Sala
defunctului ansamblu de cântece şi dansuri „Rapsodia“, care, după evenimentele
din Decembrie ’89 a adăpostit când spectacole ocazionale, când compania
Passepartout a lui Dan Puric, când spectacolele teatrului „Ion Creangă“, a
devenit peste noapte Teatrul de pe Lipscani şi a deschis
stagiunea cu un ciclu realizat de-a lungul anilor în calitate de regizor şi de
interpret de Horaţiu Mălăele:
„Podul“, „Cafeneaua“, „Lecţia“, „Măscăriciul“, „Scrisoarea“, „Dineu cu proşti“,
„Revizorul“, „Femeia care şi-a pierdut jartierele“, spectacole aparţinând altor
teatre. Alte spectacole, tot de-ale lui Mălăele, sunt întocmite la repezeală,
precum „Câte-n lună şi stele“ (în care îl are ca partener pe Ion Caramitru) sau
„În valea cu parfum de flori si zumzet de albine“ (după Sean O’Casey). Acesta
din urmă pare, la prima vedere, un spectacol de familie, artistul jucând alături
de fiul său. Mălăele este neobosit, neostenit, neistovit, de multe ori egalându-l,
poate chiar întrecându-l în notorietate pe alt neliniştit şi încântător
arlechin al teatrului, Florin Piersic.
Iată
ce scrie pe site-ul respectivului teatru: „Teatrul de pe Lipscani vă invită la «Fest pe Lipscani», ediţia I,
dedicată lui Horaţiu Mălăele. În perioada 12–21 septembrie 2014, sunteţi aşteptaţi
să vă alăturaţi celebrării a 40 de ani de carieră artistică a marelui actor.
Această manifestare culturală inedită va reuni pe scena mare a Teatrului de pe
Lipscani peste 30 de actori români, în spectacole ce poartă semnătura regizorală
sau intepretativă a lui Horaţiu Mălăele. Astfel, Teatrul de pe Lipscani
celebrează geniul artistic unic pe care îl poartă în el actorul, regizorul şi
caricaturistul român… – un adevărat maraton teatral, unic în peisajul cultural
românesc. Sunteţi aşteptaţi în această vale plină de zumzete umoristice, să păşiţi
într-o minunată lume a creaţiilor sclipitoare, «marca Mălăele»“. O mostră de prezentare encomiastică
demnă de perioada comunistă care mă scuteşte de a mai face aprecieri cât de cât
cumpătate sau cât de cât critice.
Despre
câteva dintre spectacolele prezentate am scris când laudativ, când sarcastic, aşa
cum cerea adevărul situaţiei. Pentru că, paradoxal, cu tot pluritalentul de
care dispune, H. Mălăele nu e un creator constant şi, de foarte multe ori, ia
calea unor „aventuri teatrale“ total inadecvate, ca să folosim cuvinte decente.
Este deosebit de inspirat uneori, ca în cazul „Revizorului“, când a reuşit un
mare spectacol, readucând Teatrul de Comedie în elita teatrului european.
Alteori, generează eşecuri răsunătoare, aproape inexplicabile la un creator
de dimensiunea lui. Este şi cazul spectacolului după „O scrisoare pierdută“ de
la Teatrul Naţional, redenumit de el doar „Scrisoarea“, plin de contrafaceri,
de elipse şi, mai ales, de o interpretare grosieră a situaţiilor şi a interpreţilor.
Este ceea ce folclorul teatral al cafenelelor ar numi „spectacolul burţilor“. La
fel se întâmplă şi cu cele două filme realizate. Dacă „Nunta mută“ a avut
adeziunea totală a criticii şi laudele au fost entuziaste, apreciindu-se
maturitatea cu totul ieşită din comun a unui debutant în lumea filmului, cel
de-al doilea lungmetraj, „Funeralii fericite“, a fost evaluat destul de critic,
unii dintre cronicari contestând aprig calităţile peliculei. Găsindu-i-se
numeroase inconsecvenţe narative şi stilistice, i s-a cerut în ultimă instanţă
lui Mălăele, nici mai mult, nici mai puţin, să renunţe la a mai face un viitor
film. În mod normal, o asemenea situaţie, deloc comodă, ar trebui să-i dea de gândit,
dar aflu din presă că, în ciuda masivelor contestări, Mălăele a primit deja
finanţări de la CNC în valoare de 2 milioane de lei pentru două scenarii
semnate de Denis Dinulescu. Ce poate face oare un creator în faţa unei asemenea
situaţii? După cât îl cunosc pe Mălăele, sunt sigur că va persevera.
Revenind
la Teatrul de pe Lipscani şi la destinul lui, nu pot decât să mă bucur de apariţia
lui pe noi baze programatice, în peisajul artistic bucureştean, urându-i mult
succes. Depinde însă şi ce calitate de spectacole va promova şi, mai ales, ce
literatură dramatică va aduce pe scenă. Sau cum zice un cunoscut poet: „Fie ca
vântul destinului său să-l înalţe spre stele.“
