Cu titlul sec: 10 ESEURI, noua carte a lui Sorin Lavric, apărută la editura Humanitas, îşi captivează cititorii, încă din primele pagini, prin felul aprig cu care se răfuieşte cu idolii mai vechi sau mai noi. Poate şi din cauza titlului, gândul m-a trimis la celebra carte a lui René Guénon – „Domnia cantităţii şi semnele vremurilor“, probabil viciul unui aspirant la statutul de şoarece de bibliotecă. Miam pus „straja“ gândului rebel pornind cu autorul într-un orizont al nuanţelor în care descifrează semnele unui timp devorând deopotrivă teorii şi idei, concepţii şi vise, un timp al devălmăşiei. Aşa fiind, autorul, neîndoielnic un virtuoz al nuanţelor, impresionează nu atât prin ceea ce scrie (în parte cunoscute sau deductibile), ci cum scrie, reuşind să surprindă semnificativul în formulări memorabile. Eseul, gen foarte cultivat în anii din urmă, cu haloul său de ambiguitate, i se potriveşte de minune. Suntem avertizaţi, din primele pagini, asupra coerenţei eseurilor, una psihologică generată de „trăiri obsesive“, statornice încă de la apariţia lor în revista Idei în dialog (cu excepţia eseului „Scrisul de mână“). Şi cvasiobişnuita formulă: „Le încredinţez cititorului cu speranţa că se va regăsi la rândul lui în ele“. Regăsirea, posibilă şi dezirabilă, se petrece în aria tumultuoasă a emoţionalului, căci autorul – medic şi filosof – se dovedeşte meşteşugit scriitor, folosind cu dibăcie singulară o adevărată artă a seducţiei. Discipol nu atât de ascultător al lui Constantin Noica, Sorin Lavric a făcut un „jurământ al scrisului“, bazat, cum afirmă Gabriel Liiceanu, „pe o credinţă simplă: nu există idee care să nu poată pătrunde în lume neajutată de un coup d’envoi afectiv, care să se poată impune fără prestigiul unei hermeneutici discursive“.        

   Ipostaza care îl avantajează cum nu se poate mai bine este aceea de provocator. Aşa se face că, în primul eseu, „Filosofia ca act de credinţă“, după ce se atrage atenţia că „un cuvânt ne spune însutit mai mult decât poate el să ne sugereze“, urmează sentinţa: „Adevărul acesta nu poate fi demonstrat logic, ci doar presimţit psihologic“; afirmaţie împărtăşită de poeţi dar scandaloasă pentru ceata logicienilor şi nu numai. O desfăşurare nu mai puţin expresivă o întâlnim în „Epoca fantasmelor“, într-o unitate a cărei desfăşurare, în chei diferite, e urmărită pe registrul celorlalte eseuri, aureolate de „Scrisul de mână“. Încercând să intuim „unde bat cuvintele“ şi de unde inapetenţa pentru teorie, acceptăm că „filosofia, departe de a fi o activitate raţională şi logică, este prin excelenţă un act de credinţă“, definit ca „actul prin care fiinţa în care credem, are putinţa de a ne influenţa“. Atractivă definiţie pentru un concept care a aprins multe spirite până acolo încât un psiholog american pretindea că a descoperit centrul credinţei (e adevărat la porumbei). Ochii, cei ai minţii, „sediul fantasmelor“, lasă să treacă „în imaginaţia noastră o uriaşă promisiune de mister, putere şi seducţie (...) cele trei variabile din a căror convergenţă ia naştere câmpul fantasmatic al erosului uman“. Şi asta într-o vreme când ştiinţa a fost considerată operă de artă iar tehnologia, baleind între real şi virtual, izgoneşte omul din lumea pe care el a întocmit-o, într-un proces de înstrăinare ireversibil. Neluându-l în seamă, autorul poartă în zarea unei existenţe fremătând înţelesuri mai mult sau mai puţin desluşitoare. Unul dintre ele: „Dacă lăsăm la vedere numai teoria, în timp ce fantasma şi sentimentul le trecem sub tăcere, ceea ce facem se numeşte filozofie“. De la un distins profesor de filosofie am înţeles că studiul istoriei filosofiei nu urmăreşte să facă din student o bază de date, ci să deprindă un mod propriu de gândire. Aşa fiind, poate merită să îţi asumi această povară chiar cu riscul ratării unor examene dar cu folosul de a nu deveni (pentru a respecta expresia autorului) „un tocilar răstignit“. De altfel, ne pare că uneori autorul se „răsfaţă“, câtă vreme are un doctorat în filozofie şi asta după ce a absolvit medicina.           

   Atitudinea autorului este radicală, exprimată adesea cu o intransigenţă pe măsura „credinţei“ năvalnice, deşi a proclama pur şi simplu credinţa ocultează un fapt la fel de important: în ce anume crezi. Altfel, înlocuim nişte idoli cu alţii pentru ca, la limită, să domine egolatria cu formele ei perverse de manifestare. Funciar neîmpăcat, autorul ajunge „la un prag de înţelegere dincolo de care sunt obligat să fiu rău (...) un grad de luciditate ce te sileşte să vezi lumea cu ochi răi“. Este consecinţa unei credinţe contaminate de abstracţiune (deşi aceasta e izgonită din câmpul de graţie al lui Sorin Lavric), de îndată urmată de mizantropie ca „încununare a inteligenţei“. De parcă nu ar fi suficient, adaugă: „de la un anumit punct al înţelegerii încolo, a privi lumea cu ochi răi devine o datorie de onoare, ba chiar o reacţie de demnitate prin care răspunzi cu vârf şi îndesat stupidităţii funciare de care suferă acest univers“. E o „poticnire cinică“ şi, întru crescendo, autorul decretează: „Cei care osândesc cinismul o fac din neputinţa de a atinge la rândul lor pragul ultim al înţelegerii umane“. Asumându-ne această „neputinţă“, credem că este doar un simptom al contemporaneităţii, pradă unui cinism pandemic, ale cărui efecte ne fac să ne întrebăm dacă aşa arată (sau trebuie să arate) „cea mai bună dintre lumile posibile“. Să fie „singura soluţie în faţa disperării“? Ne revenim citind că asta e doar „uneori“. E adevărat că acest tip de inteligenţă îşi trăieşte din plin triumful, dar cu ce efect? Poate cel al unui război purtat de toţi împotriva tuturor. Împărtăşim credinţa (e voie?) că o inteligenţă cu adevărat superioară nu poate fi decât bună pentru că vede dincolo de hotarul imediatului şi deprinde paşii luminii înţelegătoare în ritmul îngăduitor al dăinuirii. În siajul acestei credinţe, am înţeles psihologia autorului şi din perspectiva noilor achiziţii din domeniul inteligenţei emoţionale. Dar aceste „poticniri“ ale cititorului nu umbresc lectura plină de savoare şi autorul, cuprins de o mărturisită „poftă de răzbunare“, are învoirea să „pedepsească“ pe cititorul nărăvaş.    

   În „epoca fantasmelor (...) cuvintele aduc o întârziere în comunicare, o amânare pe care lumea mistică a televiziunii planetare e pe cale s-o desfiinţeze“, iar autorul se simte răzbunat: „Televiziunea a distrus mitul unor abstracţiuni care mie mi-au mâncat tinereţile“. Televiziunea este doar vârful de lance al noilor tehnologii care instituie o nouă formă de dictatură şi au dus la apariţia acelui „intelectual mediatic“, specie ce umple spaţiu virtual şi colonizează intimitatea. Singura formă de opoziţie faţă de civilizaţia agresivă a imaginii este a celor pentru care cartea „va rămâne un act de credinţă“, aflându-şi „o libertate pe care nu o vor mai putea gusta în reţeaua planetară a televiziunii ubicuitare“. „Unghiul mort al scrisului“ îi va cuprinde, foarte probabil, pe intelectualii atraşi irezistibil de spiritul timpului, „îi va expedia într-un proces de destituire irevocabil“. Se mai întrevede ceva: „Revoltat de figura jalnică pe care a făcut-o în istoria omenirii, Dumnezeu va reveni ca să-şi întroneze cuvântul“. Nu ştiu dacă Dumnezeu a făcut „o figură jalnică în istoria omenirii“, însă, cum scrie psalmistul, „în veci cuvântul său rămâne în cer“. Prea bine s-ar putea ca „jalnică“ să se arate strădania celor care vor să înalţe alt turn Babel.

   Lunecând elegant în celelalte eseuri, trepte ale unei coerenţe spirituale, ajungem la „Scrisul de mână“, cu adevărat „purtător de condiţie afectivă, adică de ecouri recurente“. Gabriel Liiceanu afirmă că pentru Sorin Lavric scrisul „a devenit acum un organ, singurul prin care – după ce celelalte simţuri au fost absorbite de el – a mai rămas să se producă contactul cu lumea“. Şi nu oricare, ci scrisul de mână, singurul care personalizează cu o fidelitate interzisă deocamdată calculatorului. Scrisul de mână are nevoie de un ritual anume, inutil când e vorba de calculator, în faţa căruia „mintea mea devenise o copie a ecranului, golită de încordare emotivă şi despuiată de imagini interioare“. Afirmaţia, ca şi altele, e pândită de păcatul inducţiei incomplete, însă am reţinut sentinţa: „Calculatorul e bun acolo unde creaţia lipseşte“. Spengler, şi nu doar el, avea dreptate câtă vreme „tehnica, mai precis calculatorul, aduce o ruptură între om şi cuvânt“. Concluzia cade ca o lespede: „Cuvântul moare, şi odată cu el şi omul, în înţelesul pe care ne-am obişnuit să i-l atribuim în virtutea tradiţiei umaniste“. E drumul pe care credinţa pură duce la zădărnicie. Se poate şi altfel. Pentru creştini, bunăoară, din credinţa îngemănată cu iubirea se iveşte speranţa că omul nu e o „fiinţă spre moarte“, ci spre înviere.