Anul
2017 a abundat în spectacole, punând la grea încercare spectatorul pasionat de
teatru, care a fost nevoit să alerge de la un spectacol la altul, de la un
festival la altul. Fiecare teatru, fiecare orășel și chiar sat au organizat un
soi de festival, mai mare sau mai mic, vorba lui Moromete, după posibilitățile
financiare. Lângă spectacole serioase, bine structurate, au existat și așa-zise
minuni care să extazieze lumea, că altfel ar fi fost mare plictiseală. Multe,
câtă frunză și iarbă, cum a zis poetul, în mai toate orașele din țară, cele mai
multe fiind însă în București. Anul care tocmai s-a încheiat a prilejuit
Capitalei să detroneze interesul aproape unanim pentru festivalul de la Sibiu,
care a avut destule spectacole bune, interesante.
Atât
bucureștenii, cât și turiștii români și străini (majoritatea spectacolelor au
fost titrate în limba engleză) s-au putut bucura și de producții din celelalte
orașe ale țări: FestCO, Fest(in) pe Bulevard, Festivalul național de Teatru,
Festivalul Bucureștii lui Caragiale, Festivalul național de teatru independent,
Festivalul de animație „Animʼest”, Festivalul de teatru pentru deținuți,
Festivalul național de teatru „Tanța și Costel”, Festivalul internațional de
teatru idiș, chiar și, țineți-vă bine, Festivalul de dramaturgie „Rodica
Popescu Bitănescu”, cu cele cinci piese anemice jucate la Teatrul
Național.
Una
peste alta, a fost un an cu o producție teatrală destul de bună, în care au
intrat și așa-zisele spectacole „rele”. „Regele moare”, de exemplu, „Regele
Lear”, „Livada de Vișini”, „Crima din strada Lourcine” de la Teatrul Național
București, sau spectacolele semnate de Radu Afrim la Iași și Craiova,
„Măcelăria lui Iov”, „Dacă am gândi cu voce tare”. La fel cele de la Teatrul de
Comedie, precum „Suflete moarte” și „Kimberly”, „Micul prinț”, „Shylock”, sau
Săptămâna Mălăele, cu „Cafeneaua” și „O scrisoare pierdută”. E de amintit, în
multitudinea de piese bulevardiere de la Nottara, un stimabil spectacol cu
„Dʼale carnavalului”, semnat de Claudiu Goga.
Au
mai ținut trează atenția publicului, de-a lungul anului, spectacolele lui
Andrei Șerban de la Odeon și de la Bulandra, cu „Soldatul de ciocolată” și
„Carusel”, dar și cele de la Opera Română din București cu „Don Juan” și, mai
ales, „Văduva Veselă”. Aceasta din urmă a fost anunțată ca ceva nemaivăzut,
însă a suscitat destule reacții negative din partea celor care s-au dus cu
sacul la pomul lăudat.
Ar
mai fi de adăugat ca un fenomen singular apariția în repertoriul Teatrului
Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca a unei piese scrise de autor român –
„Playlist”, de Constantin-Cristian Buricea-Mlinarcic – care se referă la
realitățile din România socialistă multilateral dezvoltată și apoi la epoca de
tranziție de după evenimentele din decembrie 1989. „Playlist” este povestea
derulată de-a lungul a nouăsprezece ani – între 1989 și 2008 – unei familii
româno-maghiare trecută prin „epoca de aur”, fără lumină, căldură, cu
alimentele raționalizate, ajunsă, în cele din urmă, în plină democrație, o
democrație în care vechii securiști sunt acum oameni de afaceri prosperi.
În
sfârșit, pe scena unui teatru din România a apărut o piesă scrisă de un
dramaturg român și un spectacol cu o piesă care are curajul să rememoreze – onorabil, de
multe ori cu haz sau cu sarcasm – evenimente la care o bună parte dintre noi am
fost martori, evenimente al căror adevăr încă nu a ieșit la iveală. De la
piesele „Curve de lux” de Radu Iftimovici și „Comedie roșie” de Constantin
Turturică, a trecut peste un deceniu. În acest timp, niciun teatru bucureștean
n-a catadicsit să mai aducă pe scenă un text al unui autor român de asemenea
factură anticomunistă, care să dezvăluie acid „fericirea” trăită de majoritatea
românilor în timpul regimului comunist, urmată de pătrunderea elementelor
securiste în viața care a urmat după ce s-a reinstaurat democrația. Iată însă
că echipa de la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, în urma unui
lung travaliu de decantare la care au contribuit mai multe colective de
creație, a scos la iveală această piesă. Se cuvin aplaudați pentru curajul de a
înfrunta opinia curentă, conform căreia dramaturgia română actuală nu există
sau este depășită. Păcat însă că autorul între timp a decedat.
Un
eveniment singular care trebuie neapărat amintit e schimbarea directorilor de
teatru în urma unui concurs. Dorina Lazăr a fost destituită după 19 ani la
conducerea Teatrului Odeon. La fel, după lupte crâncene și îndelungate cu
colectivul, a fost numit și un director, tot în urma unui concurs, la Teatrul
„Sică Alexandrescu” din Brașov, în persoana actorului Dan Cogălniceanu.
Ce
era de arătat s-a arătat. Despre ce a fost mai răsărit s-a scris. Au fost
destule spectacole. Și bune, și rele. Pe mai toate critica de specialitate,
oamenii condeiului, le-au disecat, le-au analizat. Dar festivalurile au
constituit bomboana de pe tort a anului. Au mai fost și evenimente precum
turneul Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, care a adus un dramaturg
aproape uitat – Gib Mihăescu – și deschiderea unui Teatru de vară în curtea
TVR, care atunci când ploua se muta într-unul din studiourile destinate
spectacolelor altor teatre, dar și producțiilor proprii. De la Grădina
Oteteleșanu și de la Grădina Boema, demolată imediat după evenimentele din
decembrie ʼ89, Bucureștiul n-a mai avut un Teatru de vară. Mai putem vorbi de o
serie de dramatizări, adaptări, asezonări, ajustări: „Breaking News” (Ultima
oră) la Teatrul de Comedie ,„Frații Karamazov” la Teatrul Mic, care se zbate
dramatic de câtva timp neputând utiliza sala deoarece clădirea teatrului are
bulină roșie pe ea. Apariția unor cărți de teatru, precum „Capriciile
destinului” de Vera Molea în dialog cu Lucian Giurchescu, sau „Parisul
Personal” de George Banu. Apoi, apariția a două teatre noi – Teatrul
Dramaturgilor și Teatrul Principal (la sala Dalles) – care, probabil, vor
însemna ceva în viața teatrală a orașului și a țării. Desigur, trebuie amintită
și producția puzderiei de teatre particulare din care se detașează Unteatru
condus de doi regizori pasionați: Andrei și Andreea Grosu.
Ar
fi inacceptabil dacă în aceste însemnări n-am aminti despre dispariția a patru
stele, patru extraordinare actrițe care prin talentul și personalitatea lor au
dominat scena teatrului românesc actual: Olga Tudorache, Tatiana Iekel,
Cristina Stamate, Stela Popescu. Dumnezeu să le odihnească! Trebuie amintit și
spectacolul, pe care majoritatea dintre noi nu-l va uita mulți ani, oferit de
TVR la funerariile celui care a fost, fără tăgadă, actor principal în actul
istoric de la 23 August 1944: regele Mihai I al României.
„Ai
plecat Sire/ ca un om neîntinat/ ca un rege neînfricoșat/ Te-ai dus în eter/
acolo sus în cer/ Ai plecat tăcut și îngândurat/ ca o șoaptă/ ca un murmur/ ca
un gând duios/ai plecat majestuos/ai fost ca un părinte blând/ și milos ca un
bun gând/ și te-ai dovedit/ eminamente cinstit/ arătând românului efemer/ ce
înseamnă un caracter/Ne-ai părăsit Majestate/ Te-ai dus în eternitate și ne-ai
lăsat cu comuniștii în activitate/ Iartă-ne majestate”.
