Doi academicieni, octogenari amândoi şi prieteni de o viaţă, dar cu destine diferite – i-am numit pe Mircea Maliţa şi pe Dinu C. Giurescu – au publicat o carte inspirată din istoria recentă a ţării noastre. De fapt, este vorba doar de un deceniu (1962–1972), dar care, datorită demersului hotărât (deşi riscant) al unor oameni politici luminaţi, a căpătat un profil aparte, întrucât atunci România – ajunsă, din cauza unor împrejurări istorice, în lagărul socialist, şi ca atare, membră a Tratatului de la Varşovia, precum şi în CAER (Consiliul de ajutor economic reciproc) – căuta să fie ea însăşi, să nu i se mai dicteze de la Moscova politica şi devenirea ei pe plan mondial. Cei doi autori au abordat însă această temă fiecare din unghiul său de vedere: Mircea Maliţa de pe poziţiile unui diplomat, care la unele evenimente a participat direct, ca membru sau chiar ca şef al unor delegaţii oficiale, iar la altele a asistat cel puţin ca martor; Dinu C. Giurescu, istoric de marcă, dar cu o „origine socială nesănătoasă“ (fiul unui profesor universitar, fost ministru), în anii respectivi îşi câştiga existenţa ca ghid la Muzeul de Artă, după care a reuşit să emigreze în SUA, reîntors acum la „uneltele sale“, analizează perioada respectivă ca un om de ştiinţă, adică având documentele pe masă. Apărută la sfârşitul lui 2011, la insolita editură „Compania“, cartea este intitulată ZID DE PACE, TURNURI DE FRĂŢIE. Deceniul deschiderii: 1962–1972. Ca să fie însă pe deplin înţeles, titlul trebuie „decodificat“, iar „cheia“ se găseşfe într-o poezie a mitropolitului poet Dosoftei (1624–1693), publicată ca motto al acestei cărţi: „Cine-şi face zid de pace/Turnuri de frăţie/Duce viaţă fără greaţă/’Ntr-a sa bogăţie (…)“. Diplomatul M. Maliţa a avut şansa să lucreze cu câţiva oameni politici care – după cum îi descrie – în pofida presiunilor ideologice, s-au dovedit nu numai patrioţi, ci şi „minţi luminate“. E vorba de Ion Gheorghe Maurer (în care Gheorghiu-Dej avea deplină încredere), Corneliu Mănescu (ales, la un moment dat, preşedinte al ONU), Gogu Rădulescu ş.a., care au reuşit, în acea perioadă, să-şi impune punctul de vedere, cu abilitate, fără a stârni conflicte, deşi politica era dictată de Stalin, apoi de Hruşciov sau de Brejnev. Bunăoară, în perioada crizei rachetelor din Cuba (pe care sovieticii încercau să o ţină ascunsă), după o reuniune internaţională în care a ieşit totul la iveală, Maurer l-a avertizat pe Dej: „Ghiţă, ai să citeşti în ziare că te afli în război cu America…“. Precedată de un efort de normalizare a relaţiilor internaţionale, deschiderea la care se referă autorii cărţii a fost, de fapt, un „lanţ lung de etape parcurse statornic şi cu răbdare“. Mai ales că – observă M. Maliţa – adesea „eram trataţi ca o ţară învinsă şi ocupată“. Acţionând cu discreţie şi confidenţialitate, „voiam să ne conducem după capul nostru“. Fireşte, România nu putea părăsi alianţa estică, dar, când era cazul, decidea „altfel decât grupul“. De fapt, „tot ce vrea România – insistă autorul acestor însemnări – este să fie stăpână la ea acasă“. Poziţia aceasta „i-a asigurat diplomaţiei româneşti condiţii optime pentru a-şi dezvolta profesionismul şi a diminua influenţa politicului“. Fără a mai cere aprobarea Kremlinului, s-a purces la ameliorarea relaţiilor cu SUA, mai ales la realizarea unor schimburi economice intense şi reciproc avantajoase. Fostul diplomat prezintă, rând pe rând, paşii făcuţi de România către deschidere şi integrare tot mai amplă într-o politică independentă pe plan mondial. Sigur, mai ales pentru cei ce au trăit în acele vremuri, sunt lucruri despre care se ştia că s-au întâmplat, dar totul era recepţionat, pe atunci, din comunicatele oficiale, care, în limbajul de lemn al vremii, mai mult disimulau realitatea decât informau. M. Maliţa nu numai că aduce acum o informaţie amplă (şi, în condiţiile date, chiar inedită) asupra acelor evenimente, dar ne introduce şi în culisele diplomaţiei, în cabinetele ministeriale şi în forurile unde se decidea soarta omenirii. Evenimente interesante în sine, mai ales pentru că, uneori, România a avut un rol important, despre care se păstra discreţia. E vorba, între altele, de atenuarea conflictului de la graniţa sovieto-chineză, de curajul pe care l-a avut România de a fi prima ţară socialistă care a stabilit legături diplomatice cu R.F. Germania, de faptul că diplomaţia noastră a deschis drumul pe care au păşit americanii şi chinezii întru stabilirea raporturilor dilomatice reciproce, de rolul jucat de politicienii de la Bucureşti în ameliorarea relaţiilor dintre Egipt şi Israel, de atitudinea ţării noastre faţă de invazia militară şi ocuparea sovietică a Cehoslovaciei (august 1968) etc. Pentru ca diplomaţia unei ţări să se mişte demn şi eficient în sistemul internaţional – notează M. Maliţa – e util să folosească şi alte scene, mai mici decât cele globale. De aceea, România a acordat o atenţie specială unor organisme regionale rămase din perioada antebelică. E vorba, în special, de „formaţiunile de conlucrare ştiinţifică din Balcani iniţiate atunci: medicina (Uniunea Medicală Balcanică – n.n.) şi matematica. Aceste asociaţii balcanice au înfruntat deceniile şi s-au menţinut şi în anii postbelici“. După decesul lui Gh. Gheorghiu-Dej şi venirea lui Nicolae Ceauşescu în fruntea PCR şi a ţării, I. Gh. Maurer şi-a păstrat o vreme funcţia şi influenţa, ceea ce a avut urmări benefice asupra poziţiei României în lume, dar odată cu urcarea spre putere a Elenei Ceauşescu lucrurile au luat o întorsătură neprielnică. „Răul a pornit – consemnează autorul – de la izgonirea unei pături de oameni cu experienţă, competenţă şi dăruire în serviciul intereselor ţării. Standardele noastre au coborât încontinuu în anii ’70 şi apoi s-au prăbuşit vertical în anii ’80. Am găsit circumstanţe atenuante pentru Ceauşescu. E vorba de certificatul lui medical. Mai multe boli, printre care diabetul, îi diminuau capacitatea de gândire şi acţiune. (…) Puterea efectivă o exercita coregenta. Cenzura fiecare hârtie sau telegramă care îi era adresată lui, aproba cererile de audienţă, se amesteca în luarea deciziilor. (…) Asocierea ei la conducere devenise stăpânire şi control. (…) Minţile conducătorilor erau stricate“. În partea a doua a cărţii, istoricul Dinu C. Giurescu prezintă, practic, aceleaşi realităţi ale deceniului deschiderii, considerat „etapa cea mai rodnică a diplomaţiei române post-45“, operând în special (dar nu numai) cu documente din arhive. Arhive care, chiar până astăzi, nu şi-au deschis prea larg seifurile şi sertarele. Pe baza acestora, decelând printre rândurile lor înţelesuri clare, istoricul completează cu nuanţe inedite relatările coautorului cărţii, dar şi sistematizează orientările şi etapele politicii externe româneşti din acea vreme. Ceea ce este important, întrucât, cum remarca D. C. Giurescu, la vremea respectivă, în pofida acestui nou suflu, „percepţia opiniei publice asupra «deschiderilor» diplomatice a rămas limitată, fiindcă infor­maţia oficială despre ele cuprin­dea formule-tip şi era standar­dizată“. Sunt multe şi deosebit de interesante detaliile suplimentare aduse de profesorul Giurescu. Care lărgeşte astfel aria cunoaşterii acelor ani, când, concomitent cu deschi­derea spre Occident, începuseră să se manifeste şi unele relaxări în politica internă, în viaţa culturală, dar în limite înguste, întrucât mecanis­mele regimului comunist funcţionau în toate domeniile sub impulsul apara­tului politic, al cărui  ţel era consolidarea puterii deţinute de partidul unic, de liderii acestuia. Isto­ricul Giurescu se opreşte şi el atent asupra mai marilor ţării nostre din acea vreme, precum Gh. Gheorghiu-Dej, I. Gh. Maurer („un comunist excentric, neconvenţional“), Corneliu Mănescu ş.a., caracterizându-i cu obiecti­vitate, scoţându-le în evidenţă nu puţinele limite, neajunsuri, arivismul care i-a caracterizat pe toţi nomenclaturiştii. Fără să umbrească însă meritele lor incontestabile în ce priveşte amplasarea României pe cu totul alte poziţii ale politicii mondiale decât cunoscuseră, pe atunci, celelalte ţări socialiste. Sigur, nu mă voi opri aici la toate detaliile, la momentele bine susţinute de docu­mente care fac obiectul celor relatate cu acribie de un istoric cu viziunea şi cunoştinţele unui cercetător de talia lui Dinu C. Giurescu. Vreau doar să le sugerez celor pe care îi interesează istoria vremurilor apropiate, celor ce vor să înţeleagă cum şi de ce România a ocupat, în anii aceia grei ai comunismului, o poziţie demnă, respectată pe toate meridianele, admirată de mulţi, dar şi invidiată de unii – să citească volumul scris de academicienii Mircea Maliţa şi Dinu C. Giurescu şi intitulat atât de sugestiv, „Zid de pace, turnuri de frăţie“. Vor avea parte de o lectură nu doar instructivă, ci chiar pasionantă.