Pentru artiști, natura a fost dintotdeauna una din marile și practic inepuizabilele surse de inspirație, deopotrivă loc generator de subiecte și aducător de liniște și echilibru interior. În același timp, felul în care percepem natura și reprezentarea sa poate fi fundamental diferit de la un individ la altul. În următoarea perioadă avem ocazia să confirmăm această realitate în două spații expoziționale din capitală.

Forumul cultural austriac ne așteaptă la Galeria Mobius, până pe 3 aprilie, la expoziția artistei vieneze Claudia Larcher, intitulată „Noua natură”. Încă de la intrarea în spațiul expozițional constatăm că subiectul lucrărilor este universul citadin cu aglomerările sale de elemente construite, univers care adesea ne absoarbe și ne acaparează complet. Astfel, uneori suntem lipsiți de ocazia de a ne bucura și de „vechea natură”, aceea a spațiilor deschise, a cerului liber, a faunei și florei exuberante, în stare pură. Alegând să își exprime ideile cu ajutorul colajului și asamblajului, dar și prin fotografie, instalație și imagine video, artista introduce privitorul în viziunea ei despre arhitectura urbană și felul în care aceasta interferează cu existența locuitorilor. Majoritatea lucrărilor expuse la București, în abordarea lui Călin Stegerean, sunt sub forma unor casete din lemn, echivalentul clasicelor rame, care par să decupeze fragmente tridimensionale din suprapunerea de elemente ce alcătuiesc aglomeratul peisaj citadin contemporan. Fiecare dintre casete este un microunivers stratificat, pe care suntem provocați să îl explorăm, nivel cu nivel, până ce reușim să pătrundem în miezul colțuros al lucrurilor unde, poate, există un refugiu. Conștientizăm în felul acesta că orașul în care trăim este de fapt natura la care ne raportăm, că adaptarea noastră la mediu înseamnă să reușim să ne strecurăm printre construcții cu unghiuri ascuțite, pe sub șosele suspendate și să ajungem, cumva, să dominăm întreaga panoramă, așa cum o face el Vienei.

Cu totul diferit se raportează la natură pictorul și sculptorul Luciano Longo, a cărui expoziție, „De la Sile la Dâmbovița. Divinități feminine ale râurilor”, este găzduită de Institutul italian de cultură până la 27 martie. Deși a cochetat la începuturile carierei sale cu arta abstractă, în timp s-a întors la cea figurativă, fiind inspirat și de faptul că locuiește la Treviso, în apropierea râului Sile.

Selecția de lucrări prezente în Bucureștiul străbătut de Dâmbovița – râu pe care artistul încă nu a apucat să îl cunoască îndeaproape – îmbină tehnicile de pictură pe diferite suporturi, tușele fine sau, dimpotrivă, energice și aparent grosiere cu colajul și ilustrează, pe de o parte, afinitatea artistului pentru natură și regiunea de baștină, dar și interesul pentru liniile fluide ale corpului feminin și similitudinile acestora cu mișcarea ondulată a apelor. Femeia și apa, simboluri ale vieții care dăinuie, sunt omagiate în expoziția de față. Vernisată, deloc întâmplător, în ajunul zilei de 8 martie, expoziția este o împletire între cursul sinuos al râului și dansul nimfelor și al naiadelor de pe malurile sale, o imitare terestră a balansului permanent al mediului acvatic.