Schimbările din
toate domeniile sunt la ordinea zilei, iar presa este unul din cele pe care
criza l-a regrupat. La noi (şi nu numai) au dispărut publicaţii, unele de tradiţie,
altele şi-au micşorat drastic tirajul, pentru ca alte câteva să treacă din
print în online. Iată, suntem anunţaţi că ediţia nr. 1041 a săptămânaluluiLE GÉNÉRALISTE este cea din urmă,
acesta contopindu-se cu Le Journal du
médecin… Şi în acest ultim număr găsim, însă, subiecte interesante.
Exceptând problemele articulare, se poate
aprecia intuitiv că o activitate fizică regulată este generatoare a unei stări
de bine, mai ales atunci când vârsta începe să conteze. Dar poate ea acţiona şi
asupra inexorabilei îmbătrâniri cerebrale şi împotriva procesului neurodegenerativ
aferent unei predispoziţii genetice? Când lucrurile stau astfel, activitatea
evocată este în măsură, dacă nu să stopeze, cel puţin să încetinească apariţia
bolii Alzheimer sau a bolii Parkinson, după cum studii epidemiologice au arătat
deja. Mecanismul este relativ complex şi nu a fost pus în evidenţă decât în
parte şi doar într-o singură patologie concretă. Un studiu recent încheiat a
vizat ataxia cerebro-cerebeloasă de tipul 1 (SCA1), una din cele nouă tulburări
neurodegenerative ereditare cu transmitere dominantă, o degenerescenţă
neuromusculară care induce un deficit progresiv de coordonare a mişcărilor
musculare prin afectarea cerebelului. Elementul efector se cunoaşte: proteine
peste normal îmbogăţite în secvenţe repetitive de glutamină (poliQ).
Responsabilă este gena ATXN 1, care codează pentru ataxina-1, proteină al cărui
nume sugerează localizarea cerebeloasă a acţiunii. Această genă polimorfă numără
în mod normal 6–39 de repetiţii ale tripletei CAG (citozină – adenină – guanină),
care, în cod genetic, definesc glutamina. O mutaţie a genei conduce la o alelă
care include un număr anormal crescut al tripletei (41–81). Se înţelege, 40 de
copii ale ei constituie pragul diagnostic care marchează anomalia şi care
conduce la elaborarea unei ataxine instabile de tipul poliQ. Markerul
anatomopatologic al acestei mutaţii este atrofia cortexului cerebelos şi
dispariţia neuronilor Purkinje. Trunchiul cerebral şi măduva spinală cunosc o
degenerare simultană. Semnele clinice: pierderea coordonării motorii şi a
echilibrului, privire fixă, limbaj alterat. Pe model murin, au fost testate
efectele unui exerciţiu fizic susţinut asupra acţiunii degenerative a mutaţiei.
Rezultatele s-au dovedit favorabile, mai ales printr-o prelungire semnificativă
a duratei de viaţă la animalele cuprinse în studiu. Cercetătorii au descoperit,
între altele, că ţesutul neural era îmbogăţit în EGF (epidermal growth factor), a cărui persistenţă s-a dovedit îndelungată
după oprirea exerciţiului. Prezenţa EGF nu este fără importanţă, întrucât, după
cum s-a mai putut constata în experiment, un factor de transcripţie specific
ataxinei 1 a fost regăsit în cantitate diminuată. Un fapt din care s-a dedus
logic rolul regulator al EGF asupra factorului de transcriere în chestiune.
Teste pe şoareci au arătat că o atare diminuare ar putea atenua cu până la 50%
alterările neuromusculare, dar şi că el poate ameliora şi aptitudinile de învăţare.
Cât despre durata de viaţă, s-a mărit într-o măsură apreciabilă.
Cele două sexe nu sunt egale în faţa
bolilor cardiovasculare. O inegalitate cu cauze multiple, în inventarierea cărora
tocmai s-a mai făcut un pas. Cauza cea mai răspândită ţine de stilul de viaţă:
tabagismul (până nu demult apanajul sexului „tare“) plus o nepăsare masculină
crescută faţă de excesul ponderal (chiar dacă bărbaţii sunt afectaţi într-un
număr cel puţin egal cu al femeilor, ei nu prea ţin cure de slăbire) şi apoi, în
fine, intervin şi hormonii. Să fie oare testosteronul necruţător cu coronarele?
Studiile oferă rezultate contradictorii. Recent, un studiu efectuat de cercetători
americani asupra a peste 2.400 de bărbaţi cu vârste între 69 şi 81 de ani, urmăriţi
timp de cinci ani, vizează incidentele cardiovasculare observate şi constată că
riscul cardiovascular se prezintă într-o corelare inversă cu nivelul
testosteronului. Fireşte, în pofida faptului evidenţiat, încă nu se poate spune
că o suplimentare a testosteronului ar fi suficientă pentru reducerea riscului,
dar pista rămâne interesantă.
Toxicitatea
electronicelor abandonate la gunoi este certă. Prin ele, un aflux de antimoniu,
arsenic, bariu, cadmiu, crom, cobalt, cupru, plumb, mercur, molibden, nichel,
argint, vanadiu riscă să ajungă în natură. Deşeurile electronice conţin metale
grele şi materiale plastice susceptibile de a forma, prin ardere, dioxină. Dar,
înainte de-a ajunge la gunoi, calculatorul nu prezintă niciun pericol? Exceptând
tendinitele, sindroamele de canal carpian şi uscăciunea oculară prin insuficienţa
clipitului, patologii fără raporturi cu mediul, mai rămân totuşi întrebări fără
răspuns. Radiaţiile sunt incriminate. Ecranele provoacă cefalee, vertij,
oboseală, cataractă, erupţii cutanate etc. Toate lungimile de undă emise au
fost iniţial suspectate, pentru ca, mai apoi, ele să fie dezincriminate una câte
una, începând cu radiaţiile X de foarte joasă energie produse în vechile tuburi
catodice, întrucât sunt complet absorbite la suprafaţa sticlei ecranului. Cât
despre lumina emisă, ea este constituită din radiaţii ultraviolete, din
spectrul vizibil şi din infraroşii disipate sub formă de căldură. Potrivit OMS,
cantităţile de UV rămân minime, mai puţin intense decât acelea care ne intră
iarna pe fereastră. Televizoarele şi ecranele de calculator produc însă şi mai
multe câmpuri electrice statice şi magnetice alternative de frecvenţe
variabile. Cât despre cele cu cristale lichide, dimpotrivă, n-a fost constatată
nicio emisie semnificativă din acele categorii. Aproape nedetectabilă la
treizeci de centimetri depărtare, radiaţia degajată n-o depăşeşte pe cea a unui
fier de călcat. Potrivit cercetătorilor Institutului Naţional Francez de
Cercetare în Securitatea Muncii, o lună întreagă de muncă în faţa ecranului
echivalează cu un minut de expunere în plin soare. Astfel, aşa-zisele probleme
de sănătate legate de ecrane ar fi mai degrabă datorate aerului uscat, posturii
adoptate în faţa lui sau stresului. După cum nu a putut fi pusă în evidenţă
nicio relaţie între cataractă şi lucrul în faţa ecranului. Cercetători suedezi
estimaseră, încă din 1982, că, pentru a contracta o cataractă prin efectul
radiaţiilor ecranului, s-ar cere o expunere continuă de… 650 de ani. Totodată însă,
în situaţii extreme, luminozitatea şi reflexia ecranelor plus o clipire
insuficientă pot cauza oboseală oculară, uscăciune corneeană şi dureri de cap,
totul favorizat de un deficit al acuităţii vizuale sau de focalizare, de
convergenţă, de motricitate oculară ori de film lacrimal; insuficienţe probabil
neştiute sau subestimate, dar evidenţiate prin orele petrecute în faţa
ecranului. Corijarea acestor mici probleme vizuale şi ameliorarea ergonomiei
postului de lucru sunt de natură să elimine zvonurile. Cu toate acestea, apare şi
o bănuială nouă, legată de posibila influenţă asupra secreţiei de melatonină, în
cursul unei expuneri de minimum cinci ore la lumina unui ecran LED, la sfârşitul
zilei; cercetători elveţieni presupun că alterări ale fiziologiei circadiene
precum şi ale performanţelor cognitive i s-ar datora, dar îndeosebi în cazul
unor ecrane retroluminate, mai ales prin lungimi de undă scurte, vizibile în
spectru albastru. Corelat cu expuneri puternice, ritmuri circadiene deranjate
plus insomnii au fost descrise la astronauţi, precum şi la controlorii de zbor
de la sol, ai NASA.
Dacă asupra imprimantelor comune, cu jet de cerneală, nu
planează nicio acuză, lucrurile stau complet diferit în legătură cu acelea
bazate pe tehnologie laser. O anchetă din 2007, efectuată de o echipă
australiană, a evidenţiat că aproape o treime din modelele testate răspândesc în
aer particule infime de cerneală, dar cu potenţial periculos; nu se pune în
cauză laserul propriu-zis, ci numai tehnologia legată de toner şi de
xerografie. Un captator joacă aici rolul de fotoreceptor cu ajutorul unui
dispozitiv încărcat electrostatic. Care, prin iluminare ulterioară cu laser,
descarcă toate zonele luminoase ale imaginii şi, respectiv, fac să apară
imaginea prin fixarea electrostatică de particule pigmentare. Universitatea
Tehnologică din Queensland, autoare a testelor, se arată preocupată şi insistă
pentru aprofundarea investigaţiilor şi chiar pentru atitudini preventive.
Microparticulele emise pot ajunge în plămâni, cu toate consecinţele pe termen
lung: iritaţii şi chiar leziuni similare cu acelea produse de fumat. Autorii
studiului recomandă aerisirea încăperii, precum şi purtarea unei măşti la rămânerea
prelungită aproape de imprimantă.