Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  CULTURĂ  »  Cultură

Un Hamlet particular

Viața Medicală
Candid STOICA joi, 13 martie 2014
„Hamlet e un băiat căruia i-a murit tatăl“
(Dem Rădulescu)

 

 

În lumea show-business-ului teatral s-a întâmplat o schimbare bruscă de atitudine, un reviriment benefic. După ce ani de zile, pentru a atrage publicul, majoritatea trupelor particulare au apelat insistent la comedii facile cu tentă sexuală sau cu aluzii, chiar din titlu, la erotism şi senzualitate („Sex, drogs and rock’n roll“, „Ménage à trois“) sau la un umor suburban („Moş Crăciun e o jigodie“), iată un gest de admirat – o formaţiune teatrală particulară atacă vârful piramidei dramaturgiei universale: Hamlet, de William Shakespeare.
Studiile şi exegezele shakespeariene au totalizat zeci de mii de pagini, iar figura com­plexă a prinţului danez a fascinat atât lumea teatrului, cât şi pe cea uni­ver­sitar-intelectuală, ajungându-se chiar la ideea că piesele din ediţia in-folio din 1623 n-ar fi putut fi scrise de Shakespeare, actor cu o instrucţie sumară obţinută într-o şcoală dintr-o localitate agrară, situată la 70 de mile de Londra; erudiţi cerce­tători străini, dar şi românul Emil Lungeanu au emis ipoteza că cele trei duzini de ca­po­do­pere dramatice nemuritoare, 154 de sonete şi alte poeme narative ar fi fost scri­se de lordul Southampton sau de filozoful Francis Bacon ori chiar de regina Elisabeta.
Dacă la început a fost Richard Burbage, primul interpret care l-a jucat sub deviza „Vindicta mihi!“ (Răzbunarea e a mea!), la modă în teatrul elisabetan, ulterior Hamlet a fost pe rând romantic, baroc, realist, politic, luând înfăţişarea lui: David Garrick, John Philip Kemble, Edmund Kean, Henry Irving, Alexander Moissi, Ernesto Rossi, Sarah Bernhardt (în travesti), a lui Laurence Olivier, Richard Burton sau Innokenti Smoktunovski, a lui Mel Gibson într-un film al lui Zeffirelli, cu Glenn Close în rolul Reginei. John Gielgud l-a interpretat în şase montări diferite, în prima jumătate a secolului trecut. Ultimul film Hamlet îi aparţine lui Kenneth Branagh (1996), se petrece în Rusia ţaristă, durează patru ore, are în distribuţie nume mari şi a fost filmat la reşedinţa lui W. Churchill.
Şi românii s-au străduit să aibă un Hamlet al lor: Grigore Manolescu, Aristide Demetriade, Constantin Nottara, Tony Bulandra, Dan Demetrescu la Craiova (intra în scenă pe un cal); trei la Bucureşti: George Vraca, Valeriu Valentineanu, George Calboreanu în 1941, şi alti doi mai târziu, Fory Etterle şi Puiu Hulubei. Lista continuă cu Gheorghe Cozorici, Ştefan Iordache, Laurenţiu Azimioară (în cadru studenţesc), Ion Caramitru, Adrian Pintea, Marcel Iureş, Sorin Leoveanu, Daniel Badale, iar în 2014, Tudor Aaron Istodor. Gilda Marinescu, Gina Patrichi, Valeria Seciu, Ileana Predescu, Oana Pellea au strălucit în rolul reginei Gertrude, iar Lucia Mureşan, Anda Caropol, Silvia Popovici, Mariana Buruiană, Ozana Oancea, Adriana Titieni, în cel al Ofeliei. Ion Besoiu, Octavian Cotescu, Ilie Gheorghe, Anton Tauf, Ion Pavlescu i-au dat viaţă lui Polonius, iar Nicolae Bălţăţeanu, Alexandru Repan, Mihai Constantin, Victor Rebengiuc, Constantin Florescu, Dan Aştilean lui Claudius; Ştefan Radof, Constantin Rauţchi, groparului, Amza Pellea, Andrei Aridits lui Horaţiu, Emil Hossu, Florian Pittiş, Şt. Bănică jr, Radu Bânzaru lui Laertes. M. Iureş i-a jucat şi pe Hamlet şi pe Horaţiu, iar I. Caramitru pe Hamlet în două montări (1963 şi 1983). S-au luptat cu textul shakespearian, având reuşite certe, regizorii Soare Z. Soare, Dinu Cernescu, Vlad Mugur, Ion Olteanu, Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu – de două ori (la „Arena Stage“ – Washington şi la Bucureşti) şi Tompa Gabor.
Prima traducere a piesei în româneşte a fost făcută după un text german, la Braşov, de Ioan Popovici Barac (1776–1848), iar primele spectacole au folosit traduceri după texte în franceză. În 1940 a apărut prima traducere (parţială) din engleză, datorată lui Dragoş Protopopescu. Au urmat Maria Banuş, Ion Vinea, Petru Dumitriu, dar în 1971 apare prima traducere integrală datorată unor anglişti de marcă, Leon Leviţchi şi Dan Duţescu, care au tălmăcit „A fi sau a nu fi“ prin „Fiinţă, nefiinţă“, fără răsunet în rândurile teoreticienilor, teatrologilor, shakespearologilor, hamletologilor sau ale „populaţiei“.
În 2010, Editura Paralela 45 a tipărit „Hamlet“ în traducerea Violetei Popa şi a lui George Volceanov, cuprinzând cele trei variante ale piesei: Q1, din 1601 (2.154 de versuri); Q2, din 1602 (3.674 de versuri) şi F3, publicată postum, în 1623, în  ediţia in-folio (3.535 de versuri).
Spectacolul Hamlet produs de Asociaţia Artextract şi „Euteascult“, regizat de tânărul de 37 de ani, Marcel Ţop (se pare, o nouă stea a regiei româneşti), student al profesorului Valeriu Moisescu, ce are 25 de spectacole realizate prin puzderia de trupe  particulare, dar şi un Hamlet la Atena –, este un conglomerat, un amestec de lucruri bune cu unele mai puţin bune şi altele ce ar fi putut să lipsească (să nu spun jenante). În primul rând, trebuie apreciată temeritatea de a ataca un text profund şi important al dramaturgiei universale, pe care îl şi traduce. Apoi, capacitatea de a aduna actori de marcă, având mare experienţă, foarte potriviţi rolurilor respective. În al treilea rând, a demonstrat, dacă mai era nevoie, că piesa se poate juca cu puţine elemente de decor, îndeplinind unul din dezideratele formale ale marelui regizor Jerzy Grotowski. Lucrurile mai puţin bune: a ciopârţit piesa tăind multe scene, chiar una esenţială, cu stafia, le-a scurtat pe unele (cu regina) şi le-a extins enorm pe altele (cu groparul), iar celebrul monolog „A fi sau a nu fi“ este spus cu totul nesemnificativ, Hamlet hălăduind prin sala de spectacol.
„Rele“ ar fi schimbarea sexulului şi a identităţii unor personaje emblematice: Rosencrantz şi Guildenstern – transformaţi în fetişcane apetisante cu care se „joacă“ regele, chiar în prezenţa reginei, vrând să demostreze, probabil, că moravurile celor doi monarhi erau destul de libertine. Mai rămânea ca şi regina să aibă „jocuri“ cu Reynaldo sau cu Osric… Sunt şi alte inadvertenţe – absenţa Ofeliei la scena de teatru în teatru, învierea ei de mai târziu sau brutalitatea cu care e tratată de Hamlet, absolvent al şcolii de la Wittenberg. Poate era suficientă replica prin care o trimitea, după unii comentatori, la bordel.
Tudor Aaron Istodor poate fi acceptat cu îngăduinţă drept un posibil Hamlet autentic. Are un facies chinuit de insomniac frustrat, care poate dovedi suferinţă şi mima adecvat gândurile abisale care îi acaparează personajul şi mai ales comportamentul isteriform de rudă săracă la masa stăpânului. Aşa cum e costumat, are aspect de plebeu şi o voce tubată, care în regim mediu se ascultă cu interes, dar în acut devine dificil de receptat. Tudor are însă o calitate pe care niciun alt actor, în situaţia respectivă, n-ar putea-o avea. E fiul interpretei rolului reginei şi de multe ori, în glasul şi atitudinea sa, dincolo de revolta sinceră, se strecoară un soi de timiditate necontrafăcută de copil părăsit de o mamă care şi-a îndreptat atenţia spre alţi bărbaţi. Cea mai bună scenă în care dovedeşte că e un actor inteligent este cea cu actori, dar care regizoral e ratată.
Claudius al lui Marius Bodochi, etichetat de Stafie drept o bestie incestuoasă, este la fel de complex, asemenea lui Hamlet, preţuieşte din plin gândirea, dar osci­lează între raţiunea pură şi înrobirea simţurilor, fiind când sceptic, când hedonist; actorul ţine o cale de mijloc, refuzând efectele facile, retorice, jucând sincer ipostazele rolului şi căutând un drum printre meandrele ceţoase ale regizo­rului, dar îmbrăcat inadecvat de scenografii Adina Buzatu şi Răzvan Ciobanu. O inter­pretare surprinzătoare a Reginei o are Maia Morgenstern, în primele scene jucând în falset, dând impresia de femeiuşcă robită de pasiunea carnală a noului soţ. Ulterior, trecând la un ton mai adecvat, încearcă, în scena cu Hamlet, să reducă handi­capul, reuşind doar parţial… Şi Maia şi Marius rezolvă cu succes partiturile rolu­rilor lor, fiind foarte potriviţi din multe puncte de vedere, dezvoltând cu siguranţă o tehnică şi o ştiinţă dramatică dobândite de-a lungul timpului, dar desigur mai au loc.
Viorel Păunescu se descurcă bine în Polonius, construind cu succes multe din ipostazele rolului, ca şi Andrei Runcanu în Laertes, spre deosebire de Cristina Mihăilescu, Ofelia, mult prea ştearsă. Dorin Andone, în rolul groparului, este o revelaţie, dezvoltă cu o siguranţă surprinzătoare un personaj mucalit, vorbăreţ, cu ştiinţa nativă a paradoxului; înnobilează scena cu un farmec inefabil, în ciuda condiţiilor scenice precare. N-am reuşit să identific care din cele două Rosencrantz şi Guildelstern e Laura Cosoi, a cărei prezenţă era anunţată cu surle şi trompete pe mai toate site-urile internetului, şi nici aportul ei artistic, deoarece nu era „în chestiune“.
Deşi Marcel Ţop foloseşte cu deosebit curaj multe din descoperirile spectacologice moderne, spectacolul său este la un nivel studenţesc, când intenţiile sunt copleşite de aspiraţii. Dacă de-a lungul veacurilor fiecare generaţie şi-a pus în Hamlet idealurile, necazurile, aspiraţiile ei, ce se poate desprinde din acesta, într-o vreme în care majoritatea actorilor trăiesc din salarii la limita sărăciei şi furăciunea şi corupţia au atins cote alarmante, iar aşa-zisa democraţie a devenit atât de fragilă că oricând o lovitură de stat ar fi posibilă? Mai nimic!

 

Am fost la Elsinore şi la Stratford...
Helsingør sau Elsinore,/vis neliniştitor,/ideal de actor,/vis acaparator/de viaţă zdrobitor/,măreţ şi înrobitor;/„Ori Hamlet  joc,/ori mai bine mor“/jură cu mult foc/fiecare tânăr actor/în ale artei începător./ Doar unul are noroc/să ajungă la soroc/şi să-l pună la breloc…/Helsingør sau Elsinore,/vis  de tânăr actor/ideal mereu orbitor…/O dată în priviri mi te-ai ivit/şi-am rămas în veci dezamăgit…

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC