La Opera din Iaşi, avalanşa premierelor a
continuat, la început de primăvară, cu noua montare a operei Bărbierul din Sevilla de Rossini,
partitură revenită astfel, după multă vreme, în repertoriul curent al
teatrului, aşteptată cu nerăbdare de publicul care a invadat sala la primele
două reprezentaţii. A fost ovaţionat entuziast spectacolul conceput pe
coordonate moderne, în regia şi scenografia italianului Matteo Manzzoni, care semnează totodată şi luminile (schiţe Marina
Montelli, montaj video Massimo Bruno Giannoni şi Cristi Iniceru). Dorind să
propună o abordare „mai altfel“, primul act se derulează în costume de epocă,
la care se renunţă apoi în favoarea unui amalgam ce alătură vesta galbenă a lui
Figaro, rochia roşu aprins, mulată şi sexy a Rosinei, costumul alb sau uniforma
„de camuflaj“ purtate de Almaviva, pijamaua lui Don Bartolo, costumul negru „de
stradă“ al lui Don Basilio sau fustiţa… bătrânei Berta, corul apărând fie în
haine simple de secol XVIII, fie în „uniforme“ de posibili ofiţeri ce mimează
sosirea pe cai, soldaţii purtând şi ei uniforme „de camuflaj“, cu puştile
„aferente“. Apoi, Bartolo este un vârstnic bonom care urmăreşte la televizor un
meci cu… Steaua. În timp ce Basilio cântă aria calomniei, are loc, pe pat, o
fierbinte „scenă de amor“, în urma căreia tânărul… calomniat se retrage umilit-înciudat.
Berta îşi cântă aria înconjurată de bărbaţi care îi fac o curte asiduă, dar
coriştii ce-l însoţesc pe Fiorello rămân în stop-cadru cât timp Almaviva îşi
parcurge serenada, deci devine de neînţeles de ce acesta îi plăteşte pentru
servicii pe care… nu le-au făcut. Acelaşi Conte „uită“, în actul al doilea, că
ar trebui să fie „beat“. În ultimul act, Bartolo pleacă de acasă… în pijama,
iar de-a lungul întregii reprezentaţii cele trei module ce alcătuiesc decorul
sunt rotite excesiv de mult şi cam fără rost, ba chiar cu tentă „ilustrativă“ –
în timpul cavatinei lui Figaro, apare „prăvălia“ sa, modulul se roteşte în poziţia
iniţială, pentru ca, după câteva minute, în duetul cu Almaviva, să vedem din
nou acea „frizerie“ dintr-un alt unghi şi tot aşa. Ciudat este faptul că
aspectul „clasic“ din debut nu reapare, cumva, la final, deci îşi pierde sensul
şi rostul, iar structura nu mai este unitară.
Nici replicile nu se adresează cui trebuie,
nici ce spun personajele nu concordă totdeauna cu ceea ce fac, nici poantele nu
se mai regăsesc ca de obicei, dar imaginea este viu colorată, elementele
moderne au hazul lor, mai ales pentru cei care văd celebra operă pentru prima
oară. Soliştii conturează personajele în funcţie de datele şi talentul fiecăruia,
demn de remarcat fiind însă faptul că producţia beneficiază de trei distribuţii,
aspect care a determinat considerarea primelor trei spectacole ca… premiere.
Dacă, în prima seară, în rolul Figaro a evoluat baritonul Iordache Basalic, invitat de la Opera bucureşteană, iar în Don
Basilio – basul braşovean Dan Popescu,
în cea de a doua i-am urmărit pe „soliştii casei“, excepţie făcând basul Peter Hercz (clujean sosit de la
Budapesta), care a susţinut şi de această dată personajul Don Bartolo. Iar dacă,
iniţial, Rosina a fost interpretată de o excelentă mezzosoprană – Florentina Onică –, ulterior, rolul a
fost oferit în versiunea pentru soprană, Cristina
Simionescu reluând astfel un succes constant din urmă cu ani, mizând şi pe
prezenţa sa scenică agreabilă. Baritonul Ştefan
Gabriel Gheorghiţă a devenit Figaro, cu un glas penetrant (care, dacă ar câştiga
în planul frazării şi al stilului, ar reuşi să se apropie de maniera cerută de
scriitura rossiniană) şi un joc de scenă care nu ştiu cât a respectat dorinţele
regizorului, dar a rezultat o îngroşare şi o pedalare pe umorul derizoriu, mai
apropiat de bufonerie. O surpriză plăcută a fost, în plan vocal, basul Daniel Mateianu, rezolvând corect (dar
„cuminte“) creionarea venalului profesor de muzică. Obişnuită cu roluri de
anvergură, mezzosoprana Maria
Macsim-Nicoară a fost o Berta atipică, simpatică şi cu glas frumos, la
polul opus situându-se, din păcate, tenorul Ricardo Nori, departe de pretenţiile dificilului şi fermecătorului
Conte Almaviva, lipsindu-i şi vocea şi charisma, ce nu pot fi compensate prin
siguranţa de sine, pentru simplul fapt că acestea sunt date native, care nu se
pot „confecţiona“. În Fiorello şi Comandant l-am revăzut pe Eduard Sveatchevici, apreciind totodată
prestaţia corului (care „invadează“ şi sala, spre amuzamentul spectatorilor),
pregătit acum de Mirel Azamfirei,
iar orchestra a sunat în general omogen şi parcă mai cu vervă şi spirit ca altădată,
sub bagheta experimentatului David
Crescenzi (care acompaniază şi la clavecin recitativele), „deschizând“ şi
fragmentele în general „tăiate“ din partitura prezentată de această dată
integral, atent cunoscător al muzicii italiene, cu un pronunţat simţ al
stilului, al culorilor, al planurilor expresive. Noul Bărbier, în ciuda numeroaselor probleme şi piedici mai curând de
ordin… subiectiv, a văzut lumina rampei aşa cum a preconizat managerul general Beatrice Rancea, spre încântarea celor
care au făcut ca sala Casei de cultură a studenţilor să devină neîncăpătoare. În
fond, succesul de public rămâne cel mai important şi este semn că demersul a
reuşit…