din fericire, la sfârşitul proiecţiei, nu puţini din cei care umpluseră
sala îşi împărtăşeau poveşti similare, trăite sau auzite în anii comunismului
românesc. Unele lucruri, oricât de dureroase, nu trebuie uitate niciodată.
