Un teatru bucureştean (Metropolis)
are curajul nemaiîntâlnit în ultimele decenii să lanseze un tânăr dramaturg (de
fapt, o tânără) cu o piesă de actualitate care, atenţie!, se petrece în România
şi nu pe alte meridiane. Dar, din motive
de neînţeles la prima vedere, acest act firesc al unui teatru, de a susţine un
dramaturg la debut, este însoţit de o reclamă bizară, ca să nu spun jignitoare
pentru scriitorul respectiv: o piesă cu
Radu Beligan! Nici cine a scris-o, nici cine a regizat-o, nici cine sunt
ceilalţi interpreţi. Totuşi, dacă stăm să ne gândim mai bine la comedia abil meşteşugită
de Mona Radu, ne dăm seama că ăsta-i adevărul frust, curat. Interesul piesei
constă în factorul-cheie care a generat textul, iar acesta este nimeni altul
decât maestrul Radu Beligan – alături de persoanele care îl însoţesc.
Ceea ce se petrece în piesă s-a mai
întâmplat într-o sumedenie de alte piese, dar în care nu jucau nici Radu
Beligan, nici persoanele care-l însoţesc. Un bătrân senator (de 80 de ani) mărturiseşte
soţiei că a avut o aventură cu o tânără, mărturisire care ulterior se dovedeşte
falsă. O soţie care declară că-şi iubeşte soţul, dar la prima deschidere a
picioarelor – pentru a face loc unui violoncel – îl înşală. (Sigur că are circumstanţe
atenuante: diferenţa mare de vârstă dintre cei doi soţi.) Un bărbat serios, puţin
ursuz, profesor de violoncel, tată a doi copii, un tip despre care n-ai crede că
ar fi capabil de adulter, la prima întâlnire cu violoncelul a elevei sale, se
îndrăgosteşte de ea. E adevărat, eleva avea picioare frumoase şi o 
fustă cu
fermoar uşor de deschis. Doi oameni maturi, aparent serioşi, căsătoriţi fiecare
cu alte persoane, devin, după prima lecţie de violoncel, deodată îndrăgostiţi şi
încep să se caute frenetic cu telefoane nocturne, alarmând persoanele cu care
convieţuiesc. Un bătrân blând, care are aparent idei pacifiste că nimic n-are
importanţă în viaţă, nici că eşti înşelat, nici că ai un copil din flori,
aflând că soţia sa apelează la un coafor pentru a-şi aranja coafura pubiană,
devine deodată gelos, declarând că o să-l distrugă pe amantul soţiei sale. O
actriţă care pretinde că e fericită să joace într-un film un rol în care
trebuie să cânte la violoncel goală, rol care-i poate deschide porţile unei mari
cariere, refuză, în prima zi de filmare, să apară dezbrăcată cu violoncelul cu
care s-a chinuit mult timp să dea impresia că ştie să cânte.
Şi aparenţele dezminţite imediat de
realitate sau de faptele care urmează intervin din belşug în piesa Monei Radu, Lecţia
de violoncel desfăşurându-se într-un ritm halucinant. Asemenea pieselor
realist-socialiste din familia cărora se desprinde cu greu, face abstracţie
totală de faptul că se petrece într-o ţară minată până la exces de controverse
politice la nivel înalt, măcinată de o corupţie profundă care a cuprins aproape
toate sferele politicii şi ale economiei, în care a avut loc, cu ceva timp în
urmă, o lovitură de stat instrumentată de reprezentanţii celui mai mare partid
politic, urmaşul legitim al marelui partid comunist care a condus cincizeci de
ani destinele ţării.
Peste toate aceste aparenţe pluteşte
umbra personalităţii marelui artist care este Radu Beligan. El împrumută
senatorului Popa ceva din plenitudinea personalităţii sale care, în ciuda
vârstei, nu vrea să abdice şi-şi poartă cu mândrie bastonul ajutător ignorând
vicisitudinile inerente şi ne face să uităm tot marasmul vieţii politice şi să
împărţim cu el bucuria de a trăi şi de a munci.
Spectacolul regizat de neobositul şi
inventivul Felix Alexa caută, şi de multe ori reuşeşte, să dea coerenţă şi
culoare acestei poveşti, care, dacă nu ar miza pe personalitatea maestrului
Beligan, ar sfârşi cu brio în banalitate.
Se vede că Lamia Beligan joacă la
rândul ei cu bucurie, uneori chiar cu strălucire, alături de tatăl său, un rol
scris pentru ea şi reuşeşte să se facă cunoscută ca o actriţă talentată care a
învăţat ceva din lecţia de teatru pe care tatăl său a ţinut-o pe scenă de-a
lungul anilor.
Marius Manole caută cu disperare să
dea autenticitate unui rol destul de ingrat şi de multe ori conferă elemente de
adevăr unor scene care, oricât de bine ar fi jucate, rămân false… pentru că
spectatorul intuieşte că nu sunt adevărate şi pentru că nu e suficient ca doi
parteneri să se sărute şi să se pipăie prin locuri mai intime ca să îi credem că
se iubesc cu adevărat.
O surpriză plăcută produce, într-un
rol aparent antipatic de nevastă înşelată, Tania Radu, într-o partitură
excelent scrisă de autoare şi jucată impecabil de actriţă.
Dacă, pentru apartamentul familiei
Popa, scenograful Nina Brumuşilă a construit un spaţiu adecvat, pentru locuinţa
profesorului de violoncel n-a găsit ceva specific, doar o canapea, scenele
petrecându-se într-un cadru destul de convenţional: când pe canapea, când după
o perdea, care se vrea a fi a unei debarale sau a unui dulap.
Una peste alta, orice s-ar spune şi
s-ar juca pe scenă, spectatorul obişnuit se va gândi – este chiar îndemnat prin
nenumărate aluzii – la posibilele legături invizibile care se simt între tânăra
autoare şi nonagenarul actor. Unele voci s-au întrebat chiar dacă piesa nu
este, de fapt, scrisă în colaborare, pentru că foarte multe date biografice
converg spre această soluţie. Soluţie evident greşită, pentru că Mona Radu este
– pot să certific –, un dramaturg de mare talent, autoarea unor excelente
piese, chiar dacă uneori se ascunde sub pulpana generoasă a maestrului. Şi
publicul care a venit să-l vadă pe el, pe Beligan, râde, se amuză cu subînţeles,
iar actorul, ştiindu-se iubit şi admirat, îşi desfăşoară în voie toată arta
seducţiei sale, bucurându-te şi totodată întristându-te la gândul că acest
omuleţ, care a făcut în timpul său atâtea „minuni teatrale“, odată şi odată va
dispărea cu tot cu arta sa, după cum singur mărturiseşte într-un articol
profetic despre Laurence Oliver: „Actorul de teatru sculptează în zăpadă.
Creează, adică, minunate întruchipări omeneşti cu măiestria sculptorului
dintr-un material efemer, ca timpul care durează, în cazurile cele mai
fericite, preţ de câteva anotimpuri. Apoi dispar. Se topesc. Şi în unele cazuri
fericite se eternizează. Prin memorie!“.
