O serie de spectacole care aparțin lui Horațiu Mălăele au fost susținute în sala mare a Teatrului Național. În vara anului trecut, aceeași sală a găzduit spectacolele care, deși au un an de „fabricație” destul de îndepărtat, își dovedesc valoarea prin faptul că publicul dă în continuare năvală să le vadă, umplând până la refuz sala mare a Teatrului Național. „Revizorul”, „Cafeneaua”, „Podu”, „Dineu cu proști”, „Caramitru-Malaele Câte’n lună și în stele”, „Valea cu parfum de flori și zumzet de albine...” sunt spectacolele la care marele actor a mai adăugat unul, într-o transcripție proprie – „Fierarii”. Atunci, un cunoscut mi-a telefonat îndemnându-mă scurt să deschid televizorul dacă vreau să văd într-adevăr un spectacol... nemaivăzut!
Știam de mitingul diasporei, dar acum mă reținuse în casă o criză rebelă de bilă. Nu vreau să-mi ridic o statuie sau să-mi pun ceva grade pe umăr, dar asistasem, ca aproape mai toți românii, în lunga mea viață, la multe mitinguri. Și la cel de pomină – o minune – fără de care n-ar fi fost posibil niciodată cele ulterioare, cel din decembrie ʼ89. Asistasem și la mitingul maraton din Piața Universității, și la grozăvia care a urmat, când au năvălit minerii și au hăituit, cu o înverșunare demnă de o cauză mai bună, lumea pe străzile Bucureștiului, lăsând siderate mai toate guvernele europene. Nu le mai enumăr. Au fost multe și de toate calibrele, istoricii de meserie având material amplu de glosat.
Ultimul la care am asistat a fost cel din februarie 2017, în care toată piața scanda la unison „Noaptea ca hoții!”. Pe cel al partidului aflat la guvernare l-am vizionat la televizor.
Așa că acum am lăsat deoparte cronica despre spectacolele lui Horațiu Mălăele. Am urmărit spectacolul oferit în după-amiaza zilei de 10 august, până seara târziu, pe multiplele canale de televiziune care transmiteau asiduu într-un halou de fum. Erau transpuse imaginile unui spectacol ce păreau, fără exagerare, înfiorătoare, misterioase, îngrozitoare, dureroase, suprarealiste, care mai degrabă erau desprinse dintr-un film științifico-fantastic, gen Fahrenheit 451, în care unul dintre regizori, îmbrăcat în alb, apărea clar, la vedere orchestrând și îndrumând masele de actori care acționau ca niște automate, ca niște roboți, totul fiind ceva de neînchipuit, pentru vremurile în care trăim.
Și totuși ceea ce se vedea era absolut adevărat, absolut autentic, un spectacol monstruos, dar veridic, în care acțiunile personajelor nu erau trucate, ca la teatru, ci extrem de adevărate, extrem de realiste. Asupra unor oameni care manifestau pașnic s-a aruncat cu gaze lacrimogene, cu jeturi de apă, erau puse în funcțiune lansatoare de rachete, pentru a-i înfricoșa, erau alergați și fugăriți oameni nevinovați care veniseră la un miting pașnic, ziariști loviți în cap, ceea ce contravine tuturor regulilor și regulamentelor existente, turiști străini linșați cu sălbăticie, bătrâni molestați cu cruzime, mame cu copii în brațe brutalizate de jandarmi fără nicio discriminare la ordinele sau la indicațiile unui misterios regizor sau conducător de ostilități care nu avea nici măcar curajul de a se da în vileag... și totul într-o atmosferă tensionată plină de invective și minciuni sfruntate amintind de perioadele precedente: Iliescu și Năstase.
E de prisos să scriu că am fost copleșit, asemenea altor oameni de bună credință, de un astfel de spectacol mizerabil, impardonabil! Dar nu mi-a părut rău. N-am regretat. Am avut ce vedea. Asemenea spectacol se ține minte precum un coșmar. Ceea ce s-a întâmplat, așa-zisul spectacol, a fost numit de ziariști, pe bună dreptate, Jandarmineriada.
