Luni,
24 iunie, ora 18: erau 35 de grade la umbră şi eu mă îndreptam, într-un modest
Matiz, într-o stare de aprehensiune totală, cauzată de faptul că nu ştiam dacă
voi găsi un loc de parcare, spre Teatrul Tineretului din cartierul cu acelaşi
nume, unde avea loc ultimul spectacol al stagiunii cu piesa scriitorului
tunisian care trăieşte la Paris, Eric Assous, „Străini în noapte“. Înaintea şi
în urma mea, maşini elegante şi puternice, care se îndreptau spre aceeaşi ţintă.
Din asfalt ieşeau aburi. Pomii, blocurile, chiar clădirea teatrului radiau ca
nişte sobe. O clipă am stat la îndoială de nu cumva fac un act sinucigaş dacă
intru în sală…
O cunoşteam.
Jucasem cu luni în urmă în piesa Stăpânul
Ciolanului, o piesă despre corupţia actuală, cu doar un sfert din capacitatea
sălii, peste 800 de locuri, care, acum, pe măsură ce timpul trecea, se
umplea până la refuz cu studenţi şi
studente, elevi şi eleve (deşi biletul costa 70 de lei), mame cu copii în braţe,
bunici aduse de fii şi nepoţi iubitori, funcţionari de la mai toate primăriile
de sector, actriţe (Anca Pandrea, Magda Catone, Lamia Beligan), actori
incognito, ziarişti ai puzderiei de foiţe de scandal, medici curanţi ai
protagonistului, comercianţi şi investitori autohtoni sau străini, top-modele
cât mai dezbrăcate, unii din recenţii câştigători ai prestigioaselor premii ale
Teatrului de Comedie, care absentaseră la distribuirea lor, zeci de cameramani
de la canale de televiziune, chiar şi eclesiastice, miniştri mai mărunţei,
actuali, foşti şi viitori, angrosişti cu aspect prosper şi funcţionari cu
aspect de milogi, văduve neconsolate ale unor decedaţi celebri, cupluri
matusalemice care doreau să-şi revigoreze relaţia, cocalari în căutare de noi
aventuri, tinere dornice să-şi afişeze busturile şi posterioarele, persoane
uzate fizic dar cu visul tinereţii în priviri, care-l ştiau pe Florin de pe
vremea lui Peer Gynt, coafeze, manichiuriste în căutare de clienţi statornici,
pensionari cu pensii nesimţite, capabili să plătească 70 de lei pentru un bilet
la cinci persoane, generali în civil, funcţionari de la bănci, dealeri de maşini
second hand, paralitici în cărucioare, lume pestriţă, evantaie chinezeşti,
lornioane şi ocheane, ochelari cu lentile progresive, telefoane mobile ultimul
model, parfumuri fine la discreţie, aer condiţionat abia adiind… Câteva clipe
m-am gândit că dacă se merge în ritmul ăsta şi se tot intră, vom fi nevoiţi să
stăm doi pe un scaun.
La ora
20,10, când peste toată sala, care mugea de bunăstare, bătea un vânt de nerăbdare,
a apărut din culise protagonistul închinându-se, mirat de puhoiul de lume. A
electrizat pur şi simplu sala, care l-a aplaudat frenetic, iar el a trecut,
modest, de la mirare la bucuria de a vedea atâţia prieteni. Apoi a început arta
seducţiei publicului.
A
salutat prezenţa actriţelor Magda
Catone, Lamia Beligan şi Anca Pandrea pe care le iubeşte şi cărora le transmite
câte un sărut fierbinte şi colegial, mărturisind, că este, în acelaşi timp,
profund îndurerat de plecarea dintre cei
vii a colegilor Irina Petrescu şi Şerban Ionescu, doi excelenţi şi unici artişti,
în cinstea cărora va juca spectacolul din acea seară.
După
care a început să povestească
avatarurile realizării acestui
spectacol, care nu s-a numit aşa, ci „Les Montagnes russes“, piesă pe care
maestrul Beligan o văzuse la Paris la Teatrul lui Robert Houssein, cu Alain
Delon în rolul principal, care i-a spus că numai el (Beligan) poate juca rolul
respectiv, afirmaţie cu care Florin Piersic a fost de acord, dar mai ales
despre lucrul cu maestrul Beligan şi partenera sa de atunci, fermecătoarea
Emilia Popescu, pe care a iubit-o şi o mai iubeşte încă, evident platonic şi
colegial, pentru minunatele ei calităţi şi regretă că a trebuit să se despartă
din cauză că aveau programe care se suprapuneau. A vorbit despre emoţia
puternică pe care a simţit-o la premieră, când a aflat că autorul este în sală;
apoi a făcut un pas spre culise, înşelător deoarece s-a întors lent şi a rugat
publicul să închidă telefoanele mobile pentru că n-ar mai vrea să mai păţească
ce i s-a întâmplat odată, la un spectacol cu mulţi invitaţi celebri în faţa cărora
ar fi vrut să facă, prin jocul său, o bună impresie; când ajunsese la cel mai
dramatic moment al piesei, a sunat mobilul unui spectator din rândul întâi. A făcut
o pauză, sperând că spectatorul va închide rapid telefonul. Ţi-ai găsit!
Acesta, fermecat de jocul său, aştepta ca actorul să meargă mai departe. Dar el
nu mai putea. Şi telefonul suna, suna în disperare. Atunci, s-a dus la rampă şi
i s-a adresat nefericitului spectator: „Răspunde odată, că eu nu mai pot să joc
mai departe“. Dar spectatorul, electrizat de turnura pe care o luase situaţia,
tăcea. Şi telefonul suna în continuare. Publicul, neştiind ce se petrece, era
în extaz. „Dă-mi mie telefonul, să răspund eu“, i s-a adresat el spectatorului.
Când credeam că va ocupa cu povestirile lui tot timpul în care trebuia să se
desfăşoare acţiunea piesei, Florin s-a oprit. Era deja ora 20,30!
Piesa
ca piesa! O simplă melodramă, în care el dezvoltă cu măiestrie capacitatea sa
de seducţie asupra unei tinere invitate pe care vrea, printre povestiri şi alte
vicleşuguri, s-o facă să-i cedeze, şi care până la urmă se termină cu strigătul
fericit al tinerei femei: „Tată!!!“.
A urmat năvala de aplauze a spectatorilor
ridicaţi în picioare, pe care el cu greu le-a potolit cu alt rând de povestiri şi
alt rând de declaraţii de iubire pentru public, urmate de alt moment unic: îmbrăţişând-o
pe tânara şi excelenta actriţă Medeea Marinescu, partenera care i-a suportat
toate asalturile, dar şi celebritatea, Florin s-a îndreptat agale spre culise.
Era ora 22,30. Vorbise fără pauză de la ora 20,10. O performanţă! Şi totuşi,
sub posibilităţile sale. Se spune că altădată a vorbit patru ore, cât dura
drumul de la Constanţa la Bucureşti, povestindu-i colegului Eusebiu Ştefănescu
isprăvile sale sentimentale.
Un campion al performanţei! Un idol fermecător
încă în viaţă!
Ar
fi nedrept să termin cronica fără a adăuga ceva despre lupta continuă a Medeei
Marinescu de a face faţă cu profesionalism simpatiei publicului faţă de
„monstrul sacru“ de lângă ea.
Am
scris în volumele mele de amintiri („Acele lucruri aiuritoare ce se petrec în
spatele scenei“ şi „Culise 1990–2000“) pagini întregi despre eroul acestei
seri, marele actor Florin Piersic, care după ce le-a citit, a obiectat că nu-s
prea favorabile. Cred că actualele rânduri îl vor mulţumi.
