De când cu totala libertate, fiinţa
gânditoare şi vorbitoare s-a îngrijit să-şi afle adăpost: în bordeie, în
palate, sub cerul înalt şi indiferent, mai nou prin canale, printre ruine,
într-o stea, într-o inimă nu neapărat largă, dar primitoare, într-o lacrimă,
într-un surâs, într-o privire, într-o tandreţe, într-o iubire. Punând punctul
pe „i“, Elena Surdu-Stănescu învaţă
metalul să fie locuibil, cald, să se preschimbe în tandreţe, în îmbrăţişare, în
zbor, în mângâiere şi ne invită Să locuim
în iubire. Ar cam fi timpul. Atâta ură, Doamne, până când?
Expoziţia jubiliară (sculptoriţa îşi sărbătoreşte,
prin lucrările sale care au poposit la Galeria Dialog, înmulţirea cu zece a
anilor de acasă) al cărei vernisaj a avut loc sub curatoriatul Ruxandrei
Garofeanu, reuneşte 60 de lucrări, toate sub semnul iubirii, ca tot atâtea
„locuiri în iubire“. Adina Nanu, critic şi istoric de artă, a făcut cu acel
prilej un portret succint dar cuprinzător al artistei, personalitate distinctă
în sculptura românească din timpul nostru, iar prof. dr. C. D. Zeletin ne-a
deschis spre lumina din suflet, cea mult prea adesea ignorată, ferestre de
soare, invitându-ne să ne alegem dintre lucrările creatoarei pe acelea în care
ne identificăm dăinuirea, popasul, locuirea în iubire.
Cum lucrările artistei au colindat prin lume
ducând în cele patru zări vestire că prin artă se poate locui în iubire,
expunerea lor în iubirea care ne este pământul românesc se constituie într-o
splendidă mărturie de nou Meşter Manole care trudeşte de o viaţă întru înălţarea
mănăstirii sale, zidindu-se pe sine în iubire, spre a ne dărui bucuria de a
locui în palatul cu oameni îndrăgostiţi de-a pururi de zbor, de contopire în
rotundul dintâi, cel de dinainte de a fi existat bărbatul şi femeia, cel de
dinainte de a se fi ivit dorul de a ne afla jumătatea întregitoare cu care
(lângă care) să învăţăm minunea de a locui în iubire.
