O mică furtună, asezonată cu puțină vijelie, a cam dat peste cap
programul pus la cale de săptămâni întregi de membrii rețelei EUNIC București, care
au organizat, de Sânziene, Noaptea institutelor culturale (NIC), ediția
aniversară, cu numărul zece. Însă, în ciuda elementelor neprevăzute, bucureștenii
au avut parte de o zi memorabilă, marcată de propuneri culturale generoase atât
din perspectiva multitudinii evenimentelor, cât și din cea a diversității genurilor
prezente pe afiș: literatură și teatru, dezbateri și conferințe, arte vizuale și
fotografie, filme, multă muzică pentru toate gusturile, ateliere pentru copii și
lecții demonstrative, degustări și petreceri în miez de noapte.
În anul celui de-al patrulea centenar scurs de la dispariția „marelui
Will“, British Council nu își putea organiza programul decât în jurul personalității
lui Shakespeare: reprezentații teatrale, muzică elisabetană, ecranizări foarte
vechi sau mai noi ale operei sale, lectură publică… Totul suna extrem de atractiv.
Totuși, după două ore de la startul oficial al evenimentului, organizatorii dădeau
semne că încă mai au detalii de aranjat. De altfel, aceasta a fost senzația pe care
am încercat-o și ceva mai târziu, în alte câteva locuri, de parcă lucrurile se încăpățânau
să nu se urnească.
La Institutul francez, odată cu sosirea primilor stropi de ploaie,
era anunțat vernisajul expoziției „Romy Schneider“, organizat de Forumul cultural
austriac, o trecere în revistă a carierei cinematografice a cunoscutei actrițe.
Caut fotografiile, afișele, înăuntru și afară, dar expoziția… ia-o de unde nu era!
Aveam să aflu, insistând, că se ascunsese de vânt, de teamă să nu își strice coafura,
și că puteam încerca să o întâlnesc ceva mai târziu, pe înnoptat.
Așa că am pornit spre Centrul cultural turc „Yunus Emre“, acolo unde
erau în toi lecțiile de limba turcă și se pregătea să înceapă demonstrația, devenită
nelipsită la aceste evenimente, de Ebru, pictura tradițională turcească, pe apă.
În apropiere, la Spațiul public european, se vorbea, desigur, despre Europa. Mai
în joacă, mai în serios, vizitatorii erau invitați să participe la qUEz și
la tombola care le recompensa cunoștințele despre Uniune. Tot în joacă erau abordate,
la Institutul Goethe, o serie de subiecte cât se poate de serioase. Păstrându-și
abordarea atipică, pe care am descoperit-o și cu alte prilejuri, Casa culturii germane
a organizat o seară sub motoul „Celălalt sunt eu“, având în program „Diversi-jocuri“
(adică jocuri despre diversitate, după cum aveam să descopăr la fața locului), dar
și „facepainting“, disco-party, teatru interactiv și film, toate având ca numitor
comun diversitatea și ideea de a trăi frumos alături de oameni care sunt altfel
decât noi. Unul dintre jocuri, „Copacul diversității“, ne provoca să ne imaginăm
că ne-am trezi într-o bună dimineață în altă piele: cine am fi, ce am face, și cum
ar reacționa cei din jur văzându-ne? Vizitatorii erau îndemnați să pună aceste câteva
gânduri pe hârtie, apoi să le atârne într-un copac și să comenteze cu ceilalți însemnările
agățate printre frunze.
Fără să fie un scop declarat,
diversitatea și mai ales multiculturalismul erau sărbătorite și la Institutul Balassi
– Institutul maghiar din București, a cărui echipă i-a găzduit anul acesta și pe
colegii de la Delegația Valonia-Bruxelles și de la Institutul Camões pentru cooperare
și limbă portugheză. Pe o parte a curții, studenții de la Universitatea de Arte
lucrau de zor la un graffiti performance, rupând monotonia albă a unuia dintre
pereții exteriori ai institutului. În același timp, avea loc în clădire, în prezența
prof. univ. dr. Cătălin Bălescu, rectorul Universității Naționale de Arte din București,
finisajul expoziției ce a reunit lucrările lor de sculptură realizate la încheierea
pregătirii masterale.
Un alt spațiu adăpostea „Cele mai frumoase cărți“, o expoziție cu
cărți în limba maghiară tipărite în România, în condiții cu totul deosebite, alături
de exemplare similare venite din Comunitatea valonă a Belgiei, prin Delegația Valonia-Bruxelles.
Din nou în curte, am ajuns cu imaginația până la marginea continentului, la ocean,
în îndepărtatul oraș portughez Porto, cunoscut în lume și pentru bogăția ornamentală
a faianței tipice – Azulejo – surprinsă fotografic și expusă de Radu C. Sticlea
sub forma unei povești – „Azulejos: Story Tiles“. Nu în ultimul rând, iubitorii
de cultură și civilizație portugheze aveau și oportunitatea de a sta „La discuții
cu un portughez“, în persoana lui André Lameiras, sociolog în devenire, actualmente
rezident în Timișoara.
Venise vremea pentru muzică. În primitoarea și agreabila grădină
a Institutului Cultural Român, spectatorii aflați sub adăpostul umbrelelor și vegheați,
ca în fiecare an, de o multitudine de bufnițe multicolore, asistau la concertula cappella al trupei Blue Noise, bucurându-se de felul în care vocea umană,
folosită cu măiestrie, se poate dispensa de orice instrument de acompaniere. Pentru
cei care voiau să evite umezeala și să stea la adăpost, în interior putea fi vizitată
expoziția „Romanian Design Week Classics“, reunind proiecte din domeniile arhitectură,
design de produs, fashion și grafic design, cu care ne-am mai întâlnit și la Noaptea
muzeelor.
La învecinatul Institut italian de cultură, seara începea cu lucruri
serioase, grave. În prezența autoarei, arhitecta Maria Benedetta Bossi, a avut loc
vernisajul expoziției de fotografie Immota Manet, care prezintă, în tulburătoare
imagini alb-negru, antidot la uitare, efectele devastatoare ale cutremurului care
a afectat localitatea L’Aquila și teritoriul din jur la 6 aprilie 2009, monumentele
distruse, casele devenite de nelocuit, dar și eforturile de reconstrucție începute
după aceea, încă nefinalizate în prezent. Ceea ce nu vom vedea în expoziție sunt
oamenii. Surprinzător, orașul Benedettei Bossi pare părăsit, abandonat de orice
urmă de viață, doar piatră eternă, prăbușită și moloz în bătaia vântului. Justificarea
acestei alegeri stă în faptul că autoarea a fost sensibilă la durerea și starea
de debusolare a celor rămași în câteva minute fără acoperiș deasupra capului (a
fost vorba de 16.000 de persoane) și nu a vrut să le exploateze fotografic emoțiile.
Trecând la o notă mai relaxată, programul a continuat în grădină cu un concert cameral
clasic al cvintetului de suflători Anemos, intitulat „Sunet italian. Friuli pe note
muzicale“, ale cărui acorduri erau în ton cu înserarea răcoroasă ce se lăsa peste
oraș.
Între timp, la ICR începuse spectacolul de statui vivante al Teatrului
Masca, sub genericul „Zidul“, o metaforă a îngrădirilor de care ne lovim adesea
în viață, la care ne întoarcem, dar de unde încercăm permanent să evadăm. Tot cu
teatru, de data aceasta shakespearian, se delectau în curte și spectatorii de la
British Council. Într-o altă curte, pe Calea Victoriei, avea loc partea muzicală
din programul propus de Institutul polonez, concertul artistei Karolina Cicha, interpretă
vocală care se acompaniază la acordeon și își aranjează singură sonorizarea în timp
ce cântă, desculță, melodii de inspirație populară aparținând celor nouă minorități
etnice care conviețuiesc în regiunea Podlasie. Din păcate, atmosfera grădinii de
vară, în care se amesteca publicul venit pentru cultura poloneză cu cei ieșiți la
o bere într-o seară de vineri, nu permitea atenției să se concentreze la spectacolul
de pe scenă. Zgomotul de fond al conversațiilor și fumul de țigară ce făcea aerul
greu respirabil, deși eram în exterior, nu mi s-au părut deloc a fi în favoarea
cântăreței.
Muzică tradițională, de această dată din îndepărtata Argentină, se
cânta și la Institutul Cervantes. Muzicianul Omar Massa a susținut un atelier-recital
în care ne-a istorisit „Povestea unui instrument muzical: bandoneonul“, alternând
între tangouri clasice, compoziții ale lui Astor Piazzola sau transpuneri pentru
bandoneon ale muzicii baroce a lui Bach. Spectatorii sosiți cu întârziere la concert
își puteau colora așteptarea vizitând expoziția de ilustrație „Miguel EN Cervantes“,
despre care am vorbit într-unul din numerele anterioare.
Păstrând firul călăuzitor al muzicii, dar schimbând epoca și genul,
am ajuns la grădina de beton a Centrului Ceh, unde publicul tânăr socializa pe ritmuri
tehno la o bere cehească. În sala mare a Centrului, devenită „Future Museum“, o
serie de obiecte vechi, desperecheate, își găsiseră un nou rost, grație intervenției
artistei Anca-Raluca în expoziția intitulată Blank, care face trimitere la trecuta
perioadă comunistă, dar și la nevoia constantă a omului de a se reinventa, uneori
prin schimbarea fundamentală a aspectului exterior. Tot așa și aceste obiecte au
fost îmbrăcate în alb, curățate de istoria anterioară și pregătite să înceapă o
nouă viață, de la zero.
Există și obiecte pe care suntem obligați să le păstrăm așa cum ne
vin ele de la predecesori, pentru a ne regăsi în ele originile și identitatea. Mesajul
acesta a fost transmis de Fundația culturală greacă prin expoziția „Veșminte tradiționale
grecești“, găzduită de Sala Arcelor a Hanului Gabroveni, menită să ilustreze bogăția
culturală a unei regiuni cu o istorie milenară, astăzi conservată la Muzeul Benaki
din Atena și Fundația etnografică din Peloponez „Vasilios Papantoniou“. Admirarea
pieselor vestimentare, a croielilor și culorilor, a podoabelor s-a făcut într‑un
mod mai plăcut pe acorduri muzicale de vioară și flaut, care ne-au purtat din baroc
până în zilele noastre.
Aceeași întrepătrundere de stiluri melodice, de epoci, combinate
cu jocuri de lumini, au fost punctele de interes ale unui spectacol inedit desfășurat
pe terasa Institutului francez pe când întunericul deja luase orașul în stăpânire.
Mademoiselle Cantatrice, interpretată de soprana Laëticia Volcey, însoțită de pianista
Lauriane Righi, și-au încheiat turneul în România cu ocazia NIC, oferind publicului
în cadrul acestui spectacol, creat de artistul plastic Lionel Lauret din insula
Réunion, arii clasice din opere semnate de Gounod, Bizet sau Puccini. Ritmul sunetelor
era marcat și de proiecțiile colorate de pe rochia supradimensionată a solistei,
aflată la patru metri înălțime.
Se făcuse deja miezul nopții când am revenit în curtea Institutului
Balassi, pentru a gusta din „Festa! em português!“, unde muzica portugheză, chiar
și fadouri mixate pe ritmuri moderne, deja ridicase publicul la dans. O altă degustare,
de această dată culinară, avea loc și la Institutul italian, unde însuși directorul
Ezio Peraro pregătise tradiționala spaghettata care a încheiat ultimele ediții
ale NIC.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.