N-avea nimic
comic, decât figura. Încolo tot ce făcea era serios și la locul
lui. Nu râdea, nu zâmbea, nu se hlizea ca alții, din contră era
grav, părând a comunica adevăruri esențiale. Și totuși lumea
râdea când îl auzea vorbind. Părea neîmblânzit, nedat pe brazdă
cum se zice. Și totuși lumea l-a numit Marinuș! Nu imita pe nimeni
și totuși părea că vine din comicii de altă dată. Nu se
străduia să iasă în evidență ca alții și totuși, cum apărea
electriza. N-avea nevoie de text prea mult, dar cum deschidea gura,
indiferent că spunea doar da sau nu, te făcea să-l iubești. Se
exprima scurt, nu-i trebuiau multe cuvinte. Odată un coleg cu talent
îndoielnic l-a întrebat dacă să rămână actor sau să se ducă
să lucreze la comitetul central UTC, unde îl chemase viitorul
ministru de externe al lui Ceaușescu, Ștefan Andrei:
– Du-te, măi, i-a spus răspicat
interpretul de neuitat al lui Crăcănel.
– Să-ți fie clar: noi suntem
colegi nu prieteni, i-a spus unuia care-i căuta amiciția, deși
fuseseră colegi de institut.
– Așa ți-au făcut? Dar e
nemaipomenit, a exclamat odată când un coleg i se plângea că îi
mânjiseră cu chinoroz bastonul cu care el își aranja mustața
(juca un polițist) și cu ocazia asta se mâzgălise cu roșu
abundent pe toată fața, în fața publicului, fără ca el să-și
dea seama.
L-am jucat
împreună pe Agamiță Dandanache. Eu doream să fiu, el era deja!
De obicei actorii își doresc aplauze, el avea aerul că-l
deranjează. Unii l-au numit bufon. Nu-i plăcea. Se supăra și când
se supăra sincer, stârnea râsul. Asta îl enerva. Era și el,
vorba aceea, om. Alții au avut neveste cu nemiluita. La urma urmei,
putea să aibă și el. Nu i-a trebuit. A avut una singură, pe care
a iubit-o. De neînțeles pentru mulți, dar Marin
Moraru
era în esență „monocord“. Nu se străduia să fie ridicol pe
scenă, era comedian înnăscut. Eheei, Marinuș, ai plecat, ne-ai
părăsit. Ce o să ne facem acum fără Marinuș? Cine o să mai
spună ca el „Mi-e naturelul simțitor!“, sau „Mangafaua eu
sunt!“ și să râdă lumea?