La început de primăvară, Teatrul Liric „Elena Teodorini“ din Craiova a invitat publicul să urmărească o nouă producţie cu opereta „Văduva veselă“ de Lehar, celebră partitură care, în regia imaginată de Arabela Tănase şi scenografia schiţată de Răsvan Drăgănescu, a readus eleganţa şi farmecul saloanelor pariziene de altădată, dar şi atmosfera inconfundabilă a cabaretului, apelând la decoruri sugestive, costume multicolore, un text adaptat chiar de regizoare şi mai ales o mişcare plină de vervă, alertă şi amuzantă. Dar toate aceasta deveneau posibile doar prin interpretarea soliştilor şi a întregului ansamblu, remarcabilă fiind intenţia Teatrului de a asigura două distribuţii în rolurile principale, aşa încât m-a tentat să văd ambele versiuni, fără a intenţiona însă o „analiză comparată“. Şi mă bucur că am avut această oportunitate, pentru că, după ce la premieră m-a frapat apatia corului şi baletului, în cea de a doua seară i-am regăsit aşa cum îi ştiam, implicaţi cu reală plăcere în „jocul“ petrecerii şi al intrigilor specifice genului, colaborarea cu personajele (re)devenind astfel firească, suplă şi spumoasă. Şi pentru că parte dintre interpreţi sunt „singuri pe rol“, aş începe remarcând excepţionalul talent al tânărului actor-balerin Laurenţiu Nicu, la care nu ştiu ce să admir mai mult: plasticitatea mişcării, umorul debordant, spontaneitatea şi sugestivitatea atitudinilor, modul în care rosteşte textul, cu accente, aparte-uri şi poante subliniate inteligent, fără urmă de şarjă, cântând deopotrivă cu dezinvoltură şi muzicalitate, al său Niegus devenind astfel un adevărat prototip. Ar urma, fie şi în scurte intervenţii, Edith Mag, apariţie pregnantă în Olga, în special prin pronunţia de mare efect, asemeni Eugeniei Iosub, irezistibilă Prascovia. Dar Ion Sandu Filip, care cu câţiva ani în urmă părea un promiţător tenor liric, se confruntă cu grave probleme vocale (determinate de carenţe tehnice), iar ca actor nu se poate lăuda nici cu expresivitate, nici cu umor rămânând un Camille "de serviciu". (...)