„Bate miezul nopţii… /
E ora când amanţii, alt’dată, / Sorbeau cu amantele-mpreună / Otrava
binecuvântată…“ (Celei care minte). Ion
Minulescu, autorul „Romanţelor de mai târziu“, a scris şapte piese, toate
jucate şi toate tipărite – nu degeaba într-o vreme autorul a fost mare dregător,
ministru al educaţiei şi şcoalelor. A girat pentru câteva luni chiar direcţia
Teatrului Naţional şi a enervat şi contrariat multă lume cu subiectele pieselor
sale, în care apăreau obsesiv amante şi amanţi.
Să se fi ascuns sub
aspectul de burghez cumsecade un amant feroce, un donjuan romantic sau un
priapic? Aşa s-au întrebat mulţi oameni în epocă, pentru a descoperi, în final,
că de fapt lumea amantelor, amanţilor şi donjuanilor din piesele sale era doar
o temă literar teatrală.
Amantul anonim a iscat chiar un scandal în urma căruia
autorul a cerut nici mai mult, nici mai puţin decât scoaterea piesei de pe afiş,
pentru că atenta la… bunele moravuri. Se poate observa că la distanţă de ani se
repetă acelaşi scenariu în incidentul cu Noaptea
furtunoasă, acuzată de acelaşi viciu. Dacă francezii au inventat triunghiul
conjugal, se spune că românii, mult mai târziu, au patentat „patrulaterul
conjugal“. Caz real: Tony era căsătorit cu Migry, Migry însă îl iubea pe Val,
iar Tony – pe Tanţa!
Influenţate cu bună ştiinţă
de teatrul pirandelian şi mai ales de teatrul francez de bulevard, în mai toate
piesele lui Ion Minulescu e vorba de dualitatea ficţiune–realitate, precum şi
de celebrul triunghi conjugal: soţia, soţul, amantul soţiei, amanta soţului şi
eventual amantul amantei soţului. În mai toate există o libertină, o volitivă
plină de farmec şi temperament pe care o juca Marioara Voiculescu, un soţ înşelat
interpretat de marele actor I. Sârbu, un milionar îmbogăţit peste noapte şi un
dramaturg sărac jucat de tinerii pe atunci Nicolae Bălţăţeanu şi A. Pop-Marţian.
Allegro, ma non
troppo
nu face excepţie. Un milionar are ambiţia să scrie o piesă de teatru împreună
cu prietenul său, un dramaturg sărac, susţinând, sus şi tare, că este neapărat
necesar şi cât se poate de veridic ca în finalul piesei la care lucrează
amândoi, atunci când cei doi amanţi sunt surprinşi de soţul înşelat, să fie
împuşcaţi chiar de el, soluţie pe care dramaturgul nu o agreează defel.
Milionarul întreprinde în problema respectivă un fel de interviu cu apropiaţii
lui – soţia, servitoarea, alt prieten – şi mai toţi refuză soluţia extremă.
Dramaturgul se opune soluţiei propuse de milionar nu din motive etice sau
morale, ci pentru că el şi soţia milionarului… se iubesc. Pam-pam!
Spectacolul tânărului
regizor Răzvan Popa, care nu mai e de mult tânăr, e cuminte, calm, desfăşurându-se
linear, cu o distribuţie cât de cât potrivită. El şi echipa cu care a lucrat şi-au
propus ca spectatorul de azi să asculte în linişte, cu zâmbetul pe buze, o istorioară
care cu ani în urmă a scandalizat publicul şi cronicarii pudibonzi. Şi Marius
Rizea (milionarul), şi Gavril Pătru (dramaturgul), excelenţi în alte
spectacole, chiar şi Eugen Cristea (proaspăt pensionat) sunt tipologic
personajele respective din piesă, nu trebuie să facă mai nimic, dar parcă le
lipseşte ceva, un clenci, o nebunie ca să emoţioneze. Sunt prea liniştiţi, prea
lineari şi le ghiceşti şi gesturile, şi replicile, deşi de la Eugen Cristea, cu
experienţa pe care a acumulat-o jucând alături de monştrii sacri ai Naţionalului,
m-aş fi aşteptat la mai mult. Se revanşează însă cu un farmec inedit, cu o voce
clară, cu o distincţie scenică remarcabilă şi cu o siluetă de invidiat Costina
Ciuciulică, în ciuda numelui imposibil, demn mai curând de o subretă la un
teatru comic, şi nu de o actriţă la primul teatru al ţării. Ea joacă drama
celei îndrăgostite sincer de alt bărbat decât soţul ei legitim, cu vigoare şi
cu profunzime, dovedind calităţi de mare artistă cu care se va impune în mod
sigur în prim-planul tinerei generaţii de actori. Asta – dacă va vrea şi
Grivei! (Grivei – denumire generică
pentru mai mulţi regizori şi directori/manageri). Într-un rol mai mic, Victoria
Dicu realizează o altă surpriză plăcută, o mică bijuterie de intenţii puse cap
la cap. Este şi o izbândă a regizorului care a reuşit să compună împreună cu
Victoria Dicu, din mici amănunte, un rol aparent de plan doi, dar care iese
puternic în evidenţă. Dovada se observă după simpatia cu care publicul a
aplaudat-o la scenă deschisă. În rolul destul de ingrat al amantei
milionarului, Aylin Cadîr şi-a etalat costumul şi ne-a livrat replicile ca să
înţelegem mai bine trama piesei, jucând corect o tânără frivolă, atrasă de
mirajul bărbatului milionar. Iar Costică Lupşa, în dublu rol, s-a achitat conştiincios
de amândouă, ca regizor tehnic al spectacolului şi ca jandarm care vine la
final să-l aresteze pe cel ce-a aplicat pedeapsa extremă, preconizată de
milionarul improvizat în dramaturg.
Se poate observa cu
ochiul liber câţi amanţi au fost pe scenă. Dar este legitim să ne întrebăm câţi
or fi fost în sală? Una peste alta, cred că Răzvan Popa, prin intuiţia cu care şi-a
conceput distribuţia, a trecut cu brio hopul debutului în arta regizorală.Împreună cu publicul,
am ascultat cu interes o piesă despre moravurile unei lumi de altădată, pe care
azi ne-o amintim cu zâmbetul pe buze, şi despre teorii teatrale pe care
realitatea întotdeauna le depăşeşte. Dar glumind, teoriile din piesă despre
opoziţie de idei, dispută, luptă între două sau mai multe personaje, ori despre
catharsis, sub formă de sentimente, opinii, raţiuni, ar fi bine să fie
ascultate şi de doamna Rodica Popescu-Bitănescu, autoarea piesei „Cinci femei
de tranziţie“.
Felicitări Teatrului Naţional care a readus în atenţia
publicului un dramaturg interesant prin ideaţie, aproape uitat de noile generaţii
comuniste, cărora cuvântul „amant“ le producea panică şi fibrilaţii, autorul
unor versuri care au făcut epocă şi au fost recitate de generaţii întregi de bărbaţi
îndrăgostiţi înşelaţi. „Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine… / Dar fiindcă azi
mi te dai toată, / Am să te iert – / E vechi păcatul / şi nu eşti prima vinovată.“
