La Institutul Cultural Român, Editura Polirom a organizat, luni, 23 mai, o masă rotundă axată pe împlinirea a două decenii de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu, cunoscut ca o autoritate în istoria religiilor şi urmaş al lui Mircea Eliade. Tema propusă, moderată de Horia-Roman Patapievici a fost Eros, magie şi asasinarea prof. Culianu – după 20 de ani şi a beneficiat de participanţi de marcă: Andrei Oişteanu, Gabriela Adameşteanu, Andrei Cornea şi Paul Cernat.

   Horia-Roman Patapievici, în calitate de gazdă, a introdus asistenţa în problematica extrem de complexă a personalităţii istoricului gnozelor, pornind de la un text scris de Mircea Eliade în anul 1937: Folclorul ca instrument cultural, în care i se recunoaşte acestuia funcţia cognitivă şi rezultatul său care duce la transformarea interioară cu un posibil acces la ceea ce s-a numit utopie cognitivă. În viziunea vorbitorului, atât Mircea Eliade, cât mai ales Ioan Petru Culianu sunt reprezentanţii de frunte ai acestui mod de a înţelege latura teologic-sacralizantă a gnozei.

   În continuare, Gabriela Adameşteanu s-a referit pe larg la interviul pe care l-a luat în octombrie 1990 autorului Gnozelor dualiste ale Occidentului, ilustrat de audierea unui fragment din caseta de înregistrare. Interviul s-a referit la răsturnarea regimurilor comuniste din estul Europei, la literatura din România de dinainte de 1989 şi la ceea ce s-a numit „alunecarea lui Mircea Eliade“.

   Andrei Oişteanu i-a luat de asemenea un interviu „profesorului de credinţe“ pe care l-a publicat în anul 1985. A citat un text al lui Liviu Antonesei, construit ficţional istoric pe calapodul: „Ce s-ar fi întâmplat dacă elevul lui Eliade ar fi rămas în România şi nu ar fi plecat cu o bursă în Italia în anul 1972?“. Răspunsul dat a fost aceala că ar fi ajuns profesor de şcoală elementară în Bărăgan şi numai cu greu s-ar fi afirmat la noi în ultimul deceniu al secolului. O serie de scriitori printre care şi Saul Bellow, cred că Ioan Petru Culianu avea acuitatea de a vedea în spatele cortinei (de Fier) ceea ce se ascunde în dosul decorurilor de mucava, aceasta fiind una din cauzele pentru care i s-a pregătit sfârşitul său tragic. S-a adăugat atitudinea sa deschis antineocomunistă şi de sprijin al regalităţii. Nu este mai puţin adevărat că a fost un interlocutor, pentru mulţi, incomod şi antipatic, date fiind aprecierile lui privind spaţiul nostru naţional-istoric pe care îl evaluează negativ ca ortodox, bizantin, fanariot, asincronic cu Occidentul. Capitalismul ar apărea la noi caricatural, ca un Dinu Păturică sau un Tănase Scatiu. Aici a intervenit H. R. Patapievici care a contrazis teoria lui Max Weber, a protestantismului puritan ca temelie a progresului pragmatic, relevând contribuţia catolicismului prin Toma de Aquino, sursă a raţionalismului, împărtăşit cu elemente intuitive şi de cultura noastră danubiană.

   Paul Cernat specifică tendinţa anumitor cercuri de a se teme de ceea ce credeau ei că ştie Culianu. Oricum, el lăsa impresia că poate sparge codurile de programe mentale în calitate de promotor al scenariilor coerente din ordinul gândirii magice. Literatura sa ar avea un caracter profetic, virusând combinaţiile care l-au înlăturat pe Ceauşescu.

   Vorbitor competent în domeniul gnozelor, Andrei Cornea a făcut o serie de sugestii surprinzătoare şi anume faptul că explicaţiile originii gnozelor propuse de Culianu prin acel arbore ramificat fractalic, în afara faptului că vin în contradicţie cu alte şcoli occidentale, în speţă germane, care caută locul şi timpul în geneza ereziilor, nici nu pot fi transpuse în realitate. Respingând existenţa anumitor structuri înnăscute de tipul arhetipurilor lui C. G. Jung şi necesitatea identificării originilor istorice şi temporale, Culianu ne miră susţinând că Arie şi Nestorie există în sistemul nostru cognitiv independent de apariţia lor istorică. Nu ei gândesc erezia, ci aceasta din urmă îi gândeşte pe ei într-un sistem în care se manifestă forţa dicotomiei.

   Discuţiile cu asistenţa au încheiat această elevată manifestare.