Eram student în anul 1956, când, într-un
chip cum nu se poate mai tainic, bătrânul poet Dimitrie Iov (1888–1959) a făcut
să-mi parvină manuscrisul a două poezii strecurate din închisoare, poezii de
mare inspiraţie scrise de doi mari poeţi, Nichifor Crainic şi Radu Gyr, zăcând
amândoi în temniţa politică, acolo unde avea să fie zvârlit peste câteva luni
însuşi Dimitrie Iov. Amândouă erau capodopere: „Unde sânt cei care nu mai
sânt?“ a celui dintâi şi „Ast’ noapte
Iisus mi-a intrat în celulă“ a celui de-al doilea, admirabil traduse în franceză
astăzi de Paula Romanescu în volumul despre care vom vorbi mai departe. Am şi
scris despre Radu Gyr, pe care, scos din temniţă pentru un scurt răstimp, aveam
să-l vizitez în clinica unde lucram ca intern. Cred că Radu Gyr rămâne singurul
poet român care, pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!“, a fost
condamnat la moarte, cum nu s-a întâmplat în literatura universală decât cu
poetul italian Niccolò Franco (1515–1570), executat prin spânzurătoare pentru
faptul de a fi scris o strofă epigramatică împotriva papei Pius al IV-lea...
Scriitoare de adânci resurse sufleteşti şi
cu multiple interese artistice, Paula
Romanescu a alcătuit şi a tradus în limba lui Victor Hugo – Unde
sunt cei care nu mai sunt / Où sont-ils ceux qui n’existent plus? Antologie de poezie din închisori. Selecţie şi traducere: Paula Romanescu.
Cuvânt înainte: Dan Puric. Editura
Betta, Bucureşti, 2012 – poezii ale deţinuţilor politici din închisorile
politice româneşti, mărturii tragice ale unor osândiţi inocenţi, în care
puterea politică ilegitimă întrezărea potenţiale elite intelectuale şi nu
numai, fortificaţi în pătimiri de neînchipuit. Aceştia au avut tăria morală de
a formula armonii lirice izvorâte din pirosfera suferinţei lor şi de a le
îndrepta, în marea lor majoritate, către Unicul Izvor al Armoniei. E o „bibliotecă
vie“, cum spune traducătoarea, căci mai mult decât vie este viaţa ameninţată de
moarte şi pentru că unele, circulând oral de la un deţinut la altul, au
absorbit şi din căldura lampadoforului. Câteva au izbutit să evadeze ca
printr-o minune, iar cel ce le-a găsit le-a strâns pe inimă şi le-a scrijelat
în memorie. Dată fiind trecerea lor din gură-n gură, câteva au suferit mici
variante, nu atât datorită faptului că memoria le-a distorsionat, cât faptului
că s-au sudat cu suferinţa personală a celui care le-a purtat. Şi, apoi,
memoria nu-i infailibilă, probă mirabila felurime a poeziei populare, unde
zadarnic vei căuta matricea printre versiuni...
Antologării
nu i-au scăpat nici poeziile esenţiale, nici poeziile surpriză. Aflăm, de pildă,
că patriotul Corneliu Coposu scria poezii. Sau că un fizician, cercetător ştiinţific
la Institutul de Fizică Atomică, Fronea Bădulescu, condamnat la moarte, scria
poezii. Ori că un poet, Ion Sofican, cu minţile rătăcite în urma torturilor, a
scris poezii în care s-a întrebat până la moarte, ca într-un laitmotiv
shakespearian: „eu de ce am fost condamnat?“. Sau întâlnirea în paginile
acestui răboj înlăcrimat a unui excelent epigramist, juristul Ghiocel
Constantinescu. Ori a complexului artist plastic Dragoş Morărescu, prieten al
celui ce scrie aceste rânduri, care a fost osândit la 25 de ani de muncă silnică
pentru a fi imprimat un volum de poezii ale lui Valeriu Cârdu. Ori pe Vasile
Militaru, a cărui poezie, orice s-ar spune, a cultivat decenii la rând în
sufletul săteanului elevat ori al citadinului nostalgic (în sensul etimologiei
cuvântului) nobleţea părerii de rău a despărţirii de vatra strămoşească. Ori îl
întâlnim pe Gheorghe Penciu, venerat prieten al meu, în braţele căruia s-a prăpădit,
la Gherla, bătrânul poet Dimitrie Iov, într-o hipertermie care nu s-a bucurat
nici măcar de nasturele unui banal piramidon...
Descopăr
medici scriitori: Ionel Zeana, poate cel mai talentat poet al acestei bresle,
Nicolae Nicolau, Despa Olaru, Ana Maria Marin ş.a. Printre condamnaţii la
moarte, chit că pedeapsa li s-a preschimbat în muncă silnică pe viaţă, aflăm
poeţi mai mult sau mai puţin vibranţi: Radu Gyr, Grigore Zamfiroiu, Ion
Caraion, Vasile Blănaru (Cezar Flamură), mai sus-amintitul Fronea Bădulescu...
Un
caz particular, care ar fi trebuit să aibă o mai puternică zvâcnire în acest
florilegiu deosebit de meritoriu, este cel al lui Costache Oprişan (1921–1958),
poet, desenator şi filosof, care ar fi putut să devină unul dintre cei mai
importanţi intelectuali şi artişti ai României, mort la 37 de ani în cele mai
mari chinuri ce pot fi imaginate. Prin cultură şi vivacitate de spirit, „l-a
speriat“, la Universitatea din Berlin, pe Martin Heidegger – ca să folosesc
expresia lui Caragiale când vorbea despre fratele lui Mihai Eminescu, Iorgu,
ofiţer aflat la Academia Militară din Berlin, în faţa mareşalului Moltke...
Costache Oprişan a stat în celula de la Jilava cu Gh. Calciu, Marcel Petrişor şi
Iosif I. Iosif. Văzând cum Costache Oprişan alunecă în moarte prin macerarea
extremă a tuberculozei, Gh. Calciu, înţepându-şi o venă, şi-a scos sânge, ca să-i
dea o lingură-două de plasmă, în dumnezeiasca speranţă de a-l salva...
Cunoscătoare
a limbii franceze până la subtilităţile ei, Paula Romanescu a tradus cu măiestrie
poezia acestor suflete sfinţite prin schingiuire şi moarte. Arta sa se dovedeşte
şi în această operă, însoţită de ilustraţii inspirate ale Adinei Romanescu.
Frumuseţea, mlădierea, soluţiile ingenioase şi, nu în ultimă instanţă,
fidelitatea sunt grăitoare pentru poeta care a tradus culmi ale liricii, de la
rubaiatele lui Omar Khayyam la poezia lui Mihai Eminescu. 
