Cum s-o fi numit întâiul om care, cu un cărbune din vatra focului dintr-un început, a prins a desena pe cremenea din peşteri acele linii stranii închipuind conturul unor făpturi sau forme de umbră-nveşmântată în lumină? Cred că de-atunci se va fi aninat în ochii lui întâiul tremur preschimbat în umbră de surâs – cea mai înaltă cucerire a omului de după renunţarea la mersu-n patru labe.
Arta portretului ca lumea e de veche şi tot ca ea de-a pururi schimbătoare.
În vremea noastră, portretul a fost tratat şi maltratat în felurite moduri, până când omul gânditor s-a luat de gânduri, îndoindu-se c-ar semăna cu straniile bazaconii care-şi clamează dreptul la libertate şi libertinisme iar ei, creatorii acestora, se cred cei mai cu moţ tălmăcitori ai tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Iar noi, cei neştiuţi, deşi am văzut multe (şi nevăzutele nu prea ne mai dau ghes) continuăm să credem că portretul, cu-adevărat, răsfrângere şi taină a sufletului este, lumină nouă pe o cale veche, tipar de lut însufleţit prins într-o clipă-n care eternitatea însăşi ar vrea să se preschimbe.
La noi, pe malul Dâmboviţei, în magnificul Palat al Parlamentului – Sala de Expoziţii „Constantin Brâncuşi“ – în această toamnă, un portretist dintre aceia ce slujesc la curtea Artei ne-a invitat la vernisajul expoziţiei de pictură – Un cântec adus creaţiei. Mihai Coţovanu este numele său. Vine din Iaşii încărcaţi de istorie şi poveste dar nu e un nostalgic de… Creangă din Ţicău evocând vremi, şi oameni, şi zăpezi de altădată, ci un Ulise ancorat la un ţărm familiar cu oameni din chiar timpul prezent, ştiut, palpabil. Nimic nu-i rămâne străin acestui pictor contemporan, aflat în plină maturitate creatoare, la cei patruzeci de ani abia cu puţin depăşiţi, nimic nu i se pare de neluat în seamă când este vorba să aştearnă pe pânză chipuri (de flori, de lucruri, de oameni, de peisaje), totul conceput cu graţia indicibilă de cântec fără cuvinte, în care numai calmul sembracă în culoare ca pentru balul florilor lângă care îşi află loc şi omul, cu lumina din privire, şi gândul (nostru) bun care sembună în micul rai de artă mutat pentru o lună la Palat, în Sala care poartă numele sculptorului cel c-o Poartă (a Sărutului) şi-o Masă (pentru-o Cină de taină mare, unde trădare nu-i) şi o Coloană-n care nesfârşitul e rege sub cerul care ni-i acoperiş.
*
Format la Academia de Artă din Iaşi, Mihai Coţovanu face în felul său o „cronică“ a oraşului de nobleţe moldavă, consemnând „în cântec“ pentru privirea noastră câte-un colţ de colină, de stradă (când străzile din Iaşi duc fără greş când spre Casa Pogor, când înspre Bolta Rece, când spre Bojdeuca amintirilor dintr-o copilărie prin care fericiţi vom fi trecut, când spre Cei Trei Ierarhi cu-a lor dantelărie de piatră, când spre Vila Sonet, când spre Sala cu fresce muiate în azur a Universităţii, când spre Copou, la teiul cel nemurit în cânt de Eminescu.
*
Expoziţia de pictură „Mihai Coţovanu – Un cântec adus creaţiei“ este, înainte de toate, un omagiu adus omului surprins în toate „anotimpurile“, prin care trecând, este când înflorire, când fruct pârguit, când frunză grea de aur întomnat, când chip înţelepciunii când liniştea zăpezii dintâi va fi cântat…
Atent în a reda aura abia ghicită a fiecărui subiect care se cere exprimat în lucrările sale, pictorul acordă portretului atenţia cea mai vie. Tocmai de aceea, portretele realizate de el au viaţă proprie şi, privindu-le, afli fără să vrei acel ceva nelămurit prins într-o privire, într-un fir de zâmbet, în încordarea degetelor tinerei violoniste pe tăişul corzilor vibrânde, în degetele împreunate în poală ale femeii într-un ceas de tihnă, în concentrarea micii pianiste la treptele alb–negre de clape cântătoare, în umbra din privirea bătrânului sculptat în umbră…
Nici chipul pictorului nu ne rămâne neştiut. Autoportretul său se aliniază galeriei de portrete din prezenta expoziţie de parcă ar urmări (ca o gazdă perfectă) reacţia fiecărui vizitator venit la întâlnire cu arta sa. Are la îndemână toată recuzita cu care operează un pictor: paleta, culorile, pânza (de aer ne-nceput şi lin), privirea care să fixeze chiar chipul nostru de o clipă spre-a ni-l reda într-un alt timp, cu o altă poveste.
