Înființat
în anul 1941 de un grup de actori alungați – conform legilor rasiale – din
teatrele profesioniste, teatrul Barașeum – Teatrul Evreiesc de azi a fost
rebotezat și încorporat în salba de teatre înființate și subvenționate de stat
în 1948. Iar după 1990, prin ordonanța de urgență nr. 21/1997, guvernul
României a retrocedat comunității evreiești clădirea, iar Teatrul Evreiesc, ca
instituție culturală, a rămas al statului, subvenționat din bugetul Primăriei
București. În perioada de început a teatrului (care avea obligația ca piesele
să fie jucate numai în limba română) au evoluat artiști de mare performanță –
precum Nicolae Stroe, Beate Fredanov, Leny Caler sau Agnia Bogoslava – și au
pus în scenă regizorii Moni Ghelerter și Alexandru Finți. De asemenea, aici au
activat compozitorii Henry Mălineanu, Elly Roman, Edmond Deda, care au realizat
diverse musicaluri. Tot aici a debutat Mircea Crișan.
La
conducerea teatrului s-au succedat de-a lungul anilor mulți directori, cel mai
longeviv fiind regizorul Harry Eliad, iar după decesul său primarul de atunci,
Sorin Oprescu, a numit-o pe Maia Morgenstern director interimar, anunțând că
municipalitatea va începe demersurile pentru ca Teatrul Evreiesc de Stat să
poarte numele lui Harry Eliad, dar deocamdată se pare că lucrurile au rămas la
stadiul de anunț.
Site-ul
oficial al teatrului anunță 30 de spectacole, unele jucate în limba idiș
(majoritatea), cu traducere la cască în limba română, dar și spectacole jucate
doar în limba română, ca „Șofer/Pictor” al israelianului Hillel
Mitelpunkt. Se poate observa predilecția Maiei Morgenstern de a interpreta
piese cu două personaje, cel feminin aparținând, bineînțeles, ei. Cred că până
acum a interpretat roluri feminine în mai mult de zece piese cu două personaje,
aducând cu ocazia asta teatrul, poate fără voia ei, la condiția sa primară din
vremea lui Eschil, lipsind doar corul antic.
„Șofer/Pictor”,
piesa interpretată de Maia Morgenstern și Lucian Iftime, este una destul de simplă,
dar cu un sfârșit tragic: „Mira este pictor și după patruzeci de ani de carieră
artistică în America de Sud, revine în casa copilăriei sale din Israel unde
descoperă că fratele ei a murit, iar în locul lui trăiește prietenul acestuia,
Aaron, un șofer de camion, care și-a pierdut memoria din cauza unui accident”,
se menționează în foaia program.
Spectacolul,
despicat inteligent de inegalabilul Alexandru Dabija – autorul a două
controversate spectacole pe texte de Caragiale (unul la Teatrul Național din
Iași, altul la Teatrul de Comedie), dar și al excelentului spectacol cu „Două
Loturi” de la Teatrul Național din București – este structurat și potențat,
bineînțeles, pe dialogul dintre cei doi protagoniști. Acesta se desfășoară când
calm și hilar, când nervos, dramatic, atingând uneori cote destul de înalte,
dar sfârșind brusc. De fapt, interesul pentru piesă, dincolo de evoluția
sinuoasă a personajelor, constă nu atât în conflictul dintre cei doi – care
este minor –, ci mai ales în dialogul care ne descoperă în timp ce se derulează
piesa, două entități complet diferite, două evoluții paralele. Maia
Morgenstern, cu experiența căpătată în atâtea roluri de femei viguroase,
volitive, propune o nouă ipostază a tipului creat în atâtea spectacole: femeia
stăpână pe destinul ei, ușor naivă, ușor contemplativă, foarte personală în
răspăr cu mediul în care trăiește, uneori dură cu morala timpului. Actrița
reușește încă o dată să ne înfățișeze o eroină plină de farmec și de pitoresc,
dar sensibilă până la sublim. Personajul ei are rigiditatea omului rămas în
proiect, dar și fragilitatea creatorului care caută avid să se regăsească pe sine.
Am filmat alături de Maia Morgenstern în „Balanța”, filmul lui Lucian Pintilie,
am văzut-o în câteva dintre spectacolele ei de mare anvergură, ca „Vizita
bătrânei doamne” (la Teatrul Național) sau „Profesiunea doamnei Warren” (la
Teatrul Mic), dar nu înțeleg deloc vigoarea cu care artista se aruncă și se
risipește în atâtea piesuțe minore, care nu spun mare lucru, precum „Miss Daisy
și șoferul ei” de A. F. Uhry sau
„Tango Final” de Mario Diament.
Tânărul
actor Lucian Iftime – pe care-l văd pentru prima oară într-un rol de mare
întindere –, caută să-i țină piept impetuoasei Maia și reușește pe deplin,
creând un personaj complex, care, deși fragil psihic, este puternic dominat de
bunătate. Dacă la început acesta este refractar personalității eroinei, ajunge
până la urmă să o înțeleagă și să o ocrotească. Lucian Iftime dovedește că are
o puternică personalitate, certe calități de actor complex, fiind un nume de
care în mod sigur vom mai auzi. Decorul Andradei Chiriac reușește să ne arate
că piesa se poate petrece oriunde, chiar și în România. Dar 120 de
minute (fără pauză) este mult prea mult pentru ce conține piesa.
Ar
fi multe de spus despre repertoriul Teatrului Evreiesc de Stat, destul de
eteroclit, care trebuie să facă față în primul rând lipsei acute de spectatori,
iar în al doilea rând concurenței acerbe a celorlalte teatre – atât
profesioniste, cât și multiplelor înjghebări de teatre particulare. Paris,
Viena, Varșovia, New York, Israel, acestea sunt locurile în care se petrece
acțiunea mai tuturor spectacolelor din repertoriu, în vremuri trecute sau
actuale. Se poate observa că din repertoriu lipsește un text original, care să
arate critic noile realități ale României de astăzi. Cunosc un text al
dramaturgului Constantin Turturică, care narează povestea dramatică (și
adevărată) a unei familii de evrei care a emigrat în Israel și, nereușind să se
aclimatizeze acolo, s-a întors în România. Piesa respectivă, denumită „Cel mai
bine e în avion”, zace de mult timp în sertarele secretariatulul literar al teatrului.
Această lozincă, devenită celebră, a fost născocită de cei care foloseau ruta
București–Tel Aviv, dus și întors.
