„Umbre”
nu e nici mai bună, nici mai slabă față de ce se produce astăzi în materie de
dramaturgie în lume sau în România. E destul de cuminte, ca să nu zic
„clasică”, plină de multe locuri comune, mergând de multe ori pe făgașuri
arhicunoscute. Un fapt aparent banal de viață, un accident, generează drame în
mediul apropiat. Trei familii sunt marcate de o pierdere: un cuplu căsătorit se
destramă după dispariția fiicei lor adolescente, un tată și un fiu se află în
imposibilitatea de a comunica din cauza lipsei mamei, iar fericirea unui cuplu
în vârstă este amenințată de gândul de a se pierde unul pe celălalt. Toți
protagoniștii sunt, într-un fel, devastați de durere și suferință.
Eroina,
mama, în încăpățânarea și în tenacitatea ei de a-și căuta fiica dispărută
neașteptat, se aseamănă ca tipar personajului Anca din „Năpasta” lui I. L.
Caragiale, care a petrecut ani căutând cu perseverență pe cel care i-a omorât
soțul. Coincidențe stranii aduc în piesa braziliencei un personaj care seamănă
frapant cu Ion, din aceeași piesă a lui Caragiale. Dar lăsând la o parte unele
coincidențe ale piesei, spectacolul regizat de tânărul Vlad Cristache – o
ultimă stea a școlii de regie românești –, se vizionează cu destul interes.
Vlad
Cristache, care a debutat în urmă cu șase ani, face parte din noul val de
regizori ieșiți de pe băncile Institutului de Teatru, montând atât clasici, cât
și contemporani: „Demonstrația” de David Auburn și „Oleanna” de David Mamet la
Tulcea, „Cum vă place” de William Shakespeare la Teatrul Tineretului din
Piatra-Neamț, „Deșteptarea primăverii” de Frank Wedekind la Teatrul Mic, sau
„Suflete moarte” de N. Gogol la Teatrul de Comedie din București. La actualul
spectacol, Vlad Cristache semnează scenografia, ilustrația muzicală, designul
de lumini și bineînțeles, regia.
Cu
un decor ce încearcă o formulă realist-sugestivă, „Umbre” e un spectacol bine
structurat, bine articulat în liniile lui de forță, grija mare a regizorului
îndreptându-se evident spre caracterele destul de diferite pe care piesa le
oferă. Regizorul a alcătuit o distribuție de primă mână din galeria atât de
diversă și de largă a actorilor Teatrului Național. Din aceasta se desprinde,
prin siguranța tonului și acuitatea accentelor dramatice, Ana Ciontea, care
pentru marele public este actualmente o necunoscută deoarece în ultimii zece
ani a fost plecată în străinătate, făcând parte, împreună cu soțul ei, din
echipa marelui regizor Silviu Purcărete. În spectacolul „Umbre”, ea este
autoarea unor vibrante momente de teatru autentic, de vârf.
O
secondează cu mult aplomb Gheorghe Visu, care, renunțând pasager la rolul de
bulibașă dintr-un serial nefericit, ce a năpăstuit multe vedete ale scenei
românești, actori autentici, în căutare nu de glorie, ci de bani, a revenit la
matcă, jucând ce a învățat inițial. El a reușit cu talent să-și scoată
personajul din schematismul incipient, oferindu-i un plus de autenticitate.
Acum, când actori de vârstă aproape au fost alungați din teatre, din pricina
unor legi neghioabe, Gheorghe Visu reprezintă un reper aproape de neînlocuit.
Mircea Rusu, revenit și el pe scena Naționalului, propune un personaj ciudat,
dur, obtuz, contrar rolurilor pe care le-a jucat până acum. Și reușește cu
succes să obțină acest lucru.
Tinerii
actori Alexandra Sălceanu și Emilian Mârnea, în rolurile celor doi tineri,
dovedesc că mai au multe de învățat și probabil vor arăta mai mult atunci când
rolurile vor fi mai consistente. Acum, au executat cu sârguință ceea ce se cerea
de la ei să arate: tinerețe.
O
excelentă compoziție, plină de dramatism, realizează Gavril Pătru într-un rol
ce amintește izbitor de creația marelui actor Emil Bota în rolul lui Ion din
piesa „Năpasta” de I. L. Caragiale, de care am tot pomenit. Dar bomboana de pe
tort a spectacolului o dau Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, care
interpretează, cu siguranță și cu o neînchipuită tehnică a sincerități –
evident cuceritoare – doi bătrâni ajunși în pragul senilități. Ei sunt de fapt
tinerii din piesă, ajunși la senectute după ce au rezistat gravului accident
din tinerețe, când tânăra a fost violată și mutilată. Celor care l-au admirat
în tinerețe le este greu să se obișnuiescă cu figura actuală a lui Victor
Rebengiuc, cu o chelie totală și mustață de Mitică. Dar n-avem ce să facem,
trebuie să acceptăm ravagiile timpului, care în cazul de față este totuși
mulțumitor. La venerabila sa vârstă, actorul păstrează încă, în siluetă și în
glas, însemnele de vioiciune ale tinereții. Mariana Mihuț, imobilizată într-un
cărucior, se luptă și ea cu imaginea ei din tinerețe, redovedind – dacă mai era
nevoie –, calități de mare actriță, într-un rol extrem de dificil. Se
adeverește astfel că bătrânii în teatru sunt de multe ori foarte utili.
Actualii directori de teatre însă, o specie de oameni reci și fără inimă, nu
știu sau au uitat că bătrânii sunt învingătorii.
Facem
parte din Uniunea Europeană și mai tot ce se petrece în spațiul acesta cultural
e logic să se reproducă și în România. Dar ar fi și mai logic ca fenomenul să
se întâmple și invers. Ce interesant ar fi dacă un text al unui dramaturg roman
în viață ar fi jucat cu succes pe scena unui teatru din Catalonia! O declarație
similară celei făcute de Marilia Samper, care a spus că e fericită să-și vadă
textul pe scenă, „montat într-o țară cu o sensibilitate artistică
asemănătoare”, ar putea fi reprodusă și de un dramaturg român în viață, a cărui
piesă să fi fost jucată la un teatru din Catalonia.
